Categorii

Duminica a XXII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Sir 3,17-18.20.28-29; Evr 12,18-19.22-24; Lc 14,1.7-14

Liturgia cuvântului din această duminică ne pune în lumină virtutea umilinţei.

În prima lectură, luată din Cartea lui Ben Sirah, ni se recomandă practicarea umilinţei pentru a creşte în faţa lui Dumnezeu şi pentru a fi destinatarii bunătăţii sale: „Cu cât eşti mai mare, cu atât să te umileşti mai mult şi vei afla har înaintea Domnului!” Ni se cere, aşadar, un lucru simplu, dar atât de dificil de pus în practică: umilinţa, o virtute atât de puţin iubită de oamenii zilelor noastre.

Dar ce înseamnă, de fapt, umilinţa? Paul Evdokimov, un teolog rus, în cartea sa Vârstele vieţii spirituale spune: „Umilinţa este arta de a fi exact la locul tău!” Iar locul nostru este acela al creaturii care depinde în totalitate de Dumnezeu şi care ştie că nu merită nimic din bogăţia darurilor primite de la Dumnezeu. Aşadar, a fi umili nu înseamnă a ne desconsidera, a ne îngropa talanţii sau a fi lipsiţi de o stimă sănătoasă faţă de propria persoană. A fi umili înseamnă a ne elibera de dorinţa exagerată de a primi stimă şi onoruri din partea oamenilor şi a ne da seama că adevărata noastră valoare este aceea pe care o avem în ochii lui Dumnezeu. Niciun titlu, nicio funcţie, nicio stimă umană nu pot să adauge ceva, la fel cum nicio batjocură şi niciun dispreţ nu pot să diminueze cu ceva această valoare pe care o avem în ochii lui Dumnezeu. Suntem în ochii lui Dumnezeu asemenea unui diamant care şi atunci când este admirat de oameni în vitrină şi atunci când cade în noroi rămâne la fel de valoros.

Liturgia cuvântului de astăzi nu doar ne învaţă ce este umilinţa şi ne îndeamnă să o trăim, dar merge mai departe şi, în a doua lectură, luată din Scrisoarea către Evrei, ne arată roadele umilinţei care ne face capabili să ne apropiem de muntele lui Dumnezeu, de Ierusalimul ceresc şi face ca numele noastre să fie scrise în ceruri. Şi acest lucru este posibil pentru că Isus Cristos s-a umilit pe sine mai întâi vărsându-şi sângele pe cruce, pentru ca noi să fim înălţaţi la o viaţă nouă.

Tema umilinţei este continuată şi aprofundată de Isus în evanghelie. Evanghelistul Luca ni-l prezintă pe Isus care, fiind invitat la masă de unul dintre capii fariseilor, observă cum invitaţii se grăbeau să-şi aleagă primele locuri. A alege primele locuri înseamnă a te pune pe tine în centrul atenţiei, a pretinde să fii slujit şi onorat mai mult decât alţii. Această atitudine nu se potriveşte cu misiunea şi învăţătura lui Isus, de aceea, el ia atitudine afirmând solemn: „Cine se înalţă va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat!” Prin această afirmaţie Isus Cristos arată clar calea pe care trebuie să o urmeze toţi discipolii săi, calea umilinţei. Dar mai urmează oare creştinii de astăzi această învăţătură a lui Cristos despre umilinţă? Mai înţeleg creştinii de astăzi valoarea umilinţei?

 Pentru a înţelege mai bine cât de importantă este umilinţa în viaţa noastră, iată un exemplu:

Era acum câţiva ani în localitatea Aracena din Spania o familie în care domneau pacea şi înţelegerea. Însă, într-o zi, soţul este anunţat că ar putea fi disponibilizat din cauza problemelor financiare ale firmei unde lucra. Seara, venind acasă foarte supărat, se aşează la masă cu soţia pentru a lua cina. Soţia văzându-l atât de supărat, încerca să-l mai liniştească, însă el, furios, îi spuse: „Nu ai dreptul să mănânci, pentru că nu lucrezi!” În acea noapte soţia nu a putut dormi. Cu ochii înlăcrimaţi se gândea tot mai mult la despărţire. A doua zi, după ce soţul a plecat la muncă, şi-a luat hotărârea să plece. Însă, în timp ce-şi făcea bagajele, sună la uşă o veche prietenă ce voia să-i facă o vizită. Aceasta, după puţin timp, observă o tristeţe pe faţa prietenei ei şi o întrebă care este motivul. Atunci soţia începu să-i povestească totul. După ce termină, prietena îi spuse: „Tu pleci din cauza mândriei tale. Nu pleca, primeşte această încercare, nu renunţa, continuă să iubeşti. Când îţi mai spune ceva jignitor, fii umilă şi cere-i iertare că nu eşti o soţie atât de bună cum ar vrea”. Ascultând sfatul prietenei, soţia se hotărăşte să rămână. Seara, când vine soţul acasă, din nou primeşte apostrofări, însă ea urmează sfatul prietenei şi cu umilinţă îi cere iertare că nu este o soţie atât de bună cum ar vrea. În seara următoare soţia se aştepta să aibă parte de acelaşi tratament, dar când îi deschise uşa soţului îl văzu cu lacrimi în ochi şi cu un buchet de flori în mână. Căzând în genunchi, îi spuse soţiei: „Iartă-mă pentru tot răul pe care ţi l-am făcut”.

Iată cât de importantă este umilinţa în viaţa oamenilor. Ce a salvat această familie, dacă nu umilinţa? Asemenea soţilor din acest exemplu, fiecare dintre noi trece în viaţă prin necazuri şi dificultăţi mai mici sau mai mari. Însă, dacă trecem prin ele cu umilinţă devenim învingători, pe când, dacă nu renunţăm la mândrie şi facem din ea un mod de viaţă, sfârşim prin a ajunge nişte învinşi.

Aşadar, umilinţa este o virtute care trebuie să fie prezentă în viaţa fiecăruia dintre noi, după exemplul lui Isus Cristos care a fost primul ce a împlinit cu viaţa sa învăţătura evangheliei din această duminică. Moartea pe cruce a fost momentul maxim al umilinţei sale, însă a sosit şi momentul învierii, al înălţării.

În evanghelia de astăzi, Isus ne vorbeşte şi despre caritate, îndemnându-ne să oferim bunurile noastre celor care nu pot să ne răsplătească. Isus se opreşte şi asupra acestei virtuţi, pentru că, aşa cum spune şi sfântul Augustin în cartea sa De vita beata: „Unde este umilinţă, e prezentă şi caritatea”.

Este o obişnuinţă între oameni să stabilească relaţii bune cu rudele, cu prietenii, cu persoanele de acelaşi nivel social. Pentru acest fel de iubire avem motivaţii bine întemeiate. Însă în evanghelie Isus ne cere o iubire mai mare, care nu este atât de răspândită şi atât de spontană, iubirea gratuită şi dezinteresată, care nu aşteaptă nimic în schimb.

Cu siguranţă fiecare dintre noi îşi dă seama cât de actuală este învăţătura evangheliei din această duminică. Trăim într-o societate în care toţi vor să conducă şi nimeni să slujească, toţi vor să obţină cât mai mult şi să ofere cât mai puţin. Într-o astfel de lume, în care domnesc mândria şi egoismul, iată că Isus lansează terapia umilinţei şi a carităţii, terapie care trebuie să pornească de la noi înşine. Fiecare trebuie să renunţe la mândria şi la egoismul său, pentru că numai astfel putem să ne apropiem de cel de lângă noi, numai astfel putem să ne investim iubirea noastră în celălalt, mai ales atunci când este sărac, marginalizat sau chiar uitat de societate.

Aşadar, să ne străduim mereu să punem în practică în viaţa noastră învăţătura evangheliei de astăzi. Să-i cerem mereu lui Isus Cristos în rugăciunile noastre să ne dăruiască aceste virtuţi şi să ne ajute să le trăim cât mai intens în viaţa noastră, pentru ca la timpul potrivit să fim invitaţi şi noi pe locurile din faţă rezervate celor care şi-au trăit credinţa în mod eroic în umilinţă şi caritate.

Sergiu DĂMOC

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.