Categorii

Duminica a XXI-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Is 66,18-21; Evr 12,5-7.11-13; Lc 13,22-30

Lumea în care trăim se află într-o continuă transformare. Putem ajunge astăzi cu avionul în orice colţ al Europei în doar câteva ore. Suntem martori în zilele noastre ai unor timpuri de o extraordinară dezvoltare economică, dar şi de un fantastic progres ştiinţific. Timpuri în care omul se bucură de roadele descoperirilor sale, făcându-şi viaţa din ce în ce mai uşoară. Şi totuşi, în ciuda acestui progres, nu toţi oamenii au parte de aceste binefaceri. Mulţi sunt cei care nu au ce pune pe masă sau nu-şi permit să-şi trimită copiii la şcoală. Sunt numeroşi cei care trăiesc sub limita existenţei. Putem astfel observa că oferta lumii actuale se adresează numai unui număr restrâns de oameni. Dar noi nu trebuie să disperăm, deoarece oferta lui Dumnezeu se adresează tuturor oamenilor.

Profetul Isaia, în prima lectură de astăzi, ne vorbeşte despre caracterul universal al mântuirii. Cu toţii avem şansa de a ajunge să-l privim pe Dumnezeu faţă către faţă: „Vin să-i adun pe oamenii din orice naţiune şi de orice limbă să vadă slava mea. Iar dintre ei voi alege chiar şi preoţi şi leviţi” (Is 66,18.21). Limbajul folosit de către marele profet este unul escatologic, care ne îndreaptă pe toţi cu gândul spre viitor, un viitor ce pare a suna din ce în ce mai bine. Totuşi, în textul evanghelic de astăzi, luat din Evanghelia după sfântul Luca, Isus vine şi ne aduce parcă cu „picioarele pe pământ”, spunându-ne că acest viitor depinde în mare măsură de noi; de modul în care vom fi pregătiţi să intrăm pe „poarta cea strâmtă”.

Textul evangheliei de astăzi conţine, dacă putem spune aşa, una dintre parabolele lui Isus cel mai puţin amintite; parabola stăpânului casei, care vine să întărească învăţătura lui Cristos cu privire la „poarta cea strâmtă”. Iar cei care încă au prezentă în minte această parabolă pot desluşi destul de greu mesajul care se doreşte a fi transmis. Să fie oare doar o lecţie despre bunele maniere, care ne îndeamnă să fim punctuali? Pentru unii dintre noi ar fi chiar utilă! Dar parabola lui Isus nu se referă la bunele maniere, ci la lumea actuală, lumea în care trăim noi, o lume a uşilor închise. Unde este ziua de ieri şi unde este ceea ce ar fi trebuit să facem şi nu am făcut? Uşa s-a închis, şansa a fost ratată. Dacă îl ignorăm pe cel de lângă noi, dacă nu găsim timp pentru fratele, sora, părinţii sau aproapele nostru, nu vom mai avea niciodată şansa de a reveni şi de a face acest lucru. Timpul pe care Dumnezeu ni l-a dat a trecut şi nu se va mai întoarce. Fiecare secundă care nu a fost folosită aşa cum trebuie nu reprezintă altceva decât una dintre clipele necesare „porţii cele strâmte” să se închidă.

Prin intermediul sfântului Luca, Isus ne vorbeşte spunându-i fiecăruia dintre noi că dorinţa lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie salvaţi; el vrea ca fiecare persoană să petreacă veşnicia în prezenţa lui. Dar cum putem face noi acest lucru în Cer, dacă nu am fost capabili să-l facem pe pământ? După o scurtă meditare a textului evanghelic, ajungem cu toţii la concluzia că locul în care dorim să ajungem este Raiul, în care Dumnezeu este dispus şi pregătit să ne primească pe toţi. Mai clar ne este însă faptul că, dacă Cerul este mare, fiind loc pentru toţi, totuşi poarta de acces acolo cere din partea fiecăruia dintre noi un efort destul de angajant, pentru că este strâmtă. Aceste două lucruri: unde vrem să ajungem şi pe unde putem intra acolo, ne sunt acum clare. Însă apare acum o întrebare logică: Care este calea pe care trebuie să o urmăm pentru a putea intra pe „poarta cea strâmtă”? Una dintre marile personalităţi ale Indiei, dar şi ale lumii întregi, Mahatma Ghandi, după ce a studiat marile religii ale lumii, dintre care face parte, desigur, şi religia creştină, afirma cu privire la aceasta: „Daţi-mi-l pe Cristos din creştinismul vostru, iar restul puteţi păstra!” De ce a făcut oare acest mare învăţat această afirmaţie? Ceea ce voia Ghandi să spună este ceea ce a dorit şi Cristos să afirme atunci când a spus că el este Calea, Adevărul şi Viaţa. Isus Cristos este deci calea prin care fiecare om poate ajunge la ţelul propus, la Paradis.

Ne putem imagina drumul nostru către viaţa veşnică ca pe o călătorie cu trenul. Toată viaţa noastră pământească ne pregătim de urcarea în trenul către cer. Cu siguranţă că fiecare dintre noi am condus pe cineva pe ultimul drum. E ca şi cum l-am fi condus la gară: plângem cel mai adesea la despărţire şi ne rugăm ca, dacă cumva va tranzita staţia Purgator, să nu stea prea mult acolo şi să ajungă cât mai repede la destinaţia numită Rai. Întorcându-ne apoi la casele noastre, reflectăm pentru câtva timp la acel tren, după care alungăm rapid acel gând, ca pe ceva rău, şi ne spunem în sine: „Mai avem timp!” Dar la un moment dat vine şi ceasul nostru. Vai, am ajuns în gară! Ce ne facem? La ghişeu ni se spune că nu putem lua bilet, pentru că bagajul păcatelor noastre este peste limita admisă în tren. Reuşim să scăpăm de acest bagaj în timp util pentru a nu auzi teribila sentinţă că am pierdut trenul? Sau, revenind la cuvintele lui Isus, înainte de a se închide poarta?

Proclamarea unei călătorii, plasată la începutul pericopei evanghelice, vrea să ne spună că fiecare persoană călătoreşte împreună cu Isus. Călătoria către Cetatea Sfântă este „firul roşu” care străbate cea de-a doua parte a Evangheliei după sfântul Luca. Călătoria lui Isus către Ierusalim nu trebuie interpretată numaidecât ca un itinerar geografic, ci, mai ales, ca unul teologic şi spiritual. Acest tip de călătorie îi implică şi pe apostoli, dar ne implică şi pe noi: a călători cu Isus înseamnă a fi asemenea discipolilor săi care proclamă „Vestea cea bună” prin cuvânt şi viaţă.

Într-unul dintre momentele acestei călătorii, cineva îl întreabă pe Isus: „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?” (Lc 13,23) Răspunsul lui Isus nu conţine o precizare a numărului celor mântuiţi, dar conţine un avertisment: „străduiţi-vă”, legat de o cerinţă ce trebuie îndeplinită: „să intraţi pe poarta cea strâmtă”. Această imagine aduce în mintea discipolilor, dar şi a noastră, faptul că drumul credinţei nu este mereu unul uşor.

Imediat după acest răspuns, Isus prezintă învăţătura propriu-zisă prin intermediul unei parabole ce se află în strânsă legătură cu imaginea „porţii cele strâmte”; „Parabola stăpânului casei”, care odată ce a închis uşa nu va mai permite nimănui să intre. Acest ultim detaliu ne duce imediat cu mintea la „Parabola celor zece fecioare” din Evanghelia după sfântul Matei (25,10-12). Ambele exemple ne spun că există un timp intermediar când trebuie „să muncim” pentru a primi salvarea înainte ca uşa să se închidă definitiv. Participarea la momentele esenţiale ale vieţii comunităţii, cum ar fi: cina Domnului: „noi am mâncat şi am băut împreună cu tine” (v. 27), şi proclamarea Cuvântului: „tu ai învăţat în pieţele noastre” (v. 27), dacă nu produce o schimbare radicală a vieţii, nu poate duce la mântuire.

Se spune că, demult, un războinic s-a întâlnit cu un călugăr şi l-a întrebat:

– Cum poate să existe rai şi iad, când nu văd nimic din toate astea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?

– Dar tu, l-a întrebat călugărul, cum te poţi numi războinic, când nu văd în faţa mea decât un caraghios?

Soldatul mâniat a scos imediat sabia, dar, la fel de calm, bătrânul călugăr i-a spus:

– Vezi, aşa se deschid porţile iadului!

Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos.

– Vezi, i-a mai spus călugărul, aşa se deschid porţile raiului!

Pentru sfântul Ciprian de Cartagina, a intra prin „poarta cea strâmtă” reprezintă o transformare radicală; o transformare ce s-a produs în inima războinicului după discuţia avută cu acel călugăr înţelept: „Cine nu doreşte să fie transformat cât mai curând în imaginea lui Cristos?” (Ad Fortunatum) Observăm că aceia care nu au fost în stare să treacă prin această poartă sunt numiţi „răufăcători”; ei sunt cei care nu au pus planul lui Dumnezeu cu referire la ei în practică. Situaţia lor viitoare este prezentată printr-o expresie care vorbeşte despre ireversibilitatea condamnării: „Acolo va fi plânset şi scrâşnire din dinţi” (v. 28). Interesantă este referinţa la patriarhi şi la profeţi, care vor lua parte la Împărăţia lui Dumnezeu. Dacă pentru contemporanii lui Isus această afirmaţie părea să indice că mântuirea era privilegiul evreilor, pentru comunitatea sfântului Luca reprezenta un avertisment de a nu vedea mântuirea ca pe o consecinţă automată a apartenenţei la creştinism. Împărăţia proclamată de Isus devine locul unde ucenicii se întâlnesc, venind „de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi” (v. 29). Afirmaţia finală vine ca un semn al schimbării condiţiilor mântuirii: „unii dintre cei din urmă vor fi cei dintâi, iar unii dintre primii vor fi ultimii” (v. 30). „Poarta cea strâmtă” e deschisă tuturor, iar acest lucru ne dă speranţă; totuşi, în cea de a doua lectură, luată din Scrisoarea către Evrei, ni se aminteşte faptul că încă mai avem de lucrat; că trebuie să ne autodisciplinăm; că trebuie să privim la lucrurile mai puţin bune pe care le facem şi care ne înconjoară şi să renunţăm la ele. Cu toţii avem parte de greutăţi şi de momente de încercare, însă acestea nu trebuie să fie motive de descurajare, ci doar un examen pe care noi trebuie să-l promovăm.

Să reflectăm la aceste cuvinte! Să reiasă din viaţa noastră înţelegerea şi ascultarea faţă de voinţa lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind discipolilor săi, spunea că „acela care uită de iad va ajunge acolo” (Despre Rai şi Scriptură). Să ne rugăm, aşadar, din toată inima ca Duhul Domnului să lucreze în noi, în aşa fel încât să nu uităm niciodată de iad, ci să fim mereu cu gândul la rai, fiind mereu plăcuţi în ochii Domnului.

Alin-Benone CONŢU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.