Categorii

Duminica a XXIV-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Ex 32,7-11.13-14; 1Tim 1,12-17; Lc 15,1-32

Dacă duminica trecută Isus ne-a învăţat adevărata înţelepciune, astăzi ne îndeamnă la convertire. Această convertire înseamnă să abandonăm trecutul nostru păcătos şi să înaintăm pe calea cea nouă a lui Cristos.

În prima lectură am auzit cum Moise recunoaşte păcatul poporului şi apelează la fidelitatea iubirii Domnului. Dumnezeu este gata să-l ierte pe păcătosul care se reîntoarce la el. Puterea lui Moise de a mijloci pentru poporul său a stat în smerita recunoaştere a slăbiciunii umane. Smerenia mântuieşte. Aceasta vrea să spună că izvorul fericirii stă în smerenie. Moise, trecând cu bine examenul smereniei, a dat omenirii şansa apariţiei în istorie a lui Mesia, care se va umili şi va lua chipul sclavului (Fil 2,7) dintr-o Fecioară care, la rândul ei, va recunoaşte că Domnul a privit la smerenia slujitoarei sale şi din acest motiv neamurile o vor numi fericită (Lc 1,48), iar în rodul smerit al sânului ei se vor ferici toate popoarele (Ap 7,10).

Ce l-a determinat pe sfântul Paul să izbucnească în acel strigăt de preamărire şi de laudă, după cum găsim în lectura a doua: Regelui veacurilor, nemuritorului, unicului Dumnezeu, să-i fie cinste şi glorie în toţi vecii vecilor? Bucuria izvorâtă din harul lui Dumnezeu care nu numai că l-a scos din starea nefericită de blasfemator şi persecutor al Bisericii lui Isus, ba chiar l-a ales ministru al cuvântului divin din care izvorăsc virtuţile teologale: credinţa, speranţa şi caritatea, el însuşi devenind pentru alţii un exemplu al îndurării divine şi izvor de fericire.

Evanghelia cuprinde trei parabole care au aceeaşi concluzie: chemarea omului păcătos la fericire şi imnul de bucurie al îngerilor pentru cei care se convertesc. Mai presus de toate, a treia parabolă pune în evidenţă răbdarea lui Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului, ci convertirea. Evanghelia de azi pune fericirea în prim-plan de trei ori: a păstorului care şi-a găsit oaia, a femeii care şi-a găsit moneda de argint şi a tatălui care îşi redobândeşte fiul pierdut, invitând toată lumea să ia parte la bucuria sa. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său pentru a căuta şi a salva ceea ce era pierdut. Milostivirea divină transformă astfel în mod radical un păcătos.

Fiul cel mai tânăr a luat partea de moştenire şi a plecat într-o ţară îndepărtată. De ce a plecat? Isus nu ne prezintă niciun motiv. Însă contextul ne arată un lucru clar: acest fiu a vrut să-şi trăiască viaţa. El scapă de prezenţa tatălui. El scapă de autoritatea lui. Altfel spus, se emancipează plecând din casa tatălui său.

Prima urmare este cea a păcatului: şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbălată (v. 13). Averea lui, în realitate, era un dar al tatălui. Oare nu este azi aceeaşi situaţie? Fiul şi-a risipit averea: adică a irosit-o, a mâncat-o până la ultimul ban. Sensul textului în limba greacă este: „a dus o viaţă păcătoasă”. Spiritual, ajungem astfel la esenţa problemei: fiul emancipat şi-a pierdut mântuirea. Sărăcia exterioară este numai un simbol al celei lăuntrice.

A doua urmare a păcatului: a început să ducă lipsă (v. 14). Cât de repede se succed cele două: „a strâns totul” şi „a cheltuit totul”! Apoi, a venit o foamete mare. Emanciparea faţă de Dumnezeu sfârşeşte prin lipsuri, prin izolare.

A treia urmare a păcatului: dependenţa de oameni. Cine nu depinde de Dumnezeu devine dependent de oameni. Acum fiul mai tânăr este apăsat, copleşit de nevoi şi se dă necondiţionat pe mâna unui alt om.

Cea de-a patra urmare este umilirea. L-a trimis să-i păzească porcii (v. 15). Un israelit nu trebuia să aibă nimic de-a face cu „porcii”, care erau consideraţi animale necurate.

Cea de-a cincea urmare: foamea. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu-i dădea (v. 16). Propoziţia „nu-i dădea nimeni” ne lasă să presupunem că fiul mai tânăr a stat la baza unei întregi ierarhii: şeful, ispravnicul lui, şi alţi supraveghetori. Porcarul iudeu este pe treapta cea mai de jos.

Am urmărit cele cinci trepte dezastroase ale păcatului uman. Dar fiul risipitor nu a mai rezistat în această stare nenorocită şi se întâmplă ceva hotărâtor. Şi-a venit în fire, adică s-a confruntat cu propria lui situaţie şi s-a gândit cu adevărat la soarta lui. Şi a zis: Câţi zilieri ai tatălui meu au pâine din belşug, iar eu mor aici de foame! (v. 17) Amintirea casei părinteşti este cea care-l mână spre convertire. Omul nu poate niciodată să-l uite în întregime pe Dumnezeu. Într-un fel, el bănuieşte că undeva există o casă părintească, frumoasă. El o numeşte „cer”, „paradis”, „speranţă”. Şi-a amintit de tatăl care era bogat, dar, în acelaşi timp, bun: zilierii lui au pâine din belşug. Acum fiul este el însuşi un zilier: eu mor aici de foame. Această metaforă a foamei implică mai mult decât o burtă goală. Este în acelaşi timp o foame după dragoste, după siguranţă, o foame după tată, după Creator.

Urmează două cuvinte de acţiune: mă voi scula şi mă voi duce! Adică desprinderea de vechea viaţă şi de vechiul comportament spre o viaţă nouă. Şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta. Pentru Isus, fără o mărturisire clară a vinei nu există o convertire clară. Fiul risipitor îşi recunoaşte păcatul, căci cunoaşte Legea. Mai cunoaştem noi astăzi Legea lui Dumnezeu? Nu am jertfit această Lege pe altarul iluziei unui „Dumnezeu bun, care va avea El grijă de mine la sfârşitul vieţii”? Fiul cel mic a păcătuit împotriva cerului, împotriva lui Dumnezeu. Căci, pe cât posibil, iudeul evită numele lui Dumnezeu şi se referă la El prin cer. A păcătuit şi înaintea ta, fiul a ştiut foarte bine că, prin grăbirea împărţirii moştenirii şi prin părăsirea casei părinteşti, îi pricinuise tatălui multe dureri. Avem aici o evaluare corectă din partea fiului. Întâlnirea cu tatăl este una dumnezeiască. Chiar dacă era bătrân, îl vede de departe, aleargă spre el şi-l sărută, ba, mai mult, ordonă o sărbătoare de nedescris, fără a-i cere cont fiului unde şi ce a făcut. Motivul acestei veselii e următorul: căci acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, era pierdut şi a fost găsit! Mort de ce? Pentru că a trăit despărţit de Dumnezeu, de Tatăl şi pentru că a trăit în păcat, fără să fie iertat.

Un exemplu asemănător este sfântul Augustin, care a gustat în tinereţe, timp de şaptesprezece ani, din plăcerile nepermise şi iată mărturia lui de mai târziu, după convertire: Tu, Doamne, ştiai cât sufeream. Răul mă rodea până în măduva oaselor; şi cât eram de nenorocit! Obişnuinţa de a-mi îndestula poftele fără frâu mă făcea să sufăr îngrozitor. Mai putem numi viaţă o astfel de viaţă? Tristeţea se găsea din belşug în inima mea. Doamne, tu ai făcut inima noastră pentru tine şi neliniştită este până ce nu se va odihni în tine.

Această minunată pildă a fiului risipitor este oglinda în care fiecare dintre noi se recunoaşte. Acest părinte bun este Tatăl Ceresc pe care noi l-am părăsit în multe rânduri în viaţa noastră, am părăsit şi noi casa părintească – Biserica, L-am lăsat plângând în pragul uşii, uitându-se după noi cum ne depărtăm de el şi de casa lui. Cât timp trebuie să mai treacă până ne întoarcem din nou în casa în care nu duceam lipsă de nimic? E vrednic de plâns omul care astăzi, ascultând cuvintele evangheliei, încă nu simte un sentiment bun şi nicio lacrimă nu-i pică din ochi acum, când aude scrisoarea de dragoste adresată Tatălui: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta, nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, dar primeşte-mă ca pe unul dintre zilierii tăi!

Parabola fiului risipitor ne arată că omul autonom, care se desparte de Dumnezeu, se îndreaptă direct spre nenorocire. A trăi fără Dumnezeu, fără tată, înseamnă pierdere, lipsuri, dependenţă de oameni, umilire, foame. Spre aceasta duce viaţa fără Dumnezeu. De multe ori credem că îi slujim lui Dumnezeu prin rugăciune, post, pomană, prin primirea sacramentelor, dar, în realitate, ne slujim pe noi înşine şi vrem să-l câştigăm pe Dumnezeu de partea noastră, ca să nu ne lipsească nimic din ceea ce ne cere inima. Un astfel de om era şi fiul cel mare din parabolă, care a rămas cu tatăl său, care muncea şi se arăta ascultător. Urmărea să-i facă bucurie bătrânului tată, să suplinească lipsa fratelui şi să-i răsplătească iubirea părintească? Nu, îşi slujea propriul egoism şi aştepta să vină ziua când tatăl să-i devină slugă, dându-i tot ce are, tot ce se cuvine întâiului născut, începând cu iedul veseliei în compania prietenilor săi.

Parabola la care am reflectat în această duminică este cea mai bună descriere biblică a ceea ce înseamnă convertire. Ea ne invită deci la convertire. În consecinţă: creştinule pierdut sau poate mort, du-te la Tatăl! Cu cât eşti mai departe, cu atât întârzie mai puţin! Căci cine se smereşte poate fi sigur că va găsi în Dumnezeu o inimă de Tată în ziua Judecăţii, auzind cuvintele mângâietoare: Erai mort, dar ai venit la viaţă. Intră în împărăţia Tatălui meu!

Pavel BEŞLEAGĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.