Categorii

Duminica a XXIX-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Ex 17,8-13; 2Tim 3,14-42; Lc 18,1-8

Tema textelor pe care le propune liturgia de astăzi poate fi considerată ca o invitaţie de a da răspuns la câteva probleme legate de o coordonată esenţială pentru creştini, şi anume rugăciunea.

Omul zilelor noastre este obişnuit să se îndrepte spre ceea ce îi este util, spre ceea ce este practic, spre acele lucruri şi acţiuni care îi oferă rezultate sigure şi, dacă se poate, rapide. Pentru cei mai mulţi, rugăciunea nu se situează pe acest plan al eficacităţii imediate, iar dacă ea mai cere şi efort, este desconsiderată sau uneori chiar abandonată. Într-o astfel de lume secularizată, în care divinul este lăsat la o parte, iar orientarea omului către Dumnezeu tinde să se piardă, rugăciunea este relativizată şi ajunge să fie privită ca fiind ceva lipsit de sens.

Tocmai de aceea, trebuie să căutăm şi să oferim răspunsuri la câteva probleme esenţiale legate de rugăciune. Dacă Dumnezeu ştie totul şi cunoaşte gândurile noastre cele mai ascunse, dacă vede problemele existenţei noastre limitate, ne punem întrebarea: pentru ce implorăm ajutor de la Dumnezeu? De ce trebuie să ne rugăm? Mai are vreo importanţă rugăciunea pentru omul zilelor noastre? Răspunsul la aceste întrebări ni-l oferă lecturile din această duminică.

Prima lectură ne propune figura lui Moise aflat în rugăciune pe vârf de munte, în timp ce Iosua lupta cu amaleciţii la Rafidim. Când Moise ridica braţele spre cer, în semn de implorare, biruiau evreii. Când le lăsa în jos, biruiau amaleciţii. Ca să nu îşi mai coboare braţele, Aron şi Hur i le-au ţinut ridicate până seara, iar Iosua a învins. Atacul amaleciţilor asupra israeliţilor nu este unul întâmplător, ci Dumnezeu dă voie să se întâmple acest lucru pentru a-i conduce la convertire. Cheia lecturii nu se află în lupta de la poalele muntelui, care nici măcar nu este descrisă. Punctul culminant este partida decisivă care se joacă pe înălţimi. Rugăciunea şi gestul lui Moise decid soarta bătăliei, şi nu forţa săbiilor. Din această experienţă Israel trebuia să înţeleagă că speranţa victoriei nu stă în arme, ci în ajutorul lui Dumnezeu. Biserica a văzut mereu în gestul lui Moise imaginea rugăciunii neîncetate din care izvorăsc adevăratele victorii. Viaţa noastră este o luptă, iar rugăciunea are aceeaşi semnificaţie: este pusă în slujba luptei şi a victoriei.

Rugăciunea, scrie sfântul Ioan Gură de Aur,

este cel mai mare dar, este convorbirea intimă cu Dumnezeu. Aşa cum ochii trupului, văzând lumina, în acelaşi timp se luminează şi ei, tot aşa, şi sufletul, când priveşte spre Dumnezeu, este luminat de strălucirea inefabilă a rugăciunii, când aceasta este făcută din inimă, şi nu din obligaţie sau din obişnuinţă (Scrieri I).

Prin urmare, rugăciunea este luminarea sufletului. În rugăciune suntem ceea ce vom fi în viaţa veşnică, atunci când vom sta faţă în faţă cu Dumnezeu. Minunea rugăciunii se dezvăluie tocmai acolo, pe marginea fântânilor de unde venim să ne luăm apa. Acolo Cristos vine în întâmpinarea fiecărei fiinţe omeneşti. El este cel dintâi care ne caută şi el însuşi este cel care ne cere de băut. Lui Isus îi este sete, iar cererea lui vine din adâncurile lui Dumnezeu care ne doreşte. Rugăciunea, fie că o ştim, fie că nu, este întâlnirea dintre setea lui Dumnezeu şi a noastră. Lui Dumnezeu îi e sete ca nouă să ne fie sete de el (cf. CBC nr. 2560).

