Categorii

Duminica a XXVIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

2Rg 5,14-17; 2Tim 2,8-13; Lc 17,11-19

Dacă duminica trecută fragmentul evanghelic ni-i prezenta pe apostolii care îi cereau lui Isus să le dea mai multă credinţă, liturgia duminicii de astăzi ne arată că adevărata credinţă se manifestă prin recunoştinţă. Tema recunoştinţei este extrem de actuală, deoarece, după cum constatăm, trăim într-o societate consumistă, marcată de goana după bani şi bunuri, o societate în care valoarea recunoştinţei este din ce în ce mai umbrită. Din această cauză, din emisiunile de televiziune şi din presă lipseşte atât de mult limbajul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Mulţi oameni nu-i mai mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că nu mai percep viaţa, sănătatea, mântuirea ca daruri ce ne vin de sus. În faţa acestei realităţi, ne vin în minte mai multe întrebări: Ce este recunoştinţa? Care este legătura dintre credinţă şi recunoştinţă? Cum ne putem manifesta recunoştinţa faţă de Dumnezeu într-o lume indiferentă? Lecturile pe care tocmai le-am ascultat ne pot oferi un răspuns.

Prima lectură, luată din Cartea a doua a Regilor, ne prezintă suferinţa grea a generalului sirian Naaman. Acest important demnitar militar era lovit de o boală contagioasă de piele numită lepră. Această boală gravă echivala cu moartea fizică şi socială, ba chiar era considerată o pedeapsă divină. Profetul Elizeu l-a trimis pe Naaman să se scalde în Iordan. Generalul sirian a trebuit să se umilească, „să coboare”, să renunţe la apele curate ale Damascului, pentru a se scălda în râul Iordan. Însă, la sfârşitul acestui drum de ascultare şi umilinţă, „trupul lui a devenit iarăşi ca trupul unui prunc” (2Rg 5,14), adică a devenit un om nou. Ca aducere de mulţumire, sirianul se întoarce cu daruri la profetul Elizeu şi tresaltă într-o solemnă mărturisire de credinţă şi recunoştinţă: „Iată, ştiu acum că nu este alt Dumnezeu pe tot pământul decât cel din Israel” (2Rg 5,15). Observăm că pentru Naaman nu este suficient că a dobândit sănătatea, ci se simte dator să-şi mărturisească recunoştinţa cu glas puternic. Credinţa i-a generat recunoştinţa. De aceea, generalul sirian cere permisiunea să ia pământ din ţara lui Israel, pentru ca pe viitor să-i aducă laudă doar Dumnezeului lui Israel.

Un fapt similar ne prezintă fragmentul evanghelic. Isus, îndreptându-se spre Ierusalim, trecea prin ţinutul dinspre Samaria şi Galileea. I-au ieşit în întâmpinare zece leproşi. Conştienţi de boala lor şi de situaţia deplorabilă în care se aflau, aceştia se opresc la distanţă şi strigă: „Isuse, învăţătorule, ai milă de noi!” (Lc 17,13) Strigătul care iese din carnea lor dispreţuită, bolnavă şi străpunsă de răni are un destinatar precis, pe Mântuitorul, pe cel care i-a iubit pe bolnavi şi pe păcătoşi, pe cel care „purta durerile noastre şi era împovărat cu suferinţele noastre. Noi îl socoteam pedepsit, bătut şi înjosit de Dumnezeu. Dar el era străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Is 53,4-5). Intervenţia taumaturgică a lui Isus începe cu un îndemn: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” (Lc 17,14). Aşadar, minunea vindecării nu se produce imediat, ci în tăcere, pe drum. În acest mod, Isus arată respectul său pentru libertatea oamenilor de a fi sau nu recunoscători faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor. Dar iată că doar unul dintre leproşi, un samaritean, s-a întors recunoscător, l-a preamărit pe Dumnezeu „cu glas tare”, s-a prosternat înaintea lui Isus şi i-a mulţumit. Abia acum samariteanul recunoscător poate spune că este vindecat integral, trup şi suflet. Isus l-a întrebat pe acest samaritean: „Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt?” (Lc 17,17) Vindecarea lor a rămas sterilă. Credinţa lor s-a rezumat la a cere şi a primi ajutor în suferinţă. O astfel de atitudine este incapabilă să conducă la recunoştinţă.

Şi pentru sfântul Paul, ca şi pentru samariteanul din evanghelie, întâlnirea cu Cristos a fost evenimentul care l-a vindecat de păcat. În lectura a doua am auzit cum apostolul neamurilor, înlănţuit la Roma, îi amintea lui Timotei că darul cel mai mare pe care ni l-a făcut Dumnezeu este Cristos înviat. Din recunoştinţă pentru acest dar merită să suporte orice suferinţă, ştiind că „acest cuvânt este vrednic de crezare: «Dacă am murit împreună cu el, vom şi învia împreună cu el»” (2Tim 2,11). Aşadar, recunoştinţa sfântului Paul este o forţă de neclintit, o putere care îl face capabil să dea mărturia supremă despre Cristos.

Tot un fel de mărturie aş dori să dau şi eu. Ca seminarist, am trăit o experienţă misionară în Ecuador. Acolo m-am împrietenit cu Ilarie. Într-o zi, acest bun creştin mi-a povestit pe scurt viaţa sa. Îmi spunea: „A trecut mult timp de atunci. Eram un soţ şi un tată nefericit, beţiv şi violent. Nu credeam în Dumnezeu, iar de Biserică nici nu voiam să aud. Dar iată că în luna ianuarie a acelui an tocmai despre Biserică îmi tot vorbeau vecinii mei, care mă anunţau că se făceau înscrieri pentru Sfânta Împărtăşanie şi că fiica mea nu trebuia să piardă acea ocazie. Fiica mea însăşi, plângând, mă ruga să o înscriu, însă eu mă opuneam cu brutalitate. Într-o bună zi, pentru a scăpa de gura lumii, am plecat spre casa parohială. Părintele paroh ne-a întâmpinat prietenos şi ne-a întrebat cum ne mergea şi de ce aveam nevoie. De ce aveam nevoie? Nu ştiam. Mă blocasem. Momentul de tăcere mi-a părut lung cât veşnicia. Am simţit cum fiica mea mă trăgea de mânecă. «Tăticule, spune-i că avem nevoie de Cristos!» Am repetat mecanic: «Avem nevoie de Cristos». Imediat am realizat ce am spus şi am simţit în sufletul meu o explozie de bucurie şi de lumină. Frate, începusem să cred. Cu timpul, Cristos m-a vindecat de viciile mele şi am devenit un alt om. De cincisprezece ani îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă iubeşte aşa de mult. De cincisprezece ani sunt catehet în satul meu şi le spun tuturor cât de minunat este să crezi în Dumnezeu. Îi voi mulţumi toată viaţa celui pe care odinioară îl uram”. Ilarie şi-a terminat povestea în lacrimi de bucurie şi recunoştinţă.

Într-adevăr, acest om a făcut din viaţa sa un imn de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Pentru a ajunge şi noi la acest nivel, ca şi Naaman, în primul rând, trebuie să renunţăm la autosuficienţa şi la mândria noastră. Adesea ne considerăm oameni importanţi, puternici, ca şi cum noi înşine ne-am mântui, şi nu Dumnezeu. Pericopa evanghelică de astăzi ne deschide ochii şi ne spune că trebuie să ne recunoaştem săraci, adică dependenţi de Dumnezeu. Ne spune că şi noi suntem atinşi de cea mai gravă maladie, de lepra păcatului, şi că, urmând exemplul celor zece leproşi, trebuie să strigăm: „Isuse, învăţătorule, ai milă de noi! Isuse, vindecă-ne de lepra păcatelor şi a nerecunoştinţei!”

Al doilea pas în itinerarul recunoştinţei este acela de a da glas gratitudinii noastre. La nivel uman, binele pe care îl facem altora să îl însemnăm în nisip, însă binele pe care ni-l fac alţii să îl gravăm în piatră şi să fim recunoscători pentru el. Apoi, cât priveşte relaţia cu Dumnezeu, religiozitatea noastră să nu se bazeze pe monopolul rugăciunilor de cerere. Să îi mulţumim întotdeauna lui Dumnezeu. Avem atâtea motive pentru a fi recunoscători! Ce avem noi şi nu am primit? Cerul, pământul, aerul, apa, soarele, toate sunt darul lui Dumnezeu. Nu este meritul nostru că am fost chemaţi la existenţă şi că ne-am născut într-o familie. Atunci când am fost botezaţi, am primit darul credinţei, am devenit creştini, fii ai lui Dumnezeu şi membri ai Bisericii. Însă darul cel mai mare este Fiul lui Dumnezeu, care a murit pe cruce „pentru noi şi pentru a noastră mântuire”.

Psalmul 97, pe care l-am intonat astăzi, proclamă faptul că „Dumnezeu şi-a descoperit mântuirea în faţa tuturor popoarelor”. Însă realitatea cotidiană ne aduce înaintea ochilor atâţia oameni care refuză darul lui Dumnezeu sau care se arată nerecunoscători. Isus însuşi rămâne contrariat de acest fapt şi întreabă: „Oare nu toţi cei zece au fost curăţaţi? Ceilalţi nouă unde sunt?” (Lc 17,17)

Renumitul scriitor rus Dostoievski spunea că cea mai bună definiţie a omului este aceasta: „Omul este un biped ingrat”. Înainte ca Dostoievski să scrie aceste cuvinte, sfântul Luca exprima aceeaşi realitate, relatând că doar unul dintre cei zece leproşi vindecaţi s-a întors pentru a mulţumi. „Ceilalţi nouă unde sunt?” „Ceilalţi nouă”, ingraţii, uitucii, există şi astăzi. Ei sunt cei care, aflaţi în mare strâmtorare, au strigat către Dumnezeu şi au cerut ajutor în necazuri, îndepărtarea dezastrelor naturale, sănătate, un loc de muncă, ploaie curată la timpul potrivit şi, când au obţinut cele dorite, l-au uitat pe Dumnezeu, cel care i-a salvat. Ingraţi sunt şi cei botezaţi, dar care stau departe de Cristos şi de Biserică. Privindu-i pe atâţia botezaţi înscrişi în registrele parohiale şi pe puţinii care trăiesc cu pasiune şi entuziasm „aventura” vieţii creştine, ne putem întreba: „Ceilalţi nouă unde sunt?” Ce putem face noi pentru ei? Cum dăm mărturie despre recunoştinţa noastră în faţa lor? Samariteanul recunoscător să fie un exemplu pentru noi. El „s-a întors preamărindu-l pe Dumnezeu cu glas tare” (Lc 17,15). Deci, fiind prin definiţie o realitate mărturisitoare, recunoştinţa nu poate încuraja inerţia mută sau pasivitatea fals contemplativă. Există destui creştini muţi şi ingraţi, însă, azi, o singură persoană recunoscătoare şi convingătoare spune mai mult decât o sută care au numai interese. Lumea are nevoie de martori ai recunoştinţei, lumea are nevoie de noi.

În sfârşit, realizăm al treilea pas în itinerarul recunoştinţei atunci când facem din fiecare zi a vieţii noastre un „Mulţumesc!” sincer spus aproapelui şi lui Dumnezeu. De fapt, nu Dumnezeu are nevoie de mulţumirea noastră, ci noi avem nevoie să îi mulţumim lui Dumnezeu şi aproapelui pentru a creşte pe plan spiritual şi a ne împlini pe plan uman. Iar aducerea de mulţumire o putem începe acum, când participăm la Sfânta Liturghie. De fapt, Sfânta Liturghie din toate timpurile a fost numită Euharistie, adică „mulţumire”. Euharistia, proclamată drept „izvor şi apogeu al întregii vieţi creştine” (LG 11) de către Conciliul al II-lea din Vatican în Constituţia dogmatică Lumen gentium, este supremul act de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, în care unim viaţa noastră cu acţiunea dăruirii de sine pe care Cristos o face Tatălui şi lumii. Iar în timpul Liturghiei, la Prefaţă, preotul face invitaţia: „Să-i mulţumim Domnului Dumnezeului nostru”. Toţi credincioşii răspund: „Vrednic şi drept este”. Fie ca nu doar cuvintele noastre, ci întreaga noastră viaţă, tot ce gândim şi acţionăm să fie mereu un semn viu al recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu.

Gabriel-Iulian Robu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.