Categorii

Duminica a XXVII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Hab 1,2-3; 2,2-4; 2Tim 1,6-8.13-14; Lc 17,5-10

Textele scripturistice din această duminică ne îndreaptă atenţia asupra unei realităţi atât de controversate în ziua de astăzi, şi anume cea a credinţei. Am văzut în prima lectură, luată din Cartea profetului Habacuc, cum, în faţa încercărilor în care se afla poporul evreu, Dumnezeu cere credinţă întregii naţiuni israelite, pentru că cel drept va trăi datorită credinţei lui (cf. Hab 2,4). În evanghelie, apostolii îi cer lui Isus să le mărească credinţa. Dar oare despre ce credinţă este vorba?

Omul experimentează realitatea credinţei pe două planuri: unul uman şi altul spiritual. Putem spune că, pe plan uman, încrederea este vitală. Încă de la naştere, noi ne încredem în părinţi, apoi ne încredem în cei care au un rol important în formarea noastră: prieteni, profesori şi toţi cei care ne sunt apropiaţi. Se ajunge la o încredere specială, aşa cum este cea din cadrul familiei, încrederea dintre soţi. Cu alte cuvinte, putem spune că toată viaţa noastră trebuie să ne punem încrederea în oameni, chiar dacă se întâmplă de multe ori ca această încredere să se transforme în neîncredere în anumite persoane din cauze diferite.

Dar mai există şi un al doilea plan al credinţei, diferit de cel uman: acela al încrederii în Dumnezeu, al credinţei în Dumnezeu, al credinţei creştine. Astfel, credinţa creştină înseamnă a crede în Dumnezeu care lucrează prin Isus Cristos în Duhul Sfânt. Apostolii îi cer lui Isus să le mărească această credinţă. Isus le răspunde că, dacă ar avea credinţă cât un grăunte de muştar, ar spune unui dud să se dezrădăcineze şi să se planteze în mare, iar el i-ar asculta (cf. Lc 17,5-6). Isus le refuză cererea, deoarece credinţa pe care el o vrea de la discipolii săi şi de la noi nu ţine de cantitate, ci de calitate. Credinţa noastră trebuie să izvorască din interior, să fie o credinţă profundă. Ea trebuie să fie un act de libertate şi de dragoste care să ne implice întru totul, alegându-l pe Cristos şi evanghelia sa, ca orizont al întregii noastre existenţe, ca scop al vieţii noastre. A crede în Cristos înseamnă a paria totul pe el, a face ca logica lui să devină logica noastră.

Pentru a ajunge la o astfel de credinţă, este necesar să ne riscăm viaţa, să renunţăm la propria noastră viaţă. Practic, credinţa presupune un risc enorm, ce constă în a muri pentru noi înşine, în a renunţa la propriul eu şi a-l lăsa pe Cristos să trăiască în viaţa noastră. Oare este chiar atât de uşor să realizăm acest lucru, mai ales când ne gândim cât de paradoxală este această credinţă în Cristos? Este incredibil în ceea ce credem: într-un om care a murit pe cruce, un om care este Fiul lui Dumnezeu şi care ne mântuieşte; într-un om care a trăit acum 2000 de ani pe pământ, pe care nu-l mai vedem şi care totuşi ne mântuieşte.

Despre o astfel de credinţă paradoxală ne vorbeşte Cristos în evanghelia de astăzi: să crezi că poţi dezrădăcina un dud şi că-l poţi planta în mare (cf. Lc 17,6). Într-adevăr, este foarte greu să scoţi un copac din rădăcină, dar este imposibil să-l plantezi în apă. Şi totuşi acest lucru se poate realiza dacă avem credinţă.

Iată în ce constă frumuseţea credinţei noastre: în a crede în lucruri de necrezut. Noi suntem cei care credem în nebunia crucii, după cum ne spune sfântul Paul (cf. 1Cor 1,18). Este uimitor acest lucru şi cu totul de neînţeles pentru oamenii din zilele noastre. Este greu de făcut acest salt al credinţei în timpul de astăzi, deoarece credinţa nu pare a fi la modă, a fi în ton cu lumea. Astăzi, pentru a fi creştini, pentru a crede în Dumnezeu, avem nevoie de curaj; credinţa se manifestă cu mult curaj. Şi totuşi asistăm la o din ce în ce mai mare lipsă de curaj din partea creştinilor. Le este frică să-şi mărturisească credinţa, să arate lumii adevăratele valori, să dea dovadă de credinţa lor în faţa oamenilor din zilele noastre care au nevoie de exemple, de oameni care să trăiască valorile credinţei, „de oameni care să nu se ruşineze în a da mărturie despre Domnul nostru Isus Cristos” (2Tim 1,8), după cum ne spune sfântul Paul în a doua lectură din duminica de astăzi, luată din Scrisoarea a doua către Timotei.