Rugăciunea ocupă un loc foarte important în modul de a fi şi de a trăi al creştinilor. Nici nu ne putem imagina creştini pentru care rugăciunea să nu fie un element constitutiv al vieţii lor. Rugăciunea este oxigenul spiritual al creştinului, fără de care credinţa acestuia se sufocă şi moare. Orice rugăciune, pentru a fi autentică, trebuie să fie, în primul rând, liberă. Însă libertatea şi spontaneitatea rugăciunii nu înseamnă că suntem liberi a ne ruga sau a nu ne ruga, nu înseamnă a ne ruga numai la anumite sărbători, nu înseamnă a ne justifica dezordinea, lenea ori superficialitatea în rugăciune. În acest caz, libertatea înseamnă ceva mai mult decât exprimă acest termen în viaţa profană: ea este orientarea minţii, este încrederea sinceră şi lipsa oricăror complexe atunci când vorbim cu Dumnezeu.

Libertăţii în rugăciune i se opun unele sclavii de care trebuie să ne eliberăm. Prima formă de sclavie este cea a formulelor fixe. Rugăciunile Tatăl nostru, Bucură-te, Marie, Slavă Tatălui… sunt rugăciuni sublime şi ne ajută să ne rugăm împreună cu alţii. Dar trebuie să fim atenţi ca aceste rugăciuni să nu devină o repetare ritmică, o rugăciune a memoriei la care inima să nu fie implicată. În fiecare moment al vieţii spirituale este de dorit să lăsăm la o parte rugăciunile din cărţi pentru a-i putea vorbi lui Dumnezeu din plinătatea inimii. Se spune că rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu. Aşa şi este. Însă noi, în calitate de creştini, trebuie să progresăm spre o formă superioară de rugăciune şi să transformăm dialogul în duet cu Dumnezeu. Dialogul este atunci când o persoană vorbeşte şi cealaltă ascultă şi invers. Duetul este atunci când ambele persoane vorbesc sau, mai bine zis, cântă la unison. Duetul în rugăciune este asemenea cu două inimi care bat în acelaşi timp.

O altă formă de sclavie a rugăciunii este aceea a locului. Nu ştim să ne rugăm decât în Biserică sau acasă în faţa crucifixului. Isus ne învaţă: „Dumnezeu este duh şi poate fi adorat în tot locul, în duh şi adevăr” (In 9,21). Acest lucru înseamnă că trebuie să urmăm exemplul sfintei Ecaterina de Siena, care spunea că şi-a construit o chilie în inima ei, unde obişnuia să se retragă întotdeauna. Să ne construim şi noi un loc în inima noastră, în care să nu ezităm să ne retragem pentru a ne ruga, indiferent de locul în care ne aflăm.

Ultima formă de sclavie este a timpului. Mahatma Gandhi spunea: „Rugăciunea este cheia dimineţii şi zăvorul serii” şi tot el afirma că „orice timp folosit în afara lui Dumnezeu este un timp mort”. Este deci important să ne rugăm neîncetat, nu doar seara şi dimineaţa. Dumnezeu nu este asemenea unui funcţionar care are program la birou numai la anumite ore; dimpotrivă, el este disponibil întotdeauna. Depinde de noi cât timp îi alocăm.

Parabola din pericopa evanghelică ne prezintă două personaje extrem de contrastante. Pe de o parte, un judecător fără frica de Dumnezeu, lipsit de orice urmă de respect faţă de oameni. Acestui judecător nedrept autorul îi opune o văduvă, simbol al oamenilor lipsiţi de apărare. Văduva tot merge la acesta, rugându-l să îi rezolve pricina, dar el nici nu vrea să audă. Până la urmă, plictisit de insistenţa femeii, judecătorul cedează şi îi rezolvă cauza în mod favorabil. Motivul acestei victorii nu este o convertire a inimii judecătorului, ci insistenţa femeii, încăpăţânarea şi constanţa cu care învinge opoziţia cea mai încrâncenată. Mântuitorul va concluziona: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă la el zi şi noapte?” (Lc 18,7) Din această afirmaţie observăm că eroul principal al parabolei nu este judecătorul cel hain, ci Dumnezeu, care este plin de îndurare faţă de fiii săi.

Învăţătura evangheliei, aşa cum putem constata, este uşor de înţeles. Dacă un om sever şi corupt ca acel judecător este capabil să se înduplece la insistenţele unei văduve sărace, cu atât mai mult Dumnezeu, care este infinit de bun, va asculta rugăciunile noastre. Pericolul de a nu fi ascultaţi vine din partea noastră, pentru că ne descurajăm, deoarece Dumnezeu nu intervine imediat, aşa cum am vrea noi. Dar a ne ruga nu înseamnă a-l forţa pe Dumnezeu să facă după voinţa noastră. Vi s-a întâmplat dumneavoastră, mi s-a întâmplat şi mie, şi nu de puţine ori, ca în urma unei rugăciuni fierbinţi, Dumnezeu să facă contrariul a ceea ce am cerut. De ce aceasta? Pentru că Dumnezeu nu poate rândui lucrurile decât spre binele omului. Şi oricât de frumoase şi nobile ar fi fost cererile noastre, Dumnezeu, în preştiinţa lui, ştie că ele s-ar fi întors împotriva noastră. Or, Dumnezeu are grijă să ne ofere ceea ce avem nevoie pentru o veşnicie fericită, şi nu doar un trai lejer pe pământ. Cristos vrea să insistăm în rugăciune, dar ne mai cere un lucru indispensabil pentru a fi ascultaţi: credinţa.

Garanţia unei rugăciuni eficace este încrederea absolută în Cristos. Pentru a înţelege mai bine valoarea credinţei, am să vă povestesc o întâmplare.

Pe Claudia viaţa o lovise din plin. Fiecare zi era o luptă acerbă pentru supravieţuire. Nimic nu era uşor pentru ea. Tristeţea şi jalea îi erau veşminte, sărăcia şi lipsurile, hrană. Doar două lucruri îi luminau viaţa şi îi dădeau putere să meargă mai departe: credinţa în Dumnezeu şi cei trei copii ai ei. Soţul o părăsise cu cinci ani în urmă pentru o femeie mai tânără. Acum îşi creştea singură cei trei copii, dar îi era foarte greu. Nimeni nu voia să angajeze o mamă cu atâţia copii, o femeie îmbătrânită de timpuriu, pe faţa căreia greutăţile vieţii se întipăriseră ca literele într-o carte. De două zile nu mai avea nimic de mâncare pentru copii. Cu inima strânsă de durere, intră într-un magazin şi, cu lacrimi în ochi, îl rugă pe vânzător să îi dea ceva pe datorie. Acesta, furios, îi ceru să plece. Dar ea continuă să îl implore. Imaginea copilaşilor flămânzi o făcu să nu ţină seama de cei prezenţi şi se aruncă în genunchi. Vânzătorul, plictisit şi stânjenit, o întrebă dacă are o listă cu ceea ce doreşte. Ea zise că da. Vânzătorul îi spuse să aşeze foaia pe cântar, promiţându-i ironic că îi va da alimente în funcţie de greutatea bucăţii de hârtie. Claudia scoase din buzunar o hârtiuţă mică, îngălbenită, şi o aşeză pe cântar. Dar ce s-a întâmplat? Murmurul celor care priveau scena încetă brusc. Mirarea se aşternu pe chipurile lor, căci talerul cu foaia se înclină de parcă în el se afla o bucată de plumb. Vânzătorul uimit a început să aşeze alimente pe cântar, dar foaia era mai grea decât ele. Cântarul era plin, dar rezultatul era acelaşi: foaia era mai grea. Nervos, vânzătorul smulse bucata de hârtie şi o desfăcu să vadă ce este scris pe ea. Erau doar câteva cuvinte: „Doamne, tu cunoşti nevoile şi lipsurile mele şi ale copiilor mei, aşa că eu le aşez în mâinile tale. Facă-se voia ta”.

