Categorii

Duminica a XX-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Ier 38,4-7.9-10; Evr 12,1-4; Lc 12,49-53

Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!

Dacă am urmărit cu atenţie fragmentul citit din Evanghelia după sfântul Luca, ne-am putut da seama de imaginile paradoxale, tulburătoare, am putea zice, pe care textul sacru ni le pune în faţă în această duminică.

L-am auzit pe Cristos care spune că a venit să aducă foc pe pământ, că trebuie să primească un botez, ba mai mult, că a venit să aducă dezbinare în loc de pace. Dezbinare în mijlocul familiei: între tată şi fiu, între mamă şi fiică, între soacră şi noră. Toţi împotriva tuturor.

Vedem, oarecum, un Cristos de nerecunoscut, contrastant, deşi este acelaşi Cristos care i-a mustrat pe apostolii Iacob şi Ioan care au vrut să ceară foc din cer ca pedeapsă pentru samaritenii neospitalieri. Acelaşi Cristos care a spus: „Fericiţi făcătorii de pace” (Mt 5,9), care i-a îndemnat pe apostolii trimişi în misiune să spună la intrarea într-o casă: „Pace acestei case” (Lc 10,5); cel care a spus că orice împărăţie dezbinată în ea însăşi este destinată prăbuşirii.

La prima vedere, rămânem uimiţi şi ne punem întrebări fireşti. Ce fel de mesaj este acesta pe care îl proclamă Cristos? Cine să înţeleagă enigma misiunii sale? Poate fi urmată o astfel de cale radicală?

Pentru a înţelege mesajul Mântuitorului, să luăm cele două binoame: foc-botez, pace-dezbinare, ce trasează cadrul evangheliei de astăzi. Vorbind despre focul lui Cristos, ne dăm seama că acesta este diferit de focul material. Cel din urmă poate fi produs prin arderea lemnelor, cărbunilor sau a altor combustibili şi care, dacă nu este întreţinut, se stinge, lăsând loc frigului şi întunericului. Focul adus pe pământ de Cristos nu este însă nici de lemne, nici de paie; el este focul Duhului Sfânt, focul iubirii divine care topeşte gheaţa inimilor, care arde masca ipocriziei, a falsităţii din noi. Este focul iubirii care distruge ura, care reaprinde speranţa, credinţa, bucuria, care ne luminează calea ce duce spre Dumnezeu. Focul lui Cristos înteţeşte acea scânteie divină din noi, care uneori abia mai pâlpâie, acoperită fiind de cenuşa indiferenţei, a răutăţii, a păcatelor nenumărate.

După ce vorbeşte despre foc, Cristos aminteşte de botez. Însă el nu se referă la botezul apei, ci la botezul focului, al Duhului Sfânt, care să reînsufleţească botezul apei pe care l-am primit după naştere, care să reînflăcăreze inimile şi sufletele noastre.

Se povesteşte că într-o regiune din Japonia, la începutul secolului trecut, era un sat de pescari, aşezat la marginea mării. Satul era prosper, cu case mari, cu bărci multe, cu magazii întinse. Peste tot domnea liniştea. Însă doar în aparenţă, deoarece pescarii erau într-o continuă întrecere; fiecare dorea să pescuiască cât mai mult şi mai repede, urmărind să ajungă mai rapid la piaţă şi să vândă la un preţ mai mare decât vecinul. Invidia şi lăcomia erau la ele acasă. Într-o zi, un tânăr pescar, sătul de acea stare, părăseşte totul şi, în ciuda rugilor familiei, iese din sat şi se mută pe dealul din apropiere. Aici îşi face o căsuţă, mulţumit fiind că poate admira răsăritul soarelui în linişte. Până într-o dimineaţă, când, ieşind din casă şi privind în larg, vede nişte valuri uriaşe care se apropiau cu repeziciune de ţărm. Nu stă pe gânduri, ci imediat ia chibriturile şi dă foc căsuţei. Cei din sat, văzând focul, dau fuga cu toţii pe deal. Nici nu ajung bine şi, privind înapoi, văd că satul lor este lovit de valuri, în cel mai scurt timp totul fiind acoperit de apă. Atunci şi-au dat seama de greşelile lor, i-au mulţumit tânărului pescar şi i-au cerut iertare lui Dumnezeu.

Aici întâlnim al doilea binom: pace-dezbinare. Am auzit ce a făcut acel pescar care a renunţat la bunurile sale, la liniştea căminului familial, şi care astfel a reuşit să-i salveze de la moarte pe toţi ceilalţi. Dacă vrem să-l urmăm pe Cristos, şi noi trebuie să ne asemănăm cu acel pescar. Trebuie, în ciuda dificultăţilor, să fim dispuşi să renunţăm la cei dragi, să luptăm contra unei păci ieftine, a unui compromis facil, a unei lipse de exigenţe.

Trebuie să fim asemenea lui Cristos care n-a fost dispus să negocieze nimic din cuvintele sale: nici cu rudele sale, nici cu preoţii, nici cu fariseii, fiind gata să suporte, dacă ar fi fost necesar, până şi despărţirea de apostoli. Este nevoie să luptăm împotriva apatiei, a lâncezelii, a aparenţelor înşelătoare. În acest scop, îl avem ca model şi pe profetul Ieremia, prezentat în prima lectură. Acesta, împotriva unei aşa-zise evidenţe favorabile, profeţeşte căderea Ierusalimului. Lucru neplăcut pentru urechile guvernatorilor, stârnind agitaţie în rândul poporului, şi care conduce la condamnarea profetului. Ieremia este arestat şi închis, din porunca regelui Sedecia, într-o groapă plină de mâl din curtea închisorii. Deşi închis şi flămând, el continuă să-şi ridice vocea, nu are pace până nu vesteşte cuvântul profetic primit de la Dumnezeu. Profetul nu este dispus să spună cuvinte linguşitoare, ci rosteşte adevărul primit de la Dumnezeu, adevăr tranşant, fără ocolişuri, asumându-şi astfel toate consecinţele neplăcute.

„Căile Domnului nu sunt confortabile. Dar noi nu suntem, de fapt, creaţi pentru confort, ci pentru măreţie”, le spunea Papa Benedict al XVI-lea tinerilor, cu ocazia vizitei făcute de curând în Anglia. Să alergăm cu perseverenţă înainte, cu ochii ţintă la Cristos, după cum ne spune lectura a doua, luată din Scrisoarea către Evrei. Să-l avem ca model pe Cristos, care nu s-a ruşinat de cruce, de suferinţă, care a luptat împotriva păcatului; să luptăm până la sânge, asemenea profeţilor, fiind semne de contradicţie pentru lumea aceasta dispusă atât de des la compromisuri.

De ce avem nevoie pentru a reuşi în această luptă? Ce trebuie să facem în acest scop? „Îţi amintesc să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine” (2Tim 1,6), îi spunea apostolul Paul ucenicului său Timotei. Avem nevoie de o reînnoire, de o trezire. O reînnoire a focului divin în propriile inimi, în propria familie, în propria comunitate. Avem nevoie de o trezire din letargia păcatului, din somnolenţa conştiinţei noastre.

„Aprindeţi lumea cu credinţa voastră”, le spunea Papa Ioan Paul al II-lea celor două milioane de tineri adunaţi la Roma, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului din anul 2000. Iată un îndemn valabil şi pentru noi. Să fugim, aşadar, de jumătăţile de măsură, mereu disponibili la jertfă pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Dacă veţi fi ceea ce trebuie să fiţi, veţi da „foc” la întreaga lume.

Liviu CRIŞMARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.