Categorii

Duminica a XVIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Qoh 1,2; 2,21-23; Col 3,1-5.9-11; Lc 12,13-21

Cu ce se alege omul din toată averea sa?

Dacă deschidem televizorul, pe orice canal am dori, radioul, pe orice post, sau dacă răsfoim ziarul, ori întreţinem o conversaţie cu unul dintre prietenii sau vecinii noştri, vom constata că toate acestea se concentrează asupra unui aspect, asupra unei realităţi: banii, averea. Sau poate dorim să ne amintim care au fost preocupările, gândurile noastre cele mai frecvente din zilele precedente şi vom constata că ceea ce ne-a ocupat timpul, ne-a preocupat, au fost lucruri ca: diverse cumpărături, faptul că s-au scumpit din nou alimentele, că guvernul micşorează salariul, că se mai taie din pensie etc. Oare este un lucru bun sau rău a ne gândi sau a râvni la bunuri materiale? Este un lucru normal sau anormal?

Răspunsul îl putem căuta în mesajul pe care textele sacre ni-l transmit. Ascultând împreună cuvântul lui Dumnezeu din această duminică, ne-am putut da foarte uşor seama care este mesajul pe care îl transmit lecturile: care trebuie să fie atitudinea noastră, a creştinilor, faţă de bunurile materiale.

În prima lectură, luată din Cartea lui Qohelet, am auzit celebrele cuvinte: „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Qoh 1,2). Dar oare chiar este aşa, totul din lumea aceasta este deşertăciune? Iar textul continuă cu exemplul unui om care şi-a agonisit averea cu ştiinţă, pricepere şi destoinicie, dar lasă toată această avere altuia care nu s-a ostenit deloc pentru ea. Iar dacă ne gândim puţin, poate că acest exemplu ni s-a întâmplat chiar unora dintre noi. Poate că una dintre rudele noastre care ne-au precedat a adunat cele din gospodăria sa cu multă trudă, cu multe sacrificii, poate chiar a plecat în ţări străine pentru a aduna averea sa, şi iată că o boală nemiloasă sau un accident rutier îi curmă viaţa. În cel mai fericit caz, cele adunate de el sunt lăsate ca moştenire copiilor, pentru care s-a trudit. Dar se întâmplă ca el să lase averea unei rude care nu şi-a dat osteneala pentru acele lucruri. Iar omul acela ce a luat cu sine? Poate că a făcut în timpul vieţii şi fapte bune, nu numai rele, şi pentru acestea el aşteaptă răsplată de la Dumnezeu. Dar, de cele mai multe ori, omul care are în cap numai averea nu se gândeşte la Dumnezeu, nu râvneşte la cele de sus, cum ne îndeamnă sfântul apostol Paul în a doua lectură, ci el râvneşte mai mult la cele de pe pământ, să aibă avere, să-i meargă bine, să aibă o poziţie bună în societate, să-i meargă afacerile.

În evanghelie, sfântul Luca relatează un episod din timpul predicii lui Isus. Mântuitorul este rugat de un anonim din mulţime să rezolve o problemă, un litigiu legat de o moştenire pe care o avea de împărţit cu un frate. Dar Isus îi răspunde că nu e pus judecător peste ei; şi totuşi el vrea să rezolve adevărata problemă a omului, dar nu în felul unei judecăţi ca la tribunal, iar aceasta Isus o face cu ajutorul unei parabole.

Unui om bogat pământul i-a produs o recoltă bogată. Acest om începe să se frământe, chiar bogăţia a devenit pentru el o problemă. Şi, reflectând, găseşte o soluţie care să-l scoată din impas: „Am să dărâm hambarele mele, spunea el, şi voi construi altele mai mari; acolo îmi voi aduna tot grâul şi toate bunurile” (Lc 12,18). Dar intervine Dumnezeu şi îi spune: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta vei muri şi cu ce te vei prezenta în faţa Domnului?” (cf. Lc 12,20) Am putea crede că Isus îi condamnă pe cei care sunt prosperi din punct de vedere material şi chiar că a fi bogat înseamnă a fi greşitor în faţa lui Dumnezeu, dar nu este aşa. Isus nu este împotriva bogăţiei ca atare, el este împotriva modului, a felului de a se raporta omul la bogăţie. Mântuitorul nu-i condamnă pe cei care au hambarele mari şi pline, ci pe cei care au inima plină de lăcomie şi mintea plină de avere. El îi judecă pe cei care se preocupă numai să aibă şi fac din aceasta o valoare în sine. El doreşte să-i conducă pe oameni la adevărata bogăţie, la Dumnezeu. Vrea să ne amintească nouă, celor prezenţi la sfânta Liturghie, că noi îi aparţinem lui Dumnezeu, iar de îl primim pe Cristos în inima noastră, totul este transformat şi nu mai este loc pentru pasiune faţă de lucruri, ci numai faţă de om – imagine a lui Dumnezeu – cum să răspundă iubirii lui Dumnezeu.

Omul, în felul lui de a fi, simte în sine o tensiune care îl îndreaptă spre Dumnezeu, creatorul său, iar această tensiune capătă o nouă forţă prin botez, şi lucrul acesta îl putem observa din atitudinile acestui om, din faptele sale, din modul cum gândeşte. Dar în momentul în care omul îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu o altă realitate, în cazul nostru, cu averea, atunci el îşi canalizează toată atenţia asupra acestei realităţi. El va privi totul în lumina acestei realităţi.

Sfântul Augustin, în Confesiuni, spune la un moment dat: „Ne-ai creat pentru tine, Doamne, şi neliniştită este inima noastră până ce se va odihni în tine” (Confesiuni I; 1,1). De aici observăm că omul e atras de Dumnezeu, pentru că numai el îi poate da adevărata fericire. Dar dacă omul îl înlocuieşte pe Dumnezeu cu lucrurile materiale, cum îşi va găsi el fericirea?

Poate că aţi întâlnit şi dumneavoastră persoane care, deşi aveau maşini, case luxoase, o carieră strălucită, tot nu erau fericite, le lipsea ceva, iar acel ceva era chiar Dumnezeu. În inima lor averea a pus stăpânire şi nu îi mai lasă să privească dincolo de aceste realităţi pământeşti, ei nu se mai gândesc la mântuire, căci pofta de avere în ei a dus la pierderea speranţei. Tot aşa nici bogatul din parabolă nu îşi zicea, după ce a obţinut o recoltă bogată: „O voi împărţi cu ceilalţi” sau „Voi duce o parte pentru o jertfă la templu”, ci îşi spunea: „Acum ai provizii din belşug pentru mulţi ani. Odihneşte-te, suflete al meu, mănâncă, bea şi bucură-te de viaţă” (cf. Lc 12,19). Fiindcă era stăpânit de egoismul său, el îşi zicea: „Eu am să fac… eu am să dărâm… eu am să construiesc”. Mintea sa era plină de frământări şi întrebări care nu-i mai dădeau pace, îi ocupau tot timpul. El se vedea numai pe sine, nu ţinea cont de ceilalţi, nu dăruia din bogăţia sa şi celorlalţi. Era lacom de avere, dorea să ţină pentru sine toată recolta pentru a-i merge lui bine şi, astfel, pofta nesăbuită de avere a distrus în el dragostea, iubirea de aproapele şi de Dumnezeu.

Psalmul responsorial ne îndeamnă să nu ne împietrim inimile, ci să ascultăm glasul Domnului. Iar bogatul din evanghelie ce face? El se crede autosuficient, bunurile sale îi împietresc inima şi îl împiedică să simtă nevoia de Dumnezeu, el nu mai simte acea „foame de Dumnezeu” care este o condiţie necesară pentru a-şi deschide inima.

Dar nu toţi bogaţii au o inimă împietrită, nu toţi uită de Dumnezeu, ci sunt unii care, cu ajutorul bogăţiilor, îşi asigură mântuirea. Iar din următorul exemplu putem înţelege mai bine acest lucru.

Se spune că un ţăran, om bun la suflet, obişnuia să le spună tuturor: „Vedeţi cum e lumea asta? Cei mari au de toate şi sunt primiţi oriunde cu mare fast, în timp ce pe noi, cei simpli, nimeni nu ne bagă în seamă. Cum se poate aşa ceva? Vom ajunge noi pe lumea cealaltă şi vom vedea cum va fi acolo”. Azi aşa, mâine aşa, până când omul nostru a visat, într-o noapte, ceva extraordinar, nemaipomenit: se făcea că murise şi ajunsese la poarta raiului. Acolo, ce să vezi: veselie multă, îngeri adunaţi să-l întâmpine pe nou-sosit! Ţăranului nu-i venea să-şi creadă ochilor. Atâtea pregătiri doar pentru el, un om simplu! Oricum, era fericit că urma să intre în rai, nici nu ar fi sperat la o asemenea primire. Dar, când să intre pe poarta aceea minunată, un înger se apropie de ţăran şi îi spuse: „Omule, nu poţi intra pe aici, du-te ceva mai încolo şi vei găsi o portiţă mai mică, păzită de un înger. Intră pe acolo şi, mai târziu, ne vom revedea în grădinile minunate ale raiului”. „Atunci, pentru cine sunt toate aceste pregătiri?”, a întrebat omul mirat. „Ei, îl aşteptăm pe un boier care a murit odată cu tine şi care din clipă în clipă trebuie să sosească aici. Pentru venirea lui e sărbătoare şi ne pregătim să-l întâmpinăm cum se cuvine”. „Bine, îngerule, dar cum se poate una ca asta? Cât am trăit în lume, am văzut nedreptăţi multe, dar şi aici, cum de e cu putinţă? De ce el, fiindcă este boier, trebuie primit cu atâta fast? Contează că el are bogăţii şi eu nu?” „Omule, pentru a te mântui nu contează ce ai avut, fie că ai fost sărac sau bogat, ci ceea ce ai făcut cu tot ce Dumnezeu ţi-a dăruit. Dacă ai fost sărac şi ai ştiut să împarţi şi celorlalţi din puţinul de care ai avut parte, te vei mântui negreşit. Dacă ai fost bogat, cu atât mai mult ai fi putut dărui cu drag celor mai necăjiţi ca tine. Fie că eşti sărac sau bogat, important este să rămâi om”. „Dar, atunci, dacă şi eu şi boierul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?” „Omule, creştini ca tine vin aici în fiecare zi, cu miile, şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un boier de când n-a mai ajuns aici, în rai…”

Sărac sau bogat, oricine dintre noi, cei prezenţi la această Liturghie, poate fi bun şi darnic din atât cât are. Cel bogat cu mult mai mult e invitat să dea de pomană celor săraci. Iar fiecare dintre noi este bogat în felul său, căci sunt multe alte bogăţii în afară de cele materiale şi acestea au chiar o valoare mai mare decât orice sumă de bani. Dar dacă vom fi egoişti şi zgârciţi, ce folos vom avea? Cine a văzut vreodată un om rău sau zgârcit care să fie fericit? Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Eşti bogat? Foarte bine! Eşti zgârcit? Foarte rău! (…) Nu bogaţii vor fi osândiţi, ci cei care slujesc bogăţiei”.

Acum, în încercarea de a da un răspuns întrebării de la începutul acestei reflecţii, dacă e un lucru bun sau rău a râvni cele materiale, putem spune că e normal şi firesc a-ţi dori să ai bunuri materiale, dar e o nebunie să-ţi lipeşti inima de ele şi să-l alungi pe Dumnezeu din viaţa ta. Mai degrabă să căutăm cu ajutorul bogăţiei personale să ne asigurăm mântuirea.

Gabriel BACOŞCĂ-ŢERNĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.