Categorii

Duminica a XVI-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Gen 18,1-10a; Col 1,24-28; Lc 10,38-42

Suntem adunaţi din nou în jurul altarului lui Cristos. De ce am venit şi astăzi la biserică? Îmi place să cred că nu venim la biserică doar dintr-o obişnuinţă sau din obligaţie, ci venim pentru a-l vizita pe Isus, Dumnezeul şi prietenul nostru. Am venit şi astăzi să-l vizităm, să-i ascultăm cuvântul şi să luăm parte la ospăţul euharistic. Şi ce ne spune Cristos astăzi? Mesajul transmis de lecturile de azi este că nu numai noi suntem invitaţi să venim în casa Domnului, ci chiar Dumnezeu însuşi vine în casele noastre.

În prima lectură este relatată vizita pe care Abraham a primit-o într-o zi din partea Domnului. Cartea Genezei notează că Domnul l-a vizitat pe Abraham „în timpul arşiţei de la amiază”, un moment în care omul nu este de obicei dispus să primească oaspeţi, ci preferă să se relaxeze la umbra „cortului” său. Şi totuşi, Abraham se ridică imediat şi îi primeşte pe cei trei oaspeţi. Şi nu oricum, ci le oferă tot ceea ce avea mai bun de oferit. Mai mult, Abraham însuşi este cel care îi serveşte, deşi putea foarte uşor să trimită un slujitor să facă acest lucru.

Dumnezeu vine şi ne vizitează şi pe noi, şi de multe ori aceste vizite pot părea inoportune, pentru că ne deranjează chiar în timpul „arşiţei de la amiază”, când poate că avem alte planuri, iar Domnul ne atenţionează că aceste planuri nu sunt conforme cu voinţa sa, că el aşteaptă altceva de la noi. De multe ori însă reacţionăm şi noi ca Abraham, ne ridicăm şi îi oferim timpul nostru, efortul nostru; venim la Biserică, mai spunem câte o rugăciune în timpul zilei şi avem impresia că ne-am făcut datoria. Însă Dumnezeu ne surprinde din nou. Deşi tot ceea ce facem este bine primit, Domnul ne spune că scopul vizitei sale nu este să fie servit. Nu este atât de important ce facem noi pentru Dumnezeu, ci important este ce vrea Dumnezeu să facă cu noi. Abraham a vrut să-i facă o favoare Domnului, dar Dumnezeu este cel care i-a făcut adevărata favoare: i-a promis un fiu, cel mai mare dar pe care îl putea primi Abraham.

Şi în evanghelie este prezentată o vizită pe care Dumnezeu o face omului, vizita pe care Isus o face celor două surori, Marta şi Maria. Isus intră în casa acestor femei şi provoacă două reacţii foarte diferite. Marta, în calitate de stăpână a casei, se străduieşte să facă vizita cât mai plăcută pentru oaspetele de seamă pe care l-a primit. Maria însă se opreşte şi ascultă învăţătura lui Isus. Marta are o reacţie asemănătoare celei pe care a avut-o Abraham în prima lectură: se străduieşte să îi ofere oaspetelui o primire cât mai bună. De ce atunci Isus o critică pe Marta şi o laudă pe Maria?

Marta s-a concentrat asupra datoriilor ei de gazdă, pierzând din vedere ceea ce era mai important: persoana oaspetelui său. Iar când omul îl pierde din vedere pe Dumnezeu, nu mai vede în aproapele său un frate, o soră pentru care să se jertfească cu bucurie, ci un concurent, un rival. Marta nu mai priveşte spre Isus, ci spre Maria; nu mai simte bucuria de a-l sluji pe Domnul, ci invidie faţă de sora ei care nu se oboseşte atât de mult ca ea. De aceea, Maria a ales partea cea mai bună, „care nu i se va lua”. Aceasta nu înseamnă că Marta a acţionat greşit în dorinţa de a-l sluji pe Isus. Învăţătorul spune că meritele Mariei nu i se vor lua atât timp cât aceasta îl ascultă, în timp ce meritele Martei – pentru că şi Marta avea meritele ei pentru munca depusă – le-a diminuat în momentul în care şi-a abătut atenţia de la Isus.

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că Dumnezeu nu se uită la binele ce l-ai făcut şi la cum arată acest bine, ci la intenţia cu care l-ai făcut. Este lăudabilă filantropia pe care o practică multe persoane, dar dacă intenţia lor este doar de a părea buni în ochii lumii, de a câştiga bunăvoinţa şi respectul oamenilor, meritele lor se pierd, ei şi-au primit deja răsplata.

Cele două surori nu reprezintă două tipuri de persoane, contemplative şi active, ci două tipuri de acţiune ale aceleiaşi persoane. Deşi la prima vedere reacţiile celor două par a fi opuse, ele, de fapt, se completează reciproc. Cea mai bună slujire este cea care combină în mod echilibrat cele două tipuri de viaţă. Totuşi, dacă poate exista o viaţă închinată cu totul slujirii lui Dumnezeu prin contemplaţie, nu va exista niciodată o viaţă activă lipsită de partea contemplativă şi totuşi plăcută Domnului. Dacă meritele contemplaţiei nu se vor pierde niciodată, există riscul de a pierde meritele unei vieţi active din cauza lipsei contemplaţiei. A face mult poate fi un semn de iubire, însă poate să şi ucidă iubirea.

Dumnezeu întrerupe ritmul accelerat al vieţii omului printr-o zi de odihnă, de contemplaţie. De aceea trebuie să venim la Biserică duminica, şi nu numai atât. Trebuie să îi închinăm munca de fiecare zi lui Dumnezeu prin momente de rugăciune, de mulţumire, de preamărire a bunătăţii lui Dumnezeu. Când suntem preocupaţi prea mult cu planurile noastre, când simţim „arşiţa de la amiază” că nu ne permite să avem un cuget liniştit, o pace sufletească, Dumnezeu însuşi ne vizitează într-un fel sau altul. Uneori ne surprinde printr-un gest de iubire din partea apropiaţilor noştri, alteori printr-un apel al celor nevoiaşi şi săraci. În aceste momente nu trebuie să ne blocăm, să ţinem de planurile noastre, chiar dacă ne dăm seama că nu sunt cele mai potrivite. Să fim mereu dispuşi să primim planul pe care Dumnezeu îl are cu noi, chiar dacă uneori ni se pare că astfel se năruiesc planurile noastre anterioare.

O fetiţă de 9 anişori a venit într-o zi de la şcoală şi a găsit-o pe mama sa plângând. Deşi a încercat să-şi ascundă necazul în faţa fiicei sale, aceasta a văzut lacrimile de pe obrajii mamei şi a întrebat-o ce s-a întâmplat. „Draga mea, i-a răspuns mama, tatăl tău şi cu mine nu ne mai descurcăm atât de bine la serviciu, avem acum salariile mai mici şi nu putem să ne plătim datoriile. De aceea, trebuie să vindem casa aceasta şi să ne mutăm într-o casă mai mică”. „Dar, mamă, i-a răspuns fetiţa, oare Isus nu va fi prezent în acea casă mică la fel cum este prezent şi în această casă mare?”

Deşi mama avea cele mai bune intenţii pentru fiica sa şi suferea văzând că acestea nu se materializează, a pierdut din vedere ceea ce era esenţial. Fetiţa a subliniat lucrul cel mai important: dacă Isus este prezent în viaţa noastră, în casele noastre, putem să trecem mai uşor peste greutăţile vieţii.

Bineînţeles, aceasta nu înseamnă să ducem o viaţă pasivă, să neglijăm obligaţiile pe care le avem aşteptând ca Dumnezeu să suplinească lipsurile noastre, să rezolve problemele şi durerile noastre. În a doua lectură, sfântul Paul vorbeşte tocmai despre aceste suferinţe. El afirmă că prin suferinţele pe care le îndură pentru fraţi completează în trupul său ceea ce lipseşte pătimirilor lui Cristos pentru Biserică. Dar oare jertfa lui Cristos nu a fost desăvârşită? Îi mai lipsea ceva? Ce putea să facă Isus mai mult şi nu a făcut?

Sfântul Paul nu afirmă că îi lipseşte ceva jertfei lui Cristos. Apostolul spune că Isus şi-a făcut partea sa, însă nu este suficient pentru mântuirea noastră, dacă nu facem şi noi partea noastră. Dumnezeu nu anulează libertatea omului. El ne oferă mântuirea, este la dispoziţia noastră, dar noi trebuie să ne facem datoriile de creştini: de părinte, de copil, de frate sau soră, de laic sau cleric. În acest mod, Cristos va fi mereu în mijlocul nostru, aşa cum le doreşte sfântul Paul colosenilor să îl aibă mereu pe Cristos în mijlocul lor.

Prezenţa aceasta a lui Cristos este mesajul minunat pe care Dumnezeu ni-l transmite astăzi. Întorcându-ne la activităţile noastre zilnice, să urmăm exemplul lui Abraham şi al Martei şi să-l primim pe Domnul cu promptitudine în casele noastre, dar să nu uităm nici de atitudinea Mariei, care ne garantează că am ales partea cea mai bună, care nu ni se va lua.

Florin JITARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.