Categorii

Duminica a XVII-a din Timpul de peste An – Ciclul C – Lectio divina

Într‑o zi, Isus se afla în rugăciune. Când a terminat, unul dintre ucenicii săi l‑a rugat: „Doamne, învaţă‑ne să ne rugăm, aşa cum şi Ioan Botezătorul i‑a învăţat pe ucenicii săi”.

Au aşteptat, lângă el, fără să-l deranjeze…privindu-l cum se ruga. Noi însă, nu avem şansa de a‑l vedea pe Isus rugându-se. Putem totuşi să încercăm a ne pune la lucru imaginaţia… şi, în spirit, să-l  contemplăm pe Isus în rugăciune. Isus se ruga des, îndelung! Este un „maestru al rugăciunii”, nu numai prin sfaturile pe care le dă, dar prin exemplu.

Astăzi, există o anumită regăsire a rugăciunii. Cu toate acestea, celor mai mulţi dintre bărbaţii şi femeile de astăzi le vine greu să se roage. Suntem cu toţii influenţaţi inconştient de nenumăratele critici ale mentalităţii moderne: rugăciunea este o demisie; nu-i cere lui Dumnezeu să facă în locul tău, suflecă‑ţi mânecile… rugăciunea este un act magic de om primitiv care ignoră legile riguroase ale naturii… rugăciunea este o alienare; ia dimensiunea ta de om… nici Dumnezeu, nici stăpân… părăseşte superstiţiile tale obscure…

Isuse, învaţă‑ne să ne rugăm! Învaţă-ne că rugăciunea creştină nu este orice fel de rugăciune. Este nevoie să ne purificăm rugăciunile, să învăţăm a ne ruga.

El le‑a răspuns: „Când vă rugaţi, spuneţi: Tată…

Poporul iudeu îl numea deja pe Dumnezeu „Tată”… ca multe alte religii (Os 11,3; Ier 3,19; Is 63,16; În_ 5,5 etc.)… Totuşi, Isus a reînnoit acest cuvânt îndrăznind să‑i spună lui Dumnezeu, «Abba»… „tăticule”… termen de familiaritate, ce n-a fost folosit înaintea lui. Plecând de la ceea ce ei au perceput din experienţa unică avută cu Isus, ucenicii au afirmat că el este „fiu al lui Dumnezeu”, într‑un sens cu totul aparte. Când noi reluăm „rugăciunea lui Isus”, îndrăznim, la rândul nostru, să credem că „suntem iubiţi cu însăşi iubirea cu care Tatăl îl iubeşte pe Fiul său Unic” (Ioan 20, 17).

Sfinţească‑se numele tău…

În Biblie, “numele” este ceea ce arată persoana… “sfinţenia” este ceea ce îl face pe Dumnezeu „cu Totul Altul”, prin transcendenţa iubirii şi a puterii sale…

Aşadar, înainte de a‑i spune lui Dumnezeu propriile noastre nevoi, după Isus, avem a ne ruga conform cu însăşi intenţiile Tatălui. Nimic magic, nimic alienant în această rugăciune absolut gratuită şi dezinteresată.

„Sfinţească‑se Numele tău!” s‑ar putea traduce prin: Arată‑ţi atotputernicia ta care este cu totul bunătate, este cu totul paternitate… arată că eşti Tată… infinit şi absolut “tată”… un tată cu totul altul decât noi, infinit mai mult tată decât noi. Dacă am pune în aceeaşi inimă iubirea deja atât de minunată a tuturor tăticilor şi a tuturor mămicilor de pe pământ, nu am avea încă decât o infimă părticică din acest Tată, “de la care vine orice paternitate” (Ef 3,15).

Vie împărăţia ta…

Această a doua cerere este aproape sinonimă cu prima. Dumnezeu să domnească! Dumnezeu să însufleţească din interior întreaga sa creaţie, el care este Iubire. (In 4,7‑21). Iubirea să fie rege! Iubirea să domnească!

Tema „Împărăţiei lui Dumnezeu” în Vechiul Testament este mereu prezentă (1Cr 16,30‑33; Tob 13,1; Ps 21,28; 67,33‑36‑97; 102,19; Is 11,1‑9; 33,17‑24; 52,7‑12; Dan 8,23). În gândirea lui Israel, regii pământului nu sunt decât „reprezentanţi”: regalitatea aparţine lui Dumnezeu singur. Iar poporul lui Israel face ca Dumnezeu să domnească efectiv prin observarea Legii lui Dumnezeu.

În vremea lui Isus, deja de mult nu mai era rege în Ierusalim, ca în timpul lui David ori Solomon. De aceea aşteptarea mesianică, exacerbată de ocupaţia străină, se exprimă în rugăciunea iudaică  numită Qaddisch: „Numele său mare să fie sfinţit în lume pe care El a creat‑o după voinţa sa, El să facă să domnească Împărăţia sa şi să încolţească răscumpărarea (eliberarea) sa, să se apropie Mesia al său”.

Isus proclamă că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, că este “aici” lucrând deja, dar nu într‑un mod răsunător…  ca un ferment, ca o sămânţă ascunsă pusă în inima omului (Mt 3,2; 4,17; 10,7; 13,24‑31‑50).

Este deci foarte evident că nu putem face această rugăciune fără să lucrăm noi înşine pentru a face să crească această Împărăţie, în certitudinea escatologică a zilei când se va arăta reuşita  completă, împlinirea, planului iubirii Tatălui.

Să notăm  aici că Luca nu ne relatează „Tatăl nostru” care este recitat în toate Bisericile, şi care este cel din evanghelia lui Matei. Luca a prescurtat, desigur, suprimând două cereri (facă‑se voia ta şi…ci ne mântuieşte de cel rău). Nici un evanghelist nu a considerat literalitatea cuvintelor lui Isus primite din tradiţie ca fiind de neatins. Ei considerau „Tatăl nostru” ca o orientare generală de rugăciune mai mult decât ca un formular imuabil. Isus nu a fixat nimic, nu a ritualizat nimic. Iar Biserica, încă din primele timpuri,  a folosit totdeauna mai multe formule în liturgiile sale… pe baza unei unităţi de fond.

Dă‑ne zilnic pâinea de care avem nevoie…

După ce ne‑am însuşit mai întâi „planurile Tatălui”, putem formula acum propriile noastre dorinţe. Isus ne sugerează trei: pâinea… iertarea… libertatea faţă de rău…

Şi aici, Luca a modificat textul lui Matei. Acesta spunea: „Dă‑ne nouă astăzi pâinea de care avem nevoie”. Luca, fără îndoială, cu o comunitate creştină extrem de săracă, adaugă o nuanţă, şi insistă: „Dă‑ne în fiecare zi pâinea de care avem nevoie”. Această rugăciune este foarte modestă, şi, fără să dea impresia, pune în cauză mentalităţile noastre de bogaţi. Isus a insistat fără încetare ca noi să nu ne îngrijorăm pentru ziua de mâine (Lc 12,22‑32; Mt 6,34). Deja, în pustiul Exodului, poporul lui Dumnezeu nu putea face provizie de mană dinainte pentru mai multe zile (Ex 16,4). În toată Biblia, cuvântul grecesc «epiousios», care se traduce prin „de care avem nevoie”, nu este folosit decât aici. El face referire la un cuvânt ebraic, şi acesta rar, folosit în Proverbe 30,8: „Doamne, nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie, dă‑mi numai ce am nevoie!” Rugăciune greu de făcut în  societăţile noastre care au de toate.

Rugăciune a tuturor celor care, în această lume, nu trăiesc decât de pe o zi pe alta.

Însă cuvântul „nouă” pe care îl pronunţăm, după Isus, tocmai, trebuie să ne facă să-i includem în rugăciunea noastră pe toţi aceşti oameni care duc lipsă de pâinea de fiecare zi. Nu am dreptul să spun “Tatăl nostru” numai pentru mine: dă‑ne pâinea noastră… Şi dacă rugăciunea mea este adevărată, ea mă incită să împart pâinea mea cu cei cărora le este foame.

Iartă‑ne păcatele, căci şi noi iertăm oricui ne‑a greşit…

Faţă de formula lui Matei, Luca a precizat cuvântul „nedreptate” traducându‑l prin „păcat”: de fapt, păcatul este cel mai mare obstacol în calea Împărăţiei lui Dumnezeu, cât şi pentru împărţirea fraternă a pâinii! Mai mult, Luca a adăugat cuvântul „toţi”, pentru a arăta universalitatea acestei iertări pe care este necesar s-o acordăm celorlalţi, dacă vrem ca noi înşine să fim iertaţi de Dumnezeu.

O! Cât este de esenţială această iertare pentru creştini, întrucât Isus revine asupra ei atât de des! (Lc 23,34; 6,36; Mt 6,14; 11,19; 18,23‑35; 26,28; Mc 11,25; Iac 2,13). Bucuria pe care Dumnezeu o încearcă iertându-i pe păcătoşi devine astfel ca o piatră de încercare a acţiunii creştine. O fetiţă spunea catehistei sale: „Un creştin este cel care iartă”. Înainte de a merge mai departe în rugăciunea mea… mă opresc un moment… şi iert din adâncul inimii „pe toţi cei care mi‑au greşit”.

Şi să nu mai spunem niciodată că rugăciunea este magică, interesată, demisie. Este mai curând o imensă angajare o fantastică exigenţă, aproape supraumană.

Şi nu ne duce pe noi în ispită.

Mulţi comentatori cred că aici este vorba de ispita “cea” mare. Cea, atât de temută, de a „pierde credinţa”, de a‑l „părăsi pe Isus”. Acea mare încercare care îl făcea pe Isus să spună: „Când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Lc 18,8). În relatarea de către Luca a agoniei din Ghetsemani (Luca 22,40; 22,46), Isus de două ori recomandă prietenilor săi „să se roage ca să nu intre în ispită”. Da, ispita cea mare, este de a-l părăsi pe Isus. Însă toate ispitele noastre, toate căderile, chiar şi cele mai modeste, ne fac puţin să-l părăsim pe Isus. În parabola semănătorului, Isus ne‑a pus în gardă: sunt unii care cred pentru un timp, şi care, în timpul încercării, al ispitei, se leapădă (Lc 8,13). Aşadar în fiecare zi trebuie să ne luptăm împotriva răului, să ne cucerim libertatea… şi să-i cerem cu umilinţă lui Dumnezeu harul de a nu fi “supuşi”,  înlănţuiţi, alienaţi!

Isus le‑a mai spus: „Dacă unul dintre voi are vreun prieten şi merge la el în miez de noapte, ca să‑i spună: «Prietene, împrumută‑mi trei pâini, căci unul dintre prietenii mei, aflat în călătorie, a venit la mine şi n‑am nimic ce să‑i pun înainte». Şi dacă dinăuntru, celălalt îi răspunde: «Lasă‑mă în pace, uşa e deja încuiată, copiii mei şi cu mine ne‑am culcat. Nu pot să mă scol şi să‑ţi dau ce‑mi ceri», vă spun: chiar dacă nu s‑ar scula ca să‑i dea, pentru că‑i este prieten, se va scula totuşi, din cauza insistenţei lui şi‑i va da tot ce‑i trebuie. De aceea vă spun: Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. Căci cel care cere primeşte, cel care caută găseşte, şi celui ce bate i se va deschide. Sau este printre voi vreun tată, care i‑ar da un şarpe fiului său, când îi cere un peşte, sau un scorpion când îi cere un ou? Deci dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi lucruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult nu-l va da Tatăl ceresc pe Duhul Sfânt, acelora care i‑l cer”.

Iată singura comoară pe care ar trebui să o cerem de la Dumnezeu: propriul său Duh!

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.