Categorii

Duminica a XXV-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Am 8,4-7; 1Tim 2,1-8; Lc 16,1-13

În această duminică, ziua Domnului, ne-am adunat în jurul sfântului altar pentru a celebra învierea Domnului nostru Isus Cristos. Am adus cu noi grijile de zi cu zi pentru a le depune în faţa sa. Mai ales întrebarea atât de dureroasă  în acest timp de criză: Ce voi face? Nu mai am bani pentru familia mea! Cum să mă descurc, ce să fac? De câte ori nu am auzit această întrebare pe care o regăsim şi în evanghelia de azi! Este dificil să depăşim această întrebare care îi motivează pe majoritatea contemporanilor noştri şi care primeşte deseori un răspuns fals: banul, mereu mai mulţi bani. Banul devine pentru mulţi motorul şi scopul întregii vieţi. Pentru bani, mulţi sunt gata de orice necinste, de orice cumetrie cu cei răi, „pentru că altfel nu se mai poate ”, se spune. Cuvântul lui Isus, astăzi, ne interpelează pe fiecare dintre noi, în mod clar şi răspicat:„Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi mamonei (banului necinstit)”. În acest sens, ziua liberă de duminică reprezintă un act de curaj din partea noastră, pentru că alegem să fim neproductivi (cum se spune astăzi, „să pierdem bani”) pentru a-i consacra timp Domnului.

Rădăcina păcatului se arată în raportul pe care oamenii îl întreţin cu ziua Domnului. Cel care nu ştie să se oprească este cel care nu ştie să se încreadă în Domnul, care nu are încredere că Dumnezeu este cel care face să rodească munca lui. Acela nu slujeşte decât un singur stăpân, banul.

În prima lectură, Dumnezeu declară solemn: „Niciodată nu voi uita actele voastre”.

Idolatria faţă de ban face inima omului nesăţioasă şi îl împinge să-l alunge pe fratele său în robie. De fapt, dacă reflectăm puţin la ceea ce este banul, vedem că el nu poate avea finalitate prin el însuşi. El este un mijloc creat de om pentru a înlesni schimburile materiale într-o comunitate. Atunci când devine propria finalitate, banul pentru ban, el distruge persoana umană, reducând-o la el însuşi. Mijlocul devine finalitate. Viaţa umană se dezumanizează, se reduce în fond la nimic, devine urâtă şi tristă. Ce este o viaţă fără prieteni adevăraţi şi fără Dumnezeu?

Săracul este acela care şi-a păstrat libertatea interioară faţă de ban, pentru a tinde din toate forţele sale către fericirea prieteniei şi a prezenţei lui Dumnezeu în viaţa sa. Psalmul ne spune: „Lăudaţi-l pe Domnul care îl înalţă pe cel sărac”. Sărăcia interioară este necesară pentru ca inima omului să se deschidă prezenţei şi acţiunii lui Cristos. Sărăcia ne face să nu ne definim prin „ceea ce avem, ceea ce posedăm”, ci prin „ceea ce suntem”.

 Desigur, veţi spune, este deosebit de greu să lupţi împotriva corupţiei. A doua lectură de azi ne arată arma principală pentru a lupta contra corupţiei: rugăciunea. Sfântul apostol Paul ne îndeamnă să ne rugăm pentru toţi oamenii, pentru toţi cei care sunt la conducere, pentru toţi cei care au o responsabilitate.

Rugăciunea este rodul înţelepciunii dăruite fiecărui botezat de către Cristos. „El, care, deşi era bogat, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim”. Fără rugăciune este imposibil să ai o relaţie bună cu banul, din cauza fragilităţii noastre şi a consecinţelor păcatului originar. Prin rugăciune, revii mereu la sensul profund al vieţii, te reorientezi spre Dumnezeu, izvorul a tot ce eşti. Această ordine nouă pune totul în lumina lui Cristos, ne ajută să utilizăm lucrurile terestre pentru slava lui Dumnezeu şi bunăstarea tuturor. Ar trebui ca toţi să avem înscris în conştiinţele noastre: „Domnul este primul servit”, cum spunea sfânta Ioana d’Arc, şi nu banul sau atitudinile egoiste născute în mine de acesta.

 Dar ce te faci când îţi pierzi slujba, serviciul? Ce voi face? Cum să-mi salvez pielea? Este chiar situaţia administratorului din evanghelie, care, fiind incompetent sau neglijent, primeşte preavizul de concediere din partea stăpânului său. Primeşte totuşi un scurt răgaz de timp pentru a pune ordine în socoteli. Acest scurt răgaz pune o notă de grabă în parabolă: timpul este scurt.

„Ştiu ce voi face!”, spune el, iar noi am răspunde: ce şansă pentru el, pentru că noi nu prea am şti ce să facem într-o astfel de situaţie. Şi aici intervine paradoxul parabolei, care ne captează atenţia şi ne interpelează: şmecherul de administrator va face ca cei doi datornici să beneficieze de 50% şi, respectiv, 20% de reducere din datoria lor. Cum poate stăpânul lui să laude o asemenea manevră atât de frauduloasă şi cel puţin dezavantajoasă pentru el?

Stăpânul laudă, de fapt, abilitatea şi uşurinţa cu care administratorul scapă de la ananghie. Astfel, „fiii acestui veac” sunt propuşi ca model „fiilor luminii”, nu în necinste sau în nedreptate, ci în ingeniozitate şi uşurinţa cu care se descurcă la nevoie.

Acest administrator şi-a folosit banii pentru a-şi face prieteni care să-l poată primi la ei după concedierea sa. Cine sunt, în definitiv, aceşti prieteni pe care trebuie să cauţi să ţi-i faci folosindu-te de bani, ca să fii primit mai apoi în corturile veşnice? Cine, dacă nu săracii cu care vei fi împărţit bunurile materiale? Cred că este urgent, pentru fiecare dintre noi, de a imita hotărârea şi ingeniozitatea administratorului.

Evanghelia ne îndeamnă să avem o privire nouă, de sus, asupra bunurilor materiale, în special asupra banilor, o înţelepciune nouă, asemenea administratorului din parabola lui Isus. Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea spunea de curând într-un discurs:

Banii ne permit să fim generoşi şi să facem bine în lume, însă ei singuri nu sunt suficienţi ca să ne facă fericiţi… Fericirea este ceva pe care ne-o dorim cu toţii, dar marea dramă a lumii acesteia este că atâtea persoane nu o găsesc niciodată, pentru că o caută acolo unde nu este. Cheia fericirii este foarte simplă: adevărata fericire se găseşte în Dumnezeu. Să avem curajul să punem speranţele noastre cele mai profunde numai în Dumnezeu, nu în bani, în carieră, în succesul acestei lumi sau în relaţiile noastre cu celelalte persoane, ci în Dumnezeu singur. Numai el poate să satisfacă exigenţele profunde ale inimilor noastre.

Această înţelepciune nouă primită de la Isus este credinţa noastră trăită în mod concret şi inteligent, începând cu lucrurile cele mai mici. Credinţa noastră este bogăţia cea mai de preţ pe care o avem. Ea ne dăruieşte această privire nouă asupra lumii materiale şi cere să fim inteligenţi pentru a transforma această lume într-o „civilizaţie a iubirii”, cum spunea Ioan Paul al II-lea.

Să cultivăm prietenia, relaţiile de solidaritate în societate, dăruind un nou sens lucrurilor, sensul iubirii divine. Este nevoie de multă inteligenţă, fineţe şi imaginaţie. Responsabilitatea este a noastră. Suntem responsabili de felul în care, cu inteligenţă, punem credinţa noastră în slujba iubirii.

Imaginaţi-vă că, în fiecare dimineaţă, o bancă vă deschide un cont de 86.400 de euro. Aveţi numai două reguli de respectat. Prima regulă este că tot ce nu aţi cheltuit în timpul zilei vă este luat seara. Nu puteţi trişa, nu puteţi să puneţi aceşti bani în alt cont. Nu puteţi decât să-i cheltuiţi, iar în fiecare dimineaţă banca vă redeschide un cont nou, cu din nou 86.400 de euro pentru întreaga zi. A doua regulă: banca poate întrerupe „jocul” fără preaviz. În orice moment ea poate să vă spună că s-a terminat, că vă închide contul şi că nu va mai fi altul. Ce aţi face dumneavoastră? După părerea mea, veţi cheltui fiecare euro pentru a vă realiza dorinţele şi veţi oferi o mare cantitate de cadouri celor dragi. Veţi face astfel încât să aduceţi fericire în viaţa dumneavoastră şi în cea a celor care vă înconjoară.

Această bancă magică există! Şi o avem mereu: este timpul! În fiecare dimineaţă, la trezire, suntem creditaţi cu 86.400 de secunde de viaţă pentru întreaga zi, iar când adormim seara, restul nu se reportează pentru a doua zi. Ceea ce nu a fost trăit în timpul zilei este pierdut, ieri a trecut. În fiecare dimineaţă, această magie reîncepe. Ne jucăm cu această regulă la orice moment, viaţa se poate sfârşi. Atunci, ce facem noi cu cele 86.400 de secunde cotidiene? Timpul pe acest pământ, în fond, foarte scurt, ne este dat tocmai pentru a creşte în credinţă şi iubire. Nouă ne revine responsabilitatea de a găsi maniera de a le trăi în adevăr, fără compromisuri, cu o iubire nemărginită pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, aşa cum ne îndeamnă şi rugăciunea de astăzi.

Să-i cerem Preasfintei Fecioare Maria să ne ajute să orientăm toată viaţa noastră, munca şi inima noastră către misterul Euharistiei, unde Cristos ni se dăruieşte în mod total. El să fie centrul vieţii noastre. Să ştim a-l recunoaşte în aproapele nostru, indiferent cine ar fi el, şi să-l slujim cu inteligenţă şi iubire, părăsind logica banului pentru a intra în logica iubirii trinitare.

Ioan M. RĂILEANU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.