Credinţa despre care ne vorbeşte evanghelia din această duminică şi pe care Cristos o vrea de la noi nu se referă doar la ceea ce facem, ci are în vedere modul nostru de a fi. Nu este de ajuns să facem anumite lucruri, ci trebuie să fim transformaţi de credinţă în toată fiinţa noastră, trebuie să fim creştini. Credinţa privită astfel ne poate schimba chiar şi propria noastră existenţă încă de pe acest pământ, încât să ajungem să spunem asemenea sfântului Paul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” (Gal 2,20).

În această privinţă, îmi aduc aminte de o întâmplare pe care am trăit-o cu ceva timp în urmă în Germania. Participam la un seminar social şi, în cadrul acestui seminar, am avut bucuria de a merge, pentru o săptămână, la un centru de recuperare pentru dependenţi de droguri şi alcool. Activitatea acestui centru era coordonată de Biserică, fiind chiar şi un preot în mijlocul acestor oameni. Centrul de recuperare se numea Fazenda. Programul centrului cuprinde sfânta Liturghie, muncă şi activităţi recreative. Aici l-am cunoscut pe Sebastian, un tânăr de 28 de ani, care într-o seară mi-a povestit istoria vieţii sale: „M-am născut într-o familie bună, spunea el, de oameni cinstiţi. Nu duceam lipsă de nimic. Odată cu liceul mi-am schimbat comportamentul; influenţat de prietenii pe care îi aveam, am început să consum alcool şi mai apoi droguri. Relaţia mea cu familia s-a rupt, deoarece devenisem o mare problemă pentru ei. Am ajuns pe străzi. Am început să fur pentru a face rost de bani pentru droguri. Totul mergea din ce în ce mai rău, până când am auzit de acest centru şi am venit aici. La început nu am rezistat: nu ştiam să mă rog, programul era greu şi am plecat din nou pe stradă. Apoi, după câtva timp, am revenit la Fazenda cu hotărârea de a-mi schimba viaţa. Primele două săptămâni au fost foarte grele, dar cu timpul m-am apropiat de cuvântul lui Dumnezeu şi mi-am dat seama cât de mult ne iubeşte. Şi, de aceea, mi-am zis că trebuie să cred în el. Astfel, viaţa mea a început să se schimbe încetul cu încetul şi am îmbrăţişat credinţa creştină, cerând să fiu botezat. Am primit botezul şi acum mă simt un alt om. Credinţa în Dumnezeu şi cuvântul său mi-au schimbat viaţa; aceasta este adevărata viaţă, trăită după voinţa lui Dumnezeu”. Citeam pe faţa lui Sebastian bucuria care izvora din faptul că este un fiu al lui Dumnezeu şi din credinţa în Dumnezeu, care i-a schimbat în mod radical viaţa.

Iată ce face credinţa: schimbă viaţa, schimbă modul nostru de a fi. Schimbând modul nostru de a fi, credinţa ne ajută să devenim slujitori fideli, după cum ne spune parabola slujitorului şi a stăpânului din evanghelia de astăzi. Şi totuşi, după ce facem ceea ce este necesar, trebuie să ne considerăm slujitori nefolositori, deoarece nu am făcut altceva decât ceea ce eram datori să facem (cf. Lc 17,10). Omul se poate mântui dacă are credinţă şi dacă îşi împlineşte cu conştiinciozitate misiunea. Mântuirea nu se câştigă prin strădania omului, ea este un dar al lui Dumnezeu. Pe drumul spre mântuire în această lume, credinţa trebuie să fie întărită, susţinută. Şi Dumnezeu are grijă de cel care crede şi vine în ajutorul lui; iar cel mai mare ajutor pe care Dumnezeu îl acordă omului credincios este cuvântul său. În acest sens, Conciliul al II-lea din Vatican spune că credinţa se naşte şi este hrănită de cuvântul lui Dumnezeu (cf. PO 4). Într-adevăr, cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură şi sfintele sacramente reprezintă cea mai bună hrană pentru credinţa noastră. Să-i cerem harul lui Dumnezeu să ne întărească credinţa şi să ne ajute să-i fim credincioşi în toată viaţa noastră.

Tarciziu Grădinaru

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.