Categorii

Duminica a XX-a din Timpul de peste An – Ciclul C – Lectio divina

Citim astăzi trei cuvinte ale lui Isus: despre „focul” pe care îl aduce… despre un „botez” pe care trebuie să‑l primească… despre „dezbinarea” pe care o suscită… Aceste trei gânduri au fost pronunţate probabil în momente diferite, căci le regăsim aproape toate în celelalte evanghelii, independente unele de altele (Mc 10,38; Mt 10,34‑36).

Grupându‑le în cadrul ultimei urcări la Ierusalim, Luca, propune în mod evident o interpretare: moartea, învierea, darul Duhului sunt la orizont.

Am venit să aduc foc pe pământ…

Desigur, este o imagine care nu se ia în sens material, ci simbolic. Cu câteva săptămâni înainte, Isus a refuzat să facă să cadă foc din cer peste un sat de samariteni (Lc 9,54‑55). Care este deci simbolismul focului în Biblie?

Focul este o imagine a lui Dumnezeu: Moise îl întâlneşte pe Yahve într‑un tufiş care arde în pustiu…, poporul lui Israel primeşte Legea lui Dumnezeu în focul furtunii pe Sinai…, în Templul din Ierusalim, preoţii treceau victimele jertfite prin foc, ca şi cum le‑ar fi făcut să treacă în Dumnezeu, înainte de a le reda pentru a fi mâncate într-un gest de comuniune. Şi mai precis încă, focul semnifică Judecata lui Dumnezeu care îi consumă pe cei răi şi purifică micul rest fidel (Gen 19,23‑29; Lev 10,2; Am 1,4‑7; Is 66,15‑16;  Ez 38,22; 39,6). Luca a reluat această temă a judecăţii prin foc (Lc 3,9.17; 9,54; 17,29).

Pentru Luca însă, focul este mai ales simbolul Duhului lui Dumnezeu, care vine să-i aprindă pe apostoli în ziua Rusaliilor (Fap 2,3‑10). Foc spiritual, iubire incandescentă, mare aprindere a lumii, prezenţă mistuitoare a Celui Înviat, acest foc ardea în inima pelerinilor din Emaus, când îl ascultau pe Isus fără a‑l recunoaşte încă (Lc 24,32‑49; Fap 2,33).

…şi cât aş vrea ca el să fie deja aprins!

Isus doreşte să „dea lumii pe Duhul”. El spune că este singura lui misiune: „Pentru aceasta am venit”, spune el. Să încercăm să ni‑l imaginăm pe Isus ca pe un om al dorinţei: cineva care are în inimă un plan imens. Isus e pasionat, nutreşte planul să reînnoiască pământul întreg. Reluând această imagine, un cânt de împărtăşanie spune: „Cerşind foc, te iau în mâinile mele cum se ia în mână

flacăra pe timp de iarnă, iar tu devii incendiul care aprinde lumea”. În umanitatea noastră atât de des decepţionată, pentru mulţi dintre noi, Isus este astăzi o putere nouă de entuziasm. În mijlocul banalităţilor zilnice, noi putem face să ardă „flacăra vie a iubirii”.

Dar vai, cine dintre noi, într-o zi sau alta,  nu a stins Duhul? Evanghelia este prea perturbatoare… ea ne-ar duce prea departe… Atunci, luăm extinctorul, şi suprimăm acest cuvânt aprins care ne deranjează.

Trebuie să primesc un botez, şi cât mă apasă aşteptarea împlinirii lui!

Cuvântul „botez”, «baptisma» în greacă, înseamnă „scufundare”, „baie”. În timpul sfântului Luca, botezul nu era firicelul câtorva picături de apă pe frunte, cum se botează la noi acum. Era  scufundarea totală a trupului într‑o piscină. Deci fraza lui Isus ar trebui tradusă mai curând astfel:  „Trebuie să fiu scufundat într‑o baie…”. Acest limbaj, ca şi cel de mai înainte, este simbolic:  pentru Isus, nu este vorba de un rit. El se gândeşte la Patima sa, la acea baie de sânge… sau, mai exact, la acele mari ape ale suferinţei şi ale morţii, care îl vor îngropa în curând, ca valurile mării ce leagănă un înecat. Isus este neliniştit la acest gând. Vrea să se termine cât mai repede! Însă aceasta, ca să zicem aşa, i se impune lui: „Eu trebuie”… Este formula obişnuită pentru a vorbi de această Patimă derutantă în care se realizează un misterios plan, de neînţeles prin raţiune.

Punând alături tema „dăruirii de foc al Duhului” şi a „scufundării în moarte”, Luca subliniază cât de scump l-a costat pe Isus mântuirea lumii.

Cum am putea să ne mirăm, de acum încolo, că viaţa noastră creştină ne cere şi nouă câteva sacrificii? „El a îndurat o împotrivire atât de mare din partea păcătoşilor: noi trebuie deci, cu ochii aţintiţi asupra lui Isus, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte” (Evr 12,1‑4). Pentru Luca, ucenic al lui Paul, tema „botezului” avea rezonanţe mult mai profunde decât cele, de obicei superficiale, ale contemporanilor noştri: „Noi toţi, care am fost botezaţi în Cristos Isus, am fost botezaţi (scufundaţi) în moartea lui! Aşadar, prin botez în moartea lui, am fost înmormântaţi împreună cu el, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin gloria Tatălui, la fel şi noi să umblăm într-o viaţă nouă.” (Rom 6,3‑4). Nu cumva am devalorizat noi botezul?

Gândindu‑ne la patima lui Isus, să ne întrebăm, după cum ne îndeamnă sfântul Ioan Paul II: „Creştine, ce ai făcut cu botezul tău?” Cum ar putea fi viaţa ta de bărbat creştin, de femeie creştină, o viaţă în care expresia „împlinire totală a vieţii” nu ar avea decât sensul său uman, superficial? „Trebuie să fiu botezat cu un botez, să fiu cufundat în suferinţă, şi cât mă consum ca să se împlinească… ”. Însă, paradoxal, viaţa de om botezat este o „înflorire”, „o împlinire”: este vorba efectiv de a merge până la capăt cu iubirea care dă totul. Viaţa „în Cristos” dă un sens chiar şi la ceea ce apare ca un nonsens: crucea, semn prin excelenţă al nimicirii… al distrugerii… al eşecului… devine, cu Isus, semn pozitiv al plinătăţii… al jertfei… al eficacităţii supreme. La fel, botezul, care este semn al înghiţirii, devine semn al vieţii noi. Toate neliniştile care trec peste noi pot deveni o „chemare”: cât de transfigurate ar fi suferinţele noastre dacă le-am trăi în comuniune cu Isus! „Acum mă bucur în suferinţele mele pentru voi, şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu, pentru trupul său care este Biserica”. (Col 1,24).

Credeţi că am venit să aduc pacea în lume? Vă spun nu, ci mai degrabă dezbinarea.

Pacea era unul din bunurile mesianice cele mai aşteptate (Is 9,5; Zah 9,10; Lc 2,14). Or predicarea şi acţiunea lui Isus provoacă, din contra, reacţii violente de opoziţie. Isus este un om hăituit. O simte în jurul lui. Însă, departe de a renunţa la acţiunea sa, departe de a se teme, el se îndreaptă spre moartea sa cu un curaj admirabil, şi îi anunţă pe prietenii săi că vor avea de suferit ei înşişi o opoziţie asemănătoare. Unele manuscrise din Noul Testament îi atribuie lui Isus acest cuvânt: „Cel care este lângă mine, este lângă foc”.

Ca şi contemporanii lui Isus, noi visăm „pace” şi am vrea să gustăm această liniştită armonie care este odihna inimii: a bărbatului cu femeia, a soţului cu soţia, a părinţilor cu copiii, a copiilor cu părinţii, a mediului meu social cu celelalte medii, a omului cu natura (ecologie), a omului cu Dumnezeu… Pacea, «shalom», este urarea pe care iudeii şi‑o fac între ei. Un ideal care rezumă efectiv tot ce ne putem dori.

Atunci? De ce Isus pare că propovăduieşte dezbinarea?

Isuse, nu eşti tu pacea lumii?

Nu vii tu să-i aduni pe toţi oamenii în iubirea Tatălui?

De ce, pe urmele tale, despărţirea?

Care este acest foc ce trebuie să aprindă pământul?

Isus aduce pacea. Dar nu o pace uşoară. „Pacea mea v-o dau vouă, dar nu v‑o dau aşa cum o dă lumea” (In 14,27). Există pace înşelătoare, securităţi periculoase, care adorm, care nu sunt construite decât pe compromisuri, şi care nu fac decât să mascheze grave asupriri, adică contrariul păcii. Înainte de Isus, profeţii denunţaseră această falsă pace fără exigenţă morală şi religioasă.: „Toţi, mici şi mari, sunt aprigi după câştig. Toţi, profeţi şi preoţi, au o conduită falsă. Prea repede au remediat dezastrul poporului meu spunând: “Totul merge bine! Totul merge bine!” (Ier 6,13‑14; Mih 3,5; Ez 13,8-16; Ier 8,11; 14,13-16; 23,16‑22).

Căci de acum încolo cinci persoane din aceeaşi familie vor fi dezbinate: trei împotriva a două şi două împotriva a trei; se vor dezbina tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii şi nora împotriva soacrei.

În momentul când Isus pronunţa aceste cuvinte, îi punea pe contemporanii săi în faţa opţiunii decisive: trebuia ca ei să ia poziţie… pentru sau contra lui Isus. Iar credinţa în Învăţător trebuia să treacă înaintea tuturor legăturilor familiale cele mai sacre (Lc 9,59‑62; 14,26; 18,29).

În vremea lui Luca, Biserica, minoritară în mijlocul lumii păgâne, trebuia de asemenea să trăiască  aceeaşi sfâşiere între cei care credeau şi cei care nu credeau.

Astăzi, noi nu putem să nu remarcăm luciditatea profetică a acestor cuvinte ale lui Isus: „Copiii mei au refuzat orice practică religioasă… X şi Y… nu vor să se căsătorească… Refuză botezul  copiilor lor…”. Care este familia creştină la adăpost de aceste conflicte anunţate de Isus? Suntem ispitiţi atunci să ne învinovăţim sau să-i acuzăm pe alţii: dacă Biserica ar face aceasta… dacă educatorii ar învăţa aceasta… dacă eu aş fi făcut aceasta… Este nesănătos şi greşit să ne gândim că este o problemă nouă. Deja Mihea, cu opt sute de ani înainte de Isus, descrisese „revolta” copiilor împotriva părinţilor, ca o plagă a timpului său (Mih 7,6). Iar Apocalipsele din timpul lui Isus vedeau în acest fel de conflicte „marea tulburare morală”, care precede venirea mântuirii definitive, a lui Mesia.

Te rog, Doamne, pentru familiile divizate. Dacă credinţa în tine este o astfel de opţiune exigentă, fă‑o posibilă prin darul Duhului tău: „În inima lumii, Doamne, aprinde focul Duhului tău…”.

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.