Ascultând acest exemplu, atenţia noastră se opreşte asupra minunii pe care o face Dumnezeu, dar nu acesta este aspectul cel mai important. Centrul acestui exemplu este credinţa absolută a femeii care îşi pune încrederea în Dumnezeu. Isus ne spune: „Dacă am avea credinţă cât un grăunte de muştar, am putea muta munţii” (Mc 11,22). Sfântul Augustin scoate în evidenţă relaţia dintre credinţă şi rugăciune afirmând că, „dacă credinţa slăbeşte, rugăciunea se topeşte, căci credinţa este izvorul rugăciunii şi nu poate curge râul de-i seacă izvorul” (Confesiuni). Dacă vom pătrunde mai adânc în conţinutul parabolei de astăzi, vom descoperi un alt aspect legat de viaţa noastră de rugăciune. Noi cu cine ne asemănăm: cu judecătorul nedrept sau cu văduva? Distanţa dintre aceste două personaje este una de la cer la pământ. Dacă noi nu ascultăm glasul celui sărac, nici Dumnezeu nu ne va asculta strigătele. Rugăciunea noastră este condiţionată de relaţia cu aproapele. Nu putem vorbi despre rugăciune ca dialog cu Dumnezeu atât timp cât nu dialogăm cu cel de lângă noi. După cum iubirea de Dumnezeu este condiţionată de iubirea faţă de aproapele, la fel, şi rugăciunea, dacă nu este deschisă spre celălalt, nu este rugăciune, ci afront adus lui Dumnezeu.

Rugăciunea nu este numai cerere. Ea este studiu, căutare, reflecţie şi contemplaţie. La acest lucru face referinţă sfântul Paul în a doua lectură. El îl îndeamnă pe Timotei să rămână statornic în credinţă şi să-şi hrănească convingerile apelând la Sfânta Scriptură. Acest text, luat din Scrisoarea a doua către Corinteni, este important, pentru că ne descoperă valoarea Bibliei, care este o carte inspirată de Dumnezeu, inspiraţie care nu o aşază deasupra realităţii umane. Paul insistă ca Timotei să nu fie doar un păzitor al Tradiţiei şi al Scripturilor, ci să le pună în practică şi să nu pregete să vestească cuvântul lui Cristos în orice situaţie. Cu siguranţă că mesajul lui Paul nu era doar pentru Timotei, ci el ne-a fost adresat şi nouă, celor de azi. Şi noi avem misiunea ca, după ce ne-am însuşit cuvântul lui Dumnezeu, l-am meditat şi ne-am rugat, să-l vestim şi altora. Această misiune nu este una facultativă, ci este un drept şi o obligaţie pe care fiecare creştin le primeşte la botez. De aceea, să nu ne închidem în egoismul nostru, ci să le descoperim şi altora valorile pe care ni le-a dăruit Cristos, să îi învăţăm şi pe ceilalţi să se roage cu inima, să le fim exemplu de trăire şi de viaţă creştină.

Azi, după ce fiecare vom pleca la casele noastre, să păstrăm în suflet trei idei, să le medităm şi să le punem în practică. Mai întâi, atunci când ne rugăm, să o facem din plinătatea inimii şi să nu fim sclavii formulelor fixe, ai timpului sau ai locului. Apoi, să nu uităm niciodată că rugăciunea fără credinţă şi fără deschidere faţă de aproapele este moartă. Nu în ultimul rând, nu este suficient să ştim să ne rugăm, ci trebuie să îi învăţăm şi pe cei de lângă noi să se roage.

Marian Gărghi

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.