Categorii

Duminica a XIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C – Lectio divina

Pagina din Luca pentru această duminică începe o nouă etapă a vieţii lui Isus. Până acum, Isus şi‑a împlinit ministerul numai în Galileea. Pe parcursul celor zece capitole care încep acum, îl vom vedea pe Isus “urcând la Ierusalim”. Este un itinerar mai mult spiritual decât topografic (Lc 9,15; 13,22; 17,11).

Când a sosit timpul ca să fie luat din această lume…

Formula este solemnă. Textul grec literal este chiar mult mai impresionant: „întrucât se împlineau zilele când avea să fie înălţat…”

Această moarte care se apropie nu este o întâmplare, este o împlinire, o încheiere, ultima clarificare, ultima perfecţionare a unei vieţi împlinite.

Însă este şi o „înălţare”. Luca foloseşte aici acelaşi cuvânt ca pentru a vorbi de Înălţare: Isus va fi „înălţat” la cer (Fapte 1,2.11.22) … cum a fost înălţat profetul Ilie (2Rg 2,8‑11).

Ceea ce „se apropie”… pentru Isus, ca şi pentru fiecare dintre noi, cu el… este deci un eveniment totodată dureros şi fericit: Paştele, cu cele două aspecte ale sale, moartea şi trecerea la viaţa Tatălui.

Isus s‑a hotărât să meargă la Ierusalim…           

Textul grecesc al lui Luca cuprinde o imagine: „şi-a împietrit faţa îndreptându-se spre Ierusalim”… cum am spune noi azi: a strâns din dinţi pornind hotărât spre acel loc unde ştia că avea să moară.

Evangheliile subliniază rar stările sufleteşti ale lui Isus. Cu atât mai remarcabil este de reţinut că, în acea zi, el a fost nevoit să-şi învingă frica şi să facă apel la tot curajul său de om.

E necesar ca fiecare din noi să zăbovească, cu Isus, pentru a evoca dificultatea lui de acum, un eşec la un examen pentru un tânăr, o suferinţă din singurătate afectivă, un conflict în interiorul unui cuplu, o incertitudine profesională, un impas aparent de nedepăşit, o boală incurabilă, un doliu recent, etc.

În loc să ne lăsăm învinşi, de ce să nu ne „împietrim” faţa, împreună cu Isus, ca să rezistăm cu orice preţ, urmându-l pe acest „servitor al lui Dumnezeu” care spunea: „Domnul Dumnezeu îmi va veni în ajutor, de aceea nu m-am lăsat învins, de aceea mi-am făcut o faţă ca de cremene şi ştiu că nu voi fi făcut de ruşine” (Is 50,7).

Ierusalim! Loc unic pe toată planeta: această groapă unde a fost plantată crucea… această grotă‑mormânt unde moartea a fost învinsă… acest loc unde Dumnezeu şi-a strigat setea şi a făcut să se nască un izvor din coasta lui deschisă. Orice viaţă creştină este un fel de urcare la Ierusalim!

A trimis înaintea lui nişte mesageri… Aceştia au pornit la drum şi au intrat într‑un sat de samariteni, ca să pregătească cele necesare pentru venirea lui. Dar nu l‑au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim.

Avem mereu tendinţa să îndulcim evanghelia, ca şi cum epoca noastră ar fi prima în care se trăiesc unele conflicte rasiale, politice, religioase, sociale.

Samaritenii erau consideraţi de iudeii evlavioşi ca schismatici de când construiseră pe vârful muntelui Garizim un templu rival celui din Ierusalim. Trebuia evitat contactul cu aceşti „rătăciţi” (In 4,9‑20). Dispreţuiţi de iudei, aceştia îi tratau la fel şi îi făceau să îndure tot felul de tracasări pe pelerinii care o luau pe drumul cel mai scurt, din Galileea spre Ierusalim, şi care urmau coastele Samariei. Isus a trăit în acest climat ostil, periculos. El nu ocoleşte acest ţinut unde bântuie un rasism şi un dispreţ reciproc. Şi, mai mult, el refuză să intre în aceste blocaje simpliste ale opiniei publice. În special Luca ne descrie un Isus suveran independent, care pune în valoare caritatea în acţiune a unui bun samaritean (Lc 10,30), recunoştinţa unui lepros vindecat (Lc 7,16). Isus îi iubeşte pe toţi oamenii, chiar şi pe cei pe care noi am fi ispitiţi să‑i blestemăm…

Când ucenicii Iacob şi Ioan au auzit aceasta, au zis: „Doamne, vrei să cerem să cadă foc din cer ca să‑i distrugă?”

Era pedeapsa pe care Ilie o aplicase adversarilor săi. (2Rg 1,10). Cei doi “fii ai tunetului” (Marcu 3,17), Iacob şi Ioan, vor parcă să-şi merite porecla! Însă ei n-au înţeles încă nimic din mesajul şi opera lui Isus. Şi cel mai grav, este că îşi fac despre Dumnezeu o idee complet falsă: se credeau interpreţii lui Dumnezeu, şi erau atât de siguri că posedă adevărul! Dumnezeu atotputernicul poate tolera ca al său Mesia să fie expus refuzului şi arbitrarului oamenilor?

Şi noi, ASTĂZI, am face planuri de „fii ai tunetului”: Dumnezeu să intervină ca să-i distrugă pe duşmanii săi!

Totuşi, noi, ştim bine că Isus nu a venit să-i condamne pe păcătoşi, ci să‑i mântuiască (Lc 19,10). Dumnezeu nu pedepseşte, el iartă (Lc 23,34).

Dar Isus s‑a întors şi i‑a dojenit cu asprime. Şi au plecat în alt sat.

Aici, Isus ne dă adevărata imagine a lui Dumnezeu, el care, fiind atotputernic, nu intervine ca un potentat pentru a-i face să se plece pe supuşii ori pe duşmanii lui, dar, cu umilinţă şi  sărăcie, am putea spune, aşteaptă convertirea, ca un tată, ca o mamă, respectând amânările, aşteptând înaintarea lentă a adevărului în inimile oamenilor. Şi au plecat spre un alt sat, cum fac săracii când au fost respinşi. Îl contemplu pe Isus, care pleacă spre un alt sat… Şi mă întreb despre nerăbdarea mea… în faţa propriilor mele păcate, în faţa păcatelor sau a refuzului celorlalţi, în faţa încetinelii sau a mersului greoi al Bisericii.

Doamne, dă‑ne răbdarea ta divină!

 

Pe drum un om i‑a spus lui Isus: „Te voi urma oriunde te vei duce!” Isus i‑a spus: „Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să‑şi plece capul”.

Iată deci pe cineva care, în schimb, chiar în momentul când ceilalţi refuză să-l primească pe Isus în drum spre Ierusalim, se oferă, cu generozitate şi necondiţionat. Ne‑am putea aştepta ca Isus să‑l accepte imediat. Or, Isus, departe de a ceda entuziasmului acestei vocaţii, pune în faţă toate dificultăţile. Atitudine absolut contrară tuturor anunţurilor noastre publicitare, care îşi laudă produsele chiar ascunzând defectele. Isus nu caută să recruteze cu orice preţ. Din contra, el subliniază că, pentru a-l urma… va fi necesar să accepte lipsa de confort, sărăcia, nesiguranţa.

Aceasta subliniază conştiinţa pe care Isus o avea urcând la Ierusalim. El merge spre un destin tragic. Cine vrea să‑l urmeze trebuie să se aştepte să fie şi el refuzat. După gusturile noastre spirