Categorii

Duminica a XIV-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Is 66,10-14c; Gal 6,14-18; Lc 10,1-12.17-20

„Preamăriţi-l pe Dumnezeu, toţi locuitorii pământului” (Ps 65), am cântat în psalmul responsorial. Dacă am fost atenţi, accentul în acest îndemn cade pe cuvântul toţi. De aici, cel puţin pentru mine, apar două întrebări: Cum pot toţi locuitorii pământului să ajungă să-l preamărească pe Dumnezeu? Este oare această preamărire voinţa expresă a Domnului? Răspunsul la aceste întrebări ni-l dă Liturgia cuvântului de astăzi. Tema principală a lecturilor din această duminică este tocmai rezolvarea acestui îndemn: „ca toţi să-l preamărească pe Dumnezeu”. În plus, ne sunt indicate caracteristicile şi elementele esenţiale pentru ca acest îndemn să se înfăptuiască.

Fragmentul din Evanghelia după sfântul Luca ne descrie trimiterea misionară a celor 72 de ucenici şi modul în care trebuie să-şi desfăşoare misiunea în lume. Pericopa evanghelică ne arată că cei 72 de ucenici erau simpli oameni, care nu posedau cunoştinţe înalte, dar posedau o „armă” care este mai grăitoare decât toate cuvintele docte. Această „armă” este pacea. Isus arată că adevăratul său ucenic este un împărţitor al păcii, al păcii interioare, al păcii cu Dumnezeu, al păcii cu semenii, al păcii cu întreaga creaţie.

Adevăratul ucenic al lui Cristos nu este deţinătorul unei „forţe”, aşa cum o înţelege lumea, adică forţa de a cuceri, ci este cel care primeşte o putere de a vindeca, de a elibera, de a-i reda omului plinătatea condiţiei sale, adică de a-i arăta omului cât şi cum îl iubeşte Dumnezeu. Misiunea sa nu este o cucerire, ci o invitaţie, o propunere: „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape de voi”.

Adevăratul discipol al lui Isus este „slab” în ochii lumii şi, în acelaşi timp, puternic prin mandatul Învăţătorului: „Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”. Discipolul stă bine pe picioare, nu cedează în faţa răului, nu face compromisuri, pentru că Învăţătorul îl susţine. Dacă mesajul său este respins, el nu se descurajează, ci pleacă mai departe, evitând orice formă de fundamentalism. El nu se întoarce să bată cu pumnii în uşă până i se va deschide. Discipolul adevărat evită orice formă de agresivitate. Nu face prozelitism, ci predică Împărăţia lui Dumnezeu, care este aproape, respectând persoana umană şi libertatea fiecărui om. El nu terorizează lumea ameninţând-o cu sfârşitul apropiat al ei la odată precisă. Mesajul său este unul de iubire şi de pace.

Adevăratul ucenic al lui Cristos este discret, nu-şi face imagine, nu-şi face publicitate: „nu salutaţi pe nimeni pe drum”. El nu confundă evanghelizarea cu propaganda. Împărăţia lui Dumnezeu nu se răspândeşte prin fapte spectaculoase, ci străluceşte pe faţa ucenicului, străluceşte în viaţa şi prin viaţa sa, astfel atrăgând prin exemplu.

Discipolul adevărat trebuie să fie modest, nu trebuie să aibă interese materiale: „nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă”. El nu aduce vestea cea bună cerând în schimb avantaje materiale de tot felul, ci o propune ca o adevărată comoară, singura vrednică să fie căutată.

În sfârşit, adevăratul discipol trebuie să fie umil şi conştient de limitele sale. El nu se încrede în capacităţile, în talentele şi forţele proprii, pentru că le consideră primite ca dar de la Domnul. El se încrede numai în puterea care vine de la Dumnezeu şi această putere vine prin rugăciune: „Rugaţi-l pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui”. Acest seceriş este foarte mare, pentru că el cuprinde întreaga lume. Despre acest fapt vorbeşte numărul simbolic al ucenicilor, 72. În Cartea Genezei, la capitolul 10, găsim o enumerare a tuturor popoarelor care s-au născut din fiii lui Noe. Acest număr 72 prezintă întreg neamul omenesc, ceea ce înseamnă că Evanghelia pe care cei 72 de ucenici trebuie să o vestească este adresată întregului neam omenesc.

Astfel de ucenici vrea Domnul! Dar noi ne regăsim în acest portret al discipolului adevărat? Numai fiind astfel de discipoli vom duce Vestea cea Bună la toţi oamenii pământului, pentru ca toţi să-l preamărească pe Dumnezeu. De aceea, Isus cheamă şi trimite ucenici în misiune şi în zilele noastre, pentru că mesajul său încă nu a ajuns la toate popoarele. Deci ţine de chemarea noastră de creştini să fim ca aceşti ucenici trimişi în misiune. Despre această chemare creştinească ne spune Conciliul al II-lea din Vatican în decretul Apostolicam actuositatem, la numărul 2:

Biserica s-a născut pentru ca, răspândind pe întreg pământul împărăţia lui Cristos, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, să-i facă pe toţi oamenii părtaşi la răscumpărarea mântuitoare… căci chemarea creştină este, prin natura ei, şi chemare la apostolat.

A doua lectură ne arată că a fi discipol al lui Cristos înseamnă a fi o creatură nouă: „căci nici circumcizia, nici necircumcizia nu valorează ceva, ci numai noua creatură”. A fi discipolul lui Cristos înseamnă a purta zilnic crucea, care este singurul lui motiv de laudă. Pentru discipolul adevărat, crucea devine un instrument, devine acel punct în care el se întâlneşte cu lumea şi lumea se întâlneşte cu el, mai mult decât atât, pin cruce ucenicul este răstignit pentru lume. De aceea, răsplata ucenicului va fi socotită în măsura „răstignirilor” sale pentru lume, care trebuie să fie zilnică. Doar astfel omul şi lumea vor fi transformaţi în ceea ce ei au fost înainte de păcat.

Încoronarea acestei misiuni de a fi discipol al lui Cristos ne este prezentată în prima lectură. Profetul Isaia ne descrie cum trebuie să vestească discipolul Vestea cea Bună. Trebuie să o vestească cu bucurie! Bucuria trebuie să fie esenţa şi centrul mesajului discipolului, trebuie să fie punctul de plecare şi, totodată, punctul la care trebuie să ajungă mesajul. Bucuria discipolului, dar şi a celui căruia îi este adresat mesajul trebuie să conducă la culmea bucuriei vieţii cu Domnul: „Când veţi vedea, inima voastră va tresări de bucurie şi oasele voastre vor odrăsli ca iarba”. Atunci când oamenii îl descoperă pe Dumnezeu, ei descoperă bucuria şi frumuseţea existenţei proprii şi a lumii în care trăiesc. Dacă ne considerăm discipolii Domnului, atunci trebuie să fim plini de bucurie şi să o împărtăşim şi altora. Suntem noi o făptură nouă, care este zilnic răstignită pentru lume? Vestim cu bucurie celor de lângă noi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape? Vrem să fim discipoli trimişi în misiune, sau să fim cei la care trebuie să vină?

În anul 490 î.C. a avut loc o bătălie între perşi şi greci la Maraton. Perşii au venit să cucerească, iar grecii sau, mai bine zis, atenienii şi aliaţii lor, se luptau pentru pământul lor natal. În inferioritate numerică, atenienii au învins o armată de două ori mai mare decât a lor şi mai bine pregătită, datorită curajului lor. După victorie, atenienii au trimis un sol să vestească această bucurie celor care aşteptau în cetate la 42 de kilometri distanţă. Solul s-a oprit din fugă abia atunci când a ajuns pe Acropole din Atena. Cu ultimele puteri a strigat: „Am învins!” şi şi-a dat duhul. Numele acestui sol curajos era Pheidippides şi în amintirea acestui erou în programul Jocurilor Olimpice a fost inclusă proba de maraton, desfăşurată pe o distanţă de 42,195 kilometri, distanţa exactă dintre Maraton şi Acropole din Atena.

Astfel trebuie să fie curajul nostru! Toţi suntem soli, trimişi în lume să-i spunem că „Am învins!” Trebuie să vestim lumii Împărăţia lui Dumnezeu până când ultimele puteri ne vor părăsi. Doar astfel toţi locuitorii pământului îl vor preamări pe Dumnezeu!

Aşadar, sunteţi pregătiţi să ajungeţi eroi, eroi ale căror nume vor fi scrise în ceruri?

Vasili COHANOVSCHI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.