Categorii

Duminica a XXVI-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Am 6,1a.4-7; 1Tim 6,11-16; Lc 16,19-31

Sărăcia este o realitate ce nu mai surprinde pe nimeni, atât de familiarizaţi suntem cu prezenţa acesteia în viaţa omului, cu prezenţa săracilor lângă noi sau în propria noastră familie. Dar ea nu este ceva de dispreţuit, iar sărăcia poate fi o bună şcoală de viaţă şi de credinţă pentru acela care ştie să o accepte şi să o înţeleagă. Tocmai de aceea, Biserica ne propune o lectură a sărăciei prin ochii cuvântului lui Dumnezeu pe care l-am ascultat în această duminică.

Recent, un post de televiziune a prezentat un caz impresionant: în oraşul Caransebeş locuieşte familia Munteanu, cu şase copii, care trăiesc cu ciorbă de ştevie şi dorm într-o cămăruţă mizeră. Tatăl lor a muncit foarte mult pentru ei, deşi este invalid. În prima zi de şcoală a anului 2008, părinţii au fost nevoiţi să-şi trimită copiii la muncă, pentru că altfel nu aveau bani să le cumpere încălţăminte. Sărăcia şi lipsurile n-au reuşit să dezbine această familie. Copiii au rămas frumoşi şi iubitori. După puterile sale, fiecare dintre ei a încercat să câştige un bănuţ, fiecare a încercat să-şi ajute părinţii. Cu toate necazurile, părinţii sunt foarte mândri de copii şi aceasta le umple inimile de bucurie şi mulţumire, le dă puterea să lupte mai departe. Elena şi Ilie Munteanu au de luptat nu doar cu sărăcia, boala şi mizeria. Acum, au şi datorii uriaşe; nu ştiu cum o vor scoate la capăt, cum şi le vor plăti. Venitul lor este de 7 milioane lei vechi. Aceştia sunt toţi banii care intră în casă; nu primesc ajutor social şi nu au pământ. Şi este cineva, dintre cei mari, interesat de situaţia lor? Am fi ştiut noi de situaţia lor, dacă nu s-ar fi găsit o inimă sensibilă şi cu posibilităţi să-i ajute, să le deschidă uşa traiului decent şi civilizat?

Aşa precum acel post de televiziune a devenit vocea acestei familii umile şi anonime, tot la fel, şi Sfânta Scriptură, prin lecturile pe care le-am ascultat, se face purtătoarea de cuvânt a acestor persoane uitate şi ignorate de lumea în care trăim…

Raportul dintre săraci şi bogaţi a constituit dintotdeauna o problemă socială stringentă, pentru nimeni nu mai este un secret faptul că mai bine de jumătate din populaţia Pământului trăieşte într-o stare de sărăcie lucie, cu un venit de mai puţin de 1 dolar pe zi. Cazul relatat anterior este doar unul dintre milioanele asemănătoare, şi este încă unul fericit, deoarece sărăcia nu i-a dezumanizat pe aceşti oameni; aşa cum nu l-a falimentat, din punct de vedere spiritual, nici pe săracul Lazăr din relatarea evanghelică a acestei duminici. Tocmai durerea inimii la vederea atâtor nedreptăţi sociale l-a făcut pe Dumnezeu să prezinte oracolul dur la adresa bogaţilor, pe care l-am ascultat în prima lectură. Aceştia îşi închiseseră inima în faţa necesităţilor celor mai săraci, stârnind mânia şi dreptatea lui Dumnezeu. Privind spectacolul ridicol al bogaţilor care se considerau repere de viaţă religioasă şi de conduită morală, profetul Amos, cunoscut ca fiind „profetul dreptăţii sociale”, enunţă condamnarea grea care îi ameninţă pe aceşti bogaţi care uitaseră de „dreptul săracului”, enunţat de Dt 15,7-8:

Iar de va fi la tine sărac vreunul dintre fraţii tăi, în vreuna dintre cetăţile tale de pe pământul tău, pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, să nu-ţi închizi mâna ta înaintea fratelui tău sărac, ci să-i dai împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă.

Pentru a evita căderea în păcatul avariţiei şi al alipirii inimii de vicii şi pasiuni care nu-i fac cinste omului, creştinul trebuie să urmeze îndemnul la o viaţă de credinţă şi de virtute pe care apostolul Paul i-l face lui Timotei, şi prin el şi nouă, în cadrul celei de-a doua lecturi de azi.

Inima Liturgiei cuvântului o constituie fragmentul evanghelic care ne readuce în atenţie realitatea săracilor şi relaţia lor cu cei bogaţi, propunând o parabolă suficient de bine cunoscută – cea a lui Lazăr şi a bogatului nemilos. Pentru a-i descoperi mai bine mesajul, ar fi utilă totuşi resituarea ei în contextul imediat (Lc 16,1-17,10). Duminica trecută, Isus ne atrăgea atenţia asupra utilizării corecte şi totale a inteligenţei în favoarea Împărăţiei lui Dumnezeu, precum şi asupra inteligentei utilizări a mijloacelor materiale, îndeobşte a banilor, în scopul accederii la Împărăţie. Problema care se pune însă este aceasta: oare fericirea omului pe pământ nu este legată de un confort, de o anumită reuşită în afaceri şi de bani? Dumnezeu, care îl vrea pe om fericit, nu ar fi oare acela care îi favorizează prin aceste aspiraţii? Vechiul Testament s-a preocupat destul de mult şi de o altă problemă legată de aceasta: cum ar trebui să-l înţelegem pe săracul de lângă noi, fie el şi drept? Starea în care se află nu ar fi oare semnul „dezmoştenirii” lui de către Dumnezeu? Or, printre fariseii contemporani lui Isus erau unii care considerau că reuşita socială şi financiară ar fi tocmai „semnul” lui Dumnezeu în favoarea acelora care îi respectă Legea. De aici a decurs o adevărată „rearanjare” a Legii lui Dumnezeu. În schimb, Isus, prin parabola din această duminică, dezminte în mod radical viziunea acestor „campioni” ai cunoaşterii şi împlinirii cuvântului lui Dumnezeu.

Astăzi ni se prezintă o relatare frumoasă şi angajantă, cu un mesaj subtil adresat celor care se închid în propriile bogăţii, care se întâlneşte numai în Evanghelia după sfântul Luca. Nu există relatări paralele ale acestui text în celelalte evanghelii sinoptice.

S-ar putea spune că centrul parabolei este lipsa de sensibilitate a bogatului faţă de săracul Lazăr şi consecinţele pe care le are aceasta pentru viaţa veşnică.

Parabola nu caută să ne înveţe toate detaliile vieţii veşnice fie în cer, fie în iad. Caută mai degrabă să atragă atenţia pentru a trăi cu responsabilitate această viaţă, ştiind corespondentul pe care îl are în viaţa veşnică ceea ce înfăptuim pe pământ. Ne învaţă să fim sensibili în faţa suferinţei fratelui şi ne însufleţeşte să citim şi să interpretăm aşa cum se cuvine cuvântul lui Dumnezeu.

Este interesant de notat că săracul are nume, se cheamă Lazăr; în schimb, bogatul este unul fără nume, este chemat „om foarte bogat”, „om bogat”, „bogat”. Acest detaliu este sugestiv, ţinând cont de importanţa care se dă numelui în mentalitatea orientală în general. Numele dă identitate, existenţă, entitate etc. În câteva manuscrise lucane, unii copişti au adăugat „un nume” bogatului; este chemat „Petrecăreţ”. Însă în mod clar este o adăugire ulterioară care nu face parte din textul Sfintei Scripturi. Ceea ce contează este că pentru Isus săracul are nume, are o personalitate distinctă şi identificabilă; pe când bogatul nu are nume, se identifică prin bogăţiile sale, devine una cu bunurile sale, cu lumea fragilă în care a fost cufundat de siguranţa conferită de bunurile sale. Pentru societatea contemporană, bogaţii au nume – adică au o poziţie socială respectabilă, se bucură de mari onoruri şi prestigiu –, iar săracii nu au acest drept, sunt anonimi şi şterşi din conştiinţa comună a lumii, însetată doar de senzaţionalul şi opulenţa emanate de lumea bogaţilor. Să nu ne scandalizăm şi să nu ne amăgim văzând aceste discrepanţe! Isus ne spune în versetul 25 al fragmentului de azi aceste cuvinte teribile la adresa fiecărui bogat şi a fiecărui om cu inima alipită de bunurile trecătoare ale acestei lumi: „Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune în viaţa ta, iar Lazăr pe cele rele; acum el are parte de mângâiere, iar tu te chinuieşti”.

Isus atrage atenţia asupra marii lipse de înţelepciune de care dau dovadă cei alipiţi cu inima de bogăţiile lor, care nu mai au ochi pentru suferinţele aproapelui aflat în nevoie. Cei fără milă faţă de semeni vor fi judecaţi fără milă de Dumnezeu. Cuvintele lui Isus din predica de pe munte: Fericiţi cei milostivi, căci milă vor afla (Mt 5,7), îi exclud de la fericire pe cei fără milă, a căror împietrire împiedică lucrarea harului în viaţa lor.

Marea răsplată promisă celor milostivi este aceea de a găsi milă, care, de fapt, nu-i alta decât aceea de a-şi asigura mântuirea veşnică. În schimbul puţinei milostiviri folosite între fraţi, iertându-le ofensele sau datoriile – oricât de mari ar fi, sunt întotdeauna limitate şi trecătoare –, creştinul se va bucura şi va cânta în veci milostivirile lui Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu, cu toţii, chiar şi cei mai mari sfinţi, suntem întotdeauna datori săracilor, mai ales în haruri. Nimeni – cu excepţia Maicii Domnului, plină de har – nu poate spune că a fost mereu credincios harului şi iubirii, nimeni nu poate spune că nu l-ar fi ofensat vreodată pe Dumnezeu, cel puţin în lucruri mici, nimeni nu poate spune că el ştie cum să repare ofensele. Total convinşi de aceste adevăruri, sfinţii dintotdeauna şi-au dat seama de necesitatea imensă a darului ştiinţei Duhului Sfânt pentru a învăţa arta milostivirii lui Dumnezeu Tatăl. Conştiinţa propriei mizerii personale trebuie să ne determine, dacă vrem să fim creştini adevăraţi, să fim nu numai îngăduitori faţă de slăbiciunile altora, ci să realizăm o apropiere cât mai mare de Tatăl milostivirilor pe cale superioară, pe calea milostivirii. Creştinul adevărat, simţindu-se legat de milostivirea lui Dumnezeu, iubindu-l pentru caritatea sa, devine caritabil faţă de fraţii săi, oricât ar fi de răi, ba chiar duşmani.

Aşadar, parabola de astăzi ne cheamă la iubire şi la meditaţie asupra adevăratului sens al vieţii, care nu-şi poate găsi adevărata împlinire în cele materiale, ci doar în dăruirea pentru aproapele. În acest sens, merită amintit Marcello Candia, un proprietar de fabrici de industrie chimică din Milano. Acesta şi-a vândut fabricile şi a plecat ca misionar în Brazilia. Întreaga sa avere s-a transformat în spitale, leprozerii şi dispensare. A murit pe 31 august 1983, lăsând lumii de astăzi o strălucită mărturie evanghelică despre folosirea bunurilor materiale cu înţelepciune şi cuget creştinesc, amintindu-ne că suntem mari nu prin ceea ce avem, ci prin ceea ce facem şi suntem.

Biserica ne aminteşte că

Dumnezeu a rânduit pământul şi toate câte le cuprinde spre folosul tuturor oamenilor şi popoarelor, astfel încât bunurile create trebuie să le revină în mod echitabil tuturor, sub călăuzirea dreptăţii nedespărţite de iubire (GS 69).

Săracii vor rămâne mereu printre noi, aşa cum ne-a asigurat şi Isus. Ei sunt imagini ale lui Isus care din bogat a devenit sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi şi a ne face fii adoptivi ai lui Dumnezeu. Se cuvine, aşadar, ca fiecare dintre noi să ne punem câteva întrebări care pot servi ca reflecţie pentru conduita noastră viitoare: Putem noi în vreun sens să ne comparăm cu „săracul Lazăr”? Suntem capabili să vedem că există săraci „la intrarea în casa noastră”? Îi deschid săracului „porţile” vieţii mele?

Andrei Dumitrescu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.