Categorii

Duminica a XV-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Dt 30,10-14; Col 1,15-20; Lc 10,25-37

Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă; tu ai cuvintele vieţii veşnice.

Peste tot ne întâlnim cu legi. În orice familie există norme care să ducă la o bună relaţie între membrii ei, în instituţii şi seminarii sunt regulamente pentru a promova disciplina şi respectul faţă de celălalt. De asemenea, în orice ţară sunt promulgate legi, ca fiecare cetăţean să ştie că are obligaţii şi drepturi faţă de aproapele şi faţă de ţară. Noi, creştinii, trebuie să respectăm poruncile pe care Dumnezeu ni le-a dat din iubire. Nu ni le-a dat ca să ne incomodeze, ci, ca împlinindu-le, să trăim liberi, liberi în ascultarea de Dumnezeu; aceste porunci sunt duh şi viaţă.

Liturgia cuvântului de astăzi ne pune în faţă respectarea poruncilor lui Dumnezeu care au fost date lui Moise şi care sunt însumate în două porunci. Prima poruncă spune: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău”, iar a doua poruncă: „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

În prima lectură din Cartea Deuteronomului, Moise mustră poporul israelit şi îi aminteşte de datoria pe care o are de a respecta poruncile. Dumnezeu a binevoit să dea aceste porunci în limba lui şi să nu fie imposibil de împlinit. Ele sunt sădite în inima fiecăruia şi pe buzele fiecăruia. Şi noi suntem invitaţi să împlinim aceste porunci fără a motiva nerespectarea lor prin faptul că sunt prea departe sau sunt prea grele. Aceste porunci sunt pe măsura fiecăruia pentru a le împlini, o învăţătură care trebuie meditată, primită şi realizată, nu o listă de reguli imposibil de pus în practică. Aşadar, cuvântul acesta este chiar lângă tine, pe buzele tale şi în inima ta, ca tu să-l poţi împlini.

Dacă respectarea poruncilor lui Dumnezeu, mai bine zis, iubirea faţă de Dumnezeu nu ar trebui să fie o povară, porunca cu privire la iubirea faţă de aproapele pare să fie greu de pus în practică. Apostolul Ioan, în prima sa scrisoare, afirmă că cine nu-l iubeşte pe fratele său pe care îl vede nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu-l vede (cf. 1In 4,20). În evanghelia de astăzi, un învăţător al Legii vrea să-l prindă în vorbă pe Isus întrebându-l ce trebuie să facă pentru a dobândi viaţa veşnică. Fiind învăţător al Legii, ştia Legea şi prescrierile ei. Aceeaşi întrebare suntem invitaţi astăzi să i-o adresăm lui Isus. Dar să o preluăm fără prefăcătoria şi interesul meschin şi perfid al învăţătorului Legii, ci să fim sinceri. Să ne dorim răspunsul lui şi, mai ales, să ne dorim să-l aplicăm.

Răspunsul lui Isus face trimitere la ceea ce este scris în Lege, mai precis, la iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Dar cine este aproapele nostru? Cel pe care îl cunoaştem sau care ne-a făcut bine? Isus ne răspunde la această întrebare prin parabola samariteanului milostiv.

Un om oarecare mergea de la Ierusalim la Ierihon. Drumul acesta era îngust şi înţesat de tâlhari şi erau de străbătut 27 de kilometri. Aşadar, fiind atacat de tâlhari, a fost lăsat aproape mort. După ce au trecut un preot şi apoi un levit, care l-au văzut şi au trecut mai departe, a apărut un samaritean care, după ce i-a dat îngrijiri, l-a urcat pe animalul său şi l-a dus la han spre a fi îngrijit, dându-i hangiului doi dinari.

Această parabolă poate fi interpretată astfel: omul căzut încă de la începuturi în mâna „tâlharilor”, mai precis, omul căzut sub stăpânirea principelui acestei lumi din cauza păcatului său, nu a putut fi salvat de către vechea preoţie. Isus este cel care îl salvează. El se deosebeşte de preoţii Vechiului Legământ. El îi pansează rănile şi îl vindecă de dureri turnând uleiul miraculos al sacramentelor. Îl ia cu El şi îl duce la han, care devine o imagine minunată a Bisericii, care îi slujeşte prin preoţi pe toţi cei care au nevoie de vindecare.

Aşadar, aproapele meu este oricine are nevoie de mine, căci sfântul Augustin ne spune că drumul spre mântuire trece prin viaţa aproapelui, iar Papa Benedict al XVI-lea, în enciclica sa Deus caritas est, afirmă că parabola samariteanului milostiv impune universalitatea iubirii ce se îndreaptă spre acela care este în nevoi, întâlnit „din întâmplare”, oricare ar fi el. Şi astăzi întâlnim oameni în agonie la tot pasul, însă sunt din ce în ce mai puţini samariteni, oameni care să se oprească şi să ajute, să facă binele minim necesar.

Marele scriitor rus Lev Tolstoi povesteşte cum, trecând prin faţa zidului Kremlinului şi văzând un cerşetor, a băgat mâna în pungă să-i dea doi bănuţi. Însă, în acel moment, apare un gardian şi cerşetorul o ia la fugă. „Dumneata ştii să citeşti?”, îl întreabă Tolstoi pe gardian. „Da, dar de ce întrebi?” „Ai citit evanghelia?” „Da”. „Păi, nu spune acolo ca omul să fie milos, să dăruiască?” Gardianul stă câteva momente pe gânduri şi îl întreabă: „Dar matale ştii să citeşti?” „Da, dar de ce?” „Ai citit matale regulamentul ţării?”

Iată cât de trist este atunci când regulamentul ţării este mai important decât evanghelia, decât poruncile lui Dumnezeu. Chiar şi în noi înşine sunt legi ce contravin evangheliei, însă, dacă vrem să ne mântuim, este necesar să aplicăm aceste porunci în viaţa noastră. Chiar şi atunci când orgoliul, mândria, ne face să uităm de datoria noastră, să o luăm de la capăt cu încredere, căci Cristos şi-a vărsat sângele pe cruce pentru fiecare dintre noi, aşa cum le spune apostolul Paul colosenilor în a doua lectură de astăzi. El, care este imaginea Tatălui, ne dă exemplu iubind poporul său până la sacrificiul suprem de pe cruce.

Deci noi cu cine ne asemănăm? Cu preotul şi levitul, sau cu samariteanul din evanghelie? Dacă până acum ne-am asemănat cu preotul şi levitul, să ne propunem să ne asemănăm cu samariteanul. Cristos ne trimite astăzi ca şi pe învăţătorul Legii să ne schimbăm atitudinea faţă de cel de lângă noi şi să facem la fel ca samariteanul milostiv. Aşadar, mergi şi fă şi tu la fel!

Maximilian LUCACI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.