Categorii

Duminica a XXIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Înţ 9,13-18; Flm 9-10.12-17; Lc 14,25-33

Deseori auzim vorbindu-se despre înţelepciunea creştinească, însă, cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că nu prea avem habar în ce constă această înţelepciune. Liturgia cuvântului de astăzi se angajează în a ne fi o călăuză sigură spre a descoperi această înţelepciune creştinească.

În prima lectură ne este prezentat un fragment din celebra rugăciune a regelui Solomon, prin care acesta cere de la Dumnezeu darul inestimabil al înţelepciunii divine. El pune în rugăciunea sa problema chinuitoare a posibilităţii de a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu: „Care om poate să cunoască voinţa lui Dumnezeu?” Regele îşi înalţă mâinile şi subliniază disproporţia care există între Dumnezeu şi om, spunând: „Gândurile muritorilor sunt şovăielnice şi cugetările noastre sunt cu greşeală… Atunci, cine a putut să pătrundă cele ce sunt în ceruri?”

Observăm aici invitaţia insistentă care ne este adresată, aceea de a fi modeşti, de a nu ne făli cu efemera înţelepciune omenească, limitată de condiţia noastră omenească. Dumnezeu nu se adaptează schemelor şi formulelor noastre, nu suportă strâmtoarea definiţiilor, oricât ar fi ele de complete şi savante. Apare întrebarea: cum putem atunci să cunoaştem voinţa lui Dumnezeu? Voinţa lui Dumnezeu nu este voinţa noastră, nu este ceea ce vrem noi să fie. Pentru a ajunge la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, este necesar să cerem de la el un dar, un dar inestimabil, un dar care nu se poate încadra în evaluarea noastră a lucrurilor omeneşti, iar acest dar nu este altceva decât înţelepciunea inimii, despre care ne vorbeşte şi psalmul responsorial. Cum putem noi să avem această înţelepciune? Ce trebuie să facem pentru a o dobândi?

Cel care doreşte să posede această înţelepciune trebuie să aibă multă familiaritate cu rugăciunea, adoraţia, contemplaţia şi trebuie să adopte un stil de modestie, discreţie, respect faţă de cei care sunt, asemenea lui, în căutarea acestei înţelepciuni şi a voinţei lui Dumnezeu. Dacă dorim să mergem pe cărările cele drepte care duc la viaţă, avem nevoie de înţelepciunea divină, pe care trebuie să o cerem neîncetat de la Dumnezeu. Însă pentru aceasta este nevoie de răbdare, delicateţe, iubire.

În lectura a doua, în persoana sfântului apostol Paul găsim un exemplu de înţelept cu alte trăsături decât cel schiţat de regele Solomon. Apostolul nu apare în veşminte de erou, ci ca un om îmbrăcat cu slăbiciune, care nu ezită să-şi manifeste propriile sentimente, nu se ruşinează de faptul că are o inimă. Din puţinele rânduri ale acestei scrisori răsar trăsăturile care completează imaginea celui înţelept: gingăşia, simplitatea, omenia, cunoaşterea persoanelor şi a situaţiilor, sinceritatea. Creştinul, prin urmare, pentru a da dovadă că posedă darul înţelepciunii lui Dumnezeu, trebuie să fie mereu prompt în apărarea libertăţii, a drepturilor, a demnităţii fiecărui om, pentru că în cauză este mereu un frate al său şi al lui Cristos, un fiu al lui Dumnezeu. În acest sens, sfântul Ioan Crisostom spunea: „Un lucru este sigur: nu te poţi mântui fără să fi făcut ceva pentru fraţi”. Să fii mereu gata să-l ajuţi pe fratele care este lângă tine este o condiţie pentru a moşteni cerul şi este în acelaşi timp şi o caracteristică a imaginii celui înţelept.

Sfântul Paul vorbeşte despre un anume sclav, Onesim, care a fugit de la stăpânul său, Filemon, care era creştin. Ce însemna să fii sclav în acea perioadă? Însemna să fii un om fără drepturi, aflat în proprietatea unei persoane mai puternice, care dispunea de proprietatea sa şi o folosea în orice mod dorea.

Apostolul Paul îl întâlneşte pe sclavul Onesim la Roma şi îl botează. Legea civilă era foarte severă cu sclavii fugari, care puteau fi condamnaţi la moarte. Sfântul Paul cunoaşte bine legea romană, însă el cunoaşte şi noutatea creştină. De acum Onesim este creştin. De aceea, sfântul Paul îi spune lui Filemon să-l primească „nu ca pe un sclav, ci ca pe un frate iubit… atât ca om, cât şi ca frate în Domnul”. Faptul că Onesim a devenit creştin a pus în lumină şi demnitatea sa de om.

Astăzi nu mai există sclavia de altădată, poate cu unele excepţii, însă în societatea de astăzi ni se propun alte forme de sclavie: banii, alcoolul, televizorul, internetul. Toate acestea, dacă sunt folosite în mod excesiv, sunt modalităţi de a ne ţine departe de mesajul evanghelic şi de trăirea noastră de creştini înţelepţi. Putem „fugi” de aceste lucruri, deoarece nicio lege nu ne condamnă dacă nu stăm toată ziua în faţa televizorului, în faţa calculatorului etc. Prin urmare, ne putem întreba fiecare în sinea lui: suntem cu adevărat creştini înţelepţi şi fraţi ai lui Cristos, sau suntem „proprietatea” unor lucruri efemere?

Ştim cu toţii porunca din vechime a lui Dumnezeu: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ex 20,12). Ştim şi noua poruncă a lui Isus: „Aşa cum eu v-am iubit, aşa să vă iubiţi unul pe altul” (In 13,34). Dar astăzi auzim în mod paradoxal aceste cuvinte ale lui Isus: „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, soţia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu”. Cum putem noi să împăcăm aceste cerinţe aparent contradictorii? Cum putem să-i urâm pe aceia pe care trebuie să-i iubim? Dar mai important: de ce?

Paradoxul urii faţă de cei pe care îi iubim a fost dramatizat în cel mai fascinant mod posibil pe 8 septembrie 2001, în finala feminină a turneului de tenis desfăşurat în New York. Pentru prima oară în istoria turneului, lumea a privit un meci cu o încărcătură emoţională extraordinară: două surori, care se iubeau atât de mult încât trăiau în aceeaşi casă, iar la hotel stăteau mereu în aceeaşi cameră, acum erau puse faţă în faţă pentru titlu. Vă daţi seama ce era în minţile celor două tinere, Venus şi Serena Williams, în timp ce se luptau şi căutau să se învingă una pe alta, suspendând iubirea dintre ele pentru o temporară „ură”? Pe timpul meciului a trebuit să se „urască”, pentru că fiecare stătea în calea celeilalte pe drumul spre titlul mondial. Cea mai tânără dintre ele, Venus, a câştigat. Dar la final nu a sărit în sus de bucurie, cum făcea de obicei. În schimb, a alergat la plasă, şi-a pus un braţ pe umerii surioarei înfrânte şi i-a spus: „Te iubesc”. De ce i-a spus aceasta? Pentru că meciul s-a terminat şi sora ei nu mai reprezenta un obstacol pe drumul spre victorie. Ea i-a spus, de fapt, cu alte cuvinte: „Îmi pare rău, dar a trebuit să o fac: a trebuit să lupt din greu, a trebuit să te «urăsc», pentru că îmi stăteai în cale. Dar eu te iubesc”. A fost un rar exemplu de ură faţă de cei pe care îi iubim şi din el putem învăţa multe despre „ura” faţă de cei dragi.

În mod obişnuit, Venus o iubea pe Serena, însă mai puţin atunci când Serena devenea un obstacol ce o putea împiedica în ambiţia ei de a câştiga titlul. Similar şi noi trebuie să ne iubim părinţii, fraţii, soţia sau soţul şi pe toţi în general, mai puţin atunci când aceştia devin obstacole în ambiţia noastră de a lua titlul de câştigători ai vieţii cele veşnice. Coroana gloriei cereşti pe care Tatăl ne-o dă este mult mai importantă decât coroana efemeră pe care Venus a câştigat-o în acea zi. Trebuie, de aceea, să fim pregătiţi să ducem un război fără compromisuri, în care nicio persoană şi niciun lucru nu trebuie să stea în calea câştigării coroanei. Bunurile materiale constituie un mare obstacol în cursa multora spre mântuire. De aceea, Isus îşi încheie astăzi intervenţia cu aceste cuvinte: „Fiecare dintre voi care nu renunţă la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu”.

Isus ne spune deci că, pentru a fi discipolii săi, trebuie să relativizăm fiecare lucru din viaţă: familia, bogăţia, sănătatea, faima… Pe lista scopurilor şi priorităţilor din viaţa noastră, dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu trebuie să stea pe primul loc. Iar exemplele pe care le dă pentru a ilustra seriozitatea învăţăturii sale vin din spaţiul războiului. Mai întâi este omul care doreşte să construiască un turn. În vechime turnul era un element de securitate de bază în apărarea oraşelor pe timp de război. Apoi este episodul cu regele pornit la război cu zece mii de luptători, în timp ce inamicii sunt în număr de 20.000. Identificându-ne cu acest rege, vedem că inamicii ne sunt net superiori numeric. Vom eşua în lupta noastră cu tentaţiile din lumea aceasta, dacă nu apelăm la un rege puternic care să ne conducă. Iar acest puternic rege nu este nimeni altul decât Dumnezeu.

Evanghelia de astăzi ne arată cât de absolute şi cât de radicale sunt cerinţele faptului de a fi discipol. A-l urma pe Isus este mult mai dificil decât câştigarea unui turneu mondial de tenis. Vestea bună este că Isus ne cunoaşte slăbiciunile: noi suntem 10.000, iar duşmanii 20.000. De aceea, suntem invitaţi să apelăm la Dumnezeu, pentru că fără Dumnezeu nu putem face nimic, suntem chemaţi să-i cerem insistent darul înţelepciunii, pentru a putea alege corect între priorităţile din viaţa noastră şi pentru a-l putea urma fără compromisuri.

Gabriel CIOBANU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.