Categorii

Duminica a XVII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Gen 18,20-32; Col 2,12-14; Lc 11,1-13

Astăzi, mulţi oameni nu se mai roagă. Astăzi, mulţi oameni se întreabă dacă mai are rost să se roage. Biserica, în această duminică, doreşte să vină în ajutorul omului propunând spre reflecţie tema rugăciunii. Deşi sunt mulţi oameni care abandonează rugăciunea, deşi societatea de astăzi nu favorizează viaţa fondată pe valorile creştine sau chiar luptă împotriva manifestărilor religioase, totuşi mai sunt încă oameni care se roagă. În zilele noastre, în multe regiuni din lume, zeci de mii de tineri se adună la diferite întâlniri, ca să se roage împreună. Ar trebui să ne întrebăm de ce se roagă omul în fiecare epocă şi de ce, până şi astăzi, atât de mulţi oameni se roagă. Ce este rugăciunea? Cum se roagă un om cu o concepţie modernă?

Constituţia despre liturgie Sacrosanctum Concilium a Conciliu al II-lea din Vatican subliniază faptul că, „deşi creştinul este chemat să se roage în comun, trebuie şi să intre în camera sa pentru a se ruga Tatălui său în ascuns; ba chiar, după învăţătura Apostolului, trebuie să se roage fără încetare”.

În prima lectură de astăzi, luată din Cartea Genezei, găsim imaginea lui Abraham care vorbeşte cu Domnul. Abraham mijloceşte pentru oraşul care acum se afla în aşteptarea pedepsei lui Dumnezeu, cerându-i să-i ierte pe cei drepţi din oraş, în sensul de a-i lăsa în viaţă, şi împreună cu ei să-i cruţe şi pe oamenii păcătoşi. În evanghelie, sfântul Luca ni-l prezintă pe Isus învăţându-i pe apostoli cum să se roage, încredinţându-le rugăciunea Tatăl nostru. În cea de-a doua lectură de astăzi, luată din Scrisoarea către Coloseni, sfântul Paul ne arată că prin Botez, prin credinţă, noi, creştinii, am fost înălţaţi la o viaţă nouă. Iertându-ne păcatele, Isus ne-a readus la o viaţă în Dumnezeu, la o viaţă în rugăciune.

Omul dintotdeauna în faţa frumuseţii Universului a intuit măreţia lui Dumnezeu şi s-a plecat în faţa lui. Isus însă a venit şi ne-a învăţat să ne rugăm într-un mod nou. Ne-a spus că Dumnezeu nu este doar stăpânitorul acestei lumi, ci şi Tatăl care ne iubeşte. El ne iubeşte precum un tată bun îşi iubeşte copilul. În rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Isus, copilul îi vorbeşte lui Dumnezeu, îşi priveşte Tatăl faţă în faţă.

În evanghelia de astăzi am auzit cum ucenicii, văzându-l pe Isus rugându-se, s-au convins că ei nu se rugaseră niciodată cum trebuie şi, având o mare dorinţă de a învăţa cum să se roage, Isus le-a satisfăcut această dorinţă, dăruindu-le însăşi rugăciunea sa. De aceea, această rugăciune trebuie văzută ca şi rugăciunea Capului, care se răspândeşte în toate mădularele şi devine astfel rugăciunea întregului Trup, care este Biserica.

Tatăl nostru este Evanghelia prescurtată, evanghelie prin rugăciune care se desprinde de pe buzele aceluia care este evanghelia întrupată. Care este această Veste Bună, această noutate pe care ne-a adus-o Isus? Aceea că Dumnezeu ne este Tată, un Tată care ne iubeşte. Cum trebuie să ne rugăm? Care este primul pas al rugăciunii? Acela de a recunoaşte că Dumnezeu este aici, ne iubeşte şi ne priveşte ca un tată îngrijorat de soarta fiilor săi.

Următoarele cuvinte din Tatăl nostru sunt „sfinţească-se numele tău”. Aceste cuvinte formează, într-un fel, substanţa rugăciunii lui Isus, deoarece el este acela care ne-a făcut cunoscut numele lui Dumnezeu. Însă ce spunem noi prin aceste cuvinte? Nu este oare Dumnezeu destul de sfânt? Ceea ce cerem noi este ca sfinţenia lui Dumnezeu, care găseşte un obstacol în a se manifesta în păcatul nostru, să depăşească şi să distrugă acest păcat. Cerem ca numele lui Dumnezeu să nu mai fie blestemat din cauza noastră.

În continuare spunem „vie împărăţia ta”, iar sfântul evanghelist Matei adaugă „facă-se voia ta”. Aceste două formule se completează reciproc. S-ar putea spune „vie împărăţia ta”, adică „facă-se voia ta”, pentru că, în realitate, ce este împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu tocmai salvatoarea lui voinţă universală, manifestată nouă în Isus Cristos?

Uneori ne putem gândi că prin cuvintele „facă-se voia ta” noi suntem cei care îi facem o concesie sau un dar lui Dumnezeu şi nu pricepem adevăratul sens al acestei invocaţii: să se împlinească în noi voinţa dragostei sale. „Precum în cer, aşa şi pe pământ”. Cu alte cuvinte, precum în Isus, tot aşa şi în noi.

După ce Isus, în prima parte a rugăciunii, ne-a convins să ne rugăm pentru împărăţie, acum ne permite să ne rugăm şi pentru tot restul, rest care este, mai întâi de toate, „pâinea cea de toate zilele”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Pentru contemporanii lui Isus, ca şi pentru cei de astăzi, pâinea este hrana pentru susţinerea vieţii. Şi deoarece „nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4), putem şi chiar trebuie să cerem şi pâinea coborâtă din cer, Pâinea vieţii, Euharistia.

Penultima cerere din Tatăl nostru, conform evangheliei de astăzi, este: „şi iartă-ne păcatele noastre, pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte”. În mod clar, aici este vorba de o condiţie precisă: Tatăl nostru nu poate fi recitat cu inima plină de resentimente, cu iertări neacordate, fără a ne autocondamna. În astfel de cazuri, aceste cereri ar trebui inversate: „ajută-ne să iertăm datornicilor noştri, aşa cum şi tu ne ierţi păcatele noastre”.

Ultimele cuvinte ale rugăciunii sunt „şi nu ne duce pe noi în ispită”, iar sfântul Matei adaugă: „ci ne mântuieşte de cel rău”, încercând să explice despre ce fel de ispită este vorba. Se referă tocmai la acel tip de ispită pe care a îndurat-o Isus în pustiu, ispita care vine de la Cel Rău şi care încearcă să ne îndepărteze de Dumnezeu. În aceste momente ar trebui să ne rugăm ca Domnul să ne dea puterea de a rezista ispitei.

Am afirmat că, prin rugăciunea Tatăl nostru, Cristos se roagă împreună cu noi şi în noi. Este adevărată afirmaţia chiar şi în partea a doua a rugăciunii, în care cerem lucruri atât de omeneşti precum iertarea păcatelor? Da, în această parte, Isus se roagă în noi, aşa cum se roagă capul pentru mădularele sale bolnave.

Se spune că, într-o zi, a intrat într-un magazin o femeie care avea un bileţel în mână şi pe care l-a întins vânzătorului. Vânzătorul a luat bileţelul şi a citit o frumoasă rugăciune adresată lui Dumnezeu, prin care femeia îl ruga să o ajute să găsească ceva de mâncare. Atunci vânzătorul, care nu avea o prea mare credinţă, a luat-o în râs pe femeie şi a întrebat-o când a scris acel bilet. Femeia, calmă, îi răspunse: „Aseară, lângă patul fiului meu de 6 ani, care este bolnav şi căruia nu am ce să-i ofer de mâncare”. Vânzătorul a luat atunci biletul, l-a pus pe cântar şi a spus: „Să vedem cât valorează această bancnotă a ta”. Şi în acelaşi moment a pus pe celălalt taler un biscuite. Dar atât femeia, cât şi vânzătorul au rămas uimiţi, căci cântarul nu s-a mişcat. În continuare, vânzătorul, uimit de această minune, îi pune femeii o sacoşă plină cu mâncare, fără a-i cere nimic în schimb. Din acel moment, vânzătorul şi-a dat seama cât de mare este puterea rugăciunii şi a hotărât să nu mai treacă o zi din viaţa sa în care să nu se roage lui Dumnezeu.

„Cereţi şi vi se va da… căci oricine cere primeşte”. Atât timp cât ne vom ruga cu credinţă, Isus se va ruga cu noi şi în noi, cei care formăm trupul său mistic. Astfel, rugăciunea noastră va avea putere. Precum femeia din povestioara pe care tocmai am relatat-o, care a crezut într-adevăr că Dumnezeu o poate ajuta, tot astfel, suntem îndemnaţi şi noi să trăim în credinţă şi rugăciune. În acest fel, rugăciunea va fi parte din viaţa noastră şi nu va fi un simplu ritual fără sens.

Avem nevoie de o rugăciune trăită, o rugăciune spusă cu încredere şi cu insistenţă, la fel ca şi Abraham care a ştiut cum să se adreseze lui Dumnezeu în încercarea sa de a salva acel oraş. Ne gândim cum Abraham, prin insistenţa şi credinţa sa, a încercat să schimbe ceva. Ne gândim cum şi astăzi răbdarea lui Dumnezeu este un continuu exerciţiu pentru cei drepţi de pe pământ, oricât de puţini ar fi. Ne gândim la noi, la viaţa noastră: că, oricât de puţin bine am fi săvârşit în fiecare zi, oricât de puţine fapte bune am fi adunat în viaţa noastră, Dumnezeu se îndură de noi, se uită mai mult la binele săvârşit decât la răul făcut. Aceste gânduri, învăţându-ne ce înseamnă îndurarea Domnului, trebuie să ne îndemne mai mult la bine şi, în primul rând, la rugăciune.

Să ne încredem, aşadar, astăzi, la această sfântă Liturghie, în puterea rugăciunii şi să cerem de la Dumnezeu ca taina pe care o celebrăm acum să aducă rod în viaţa noastră.

Eusebiu BULAI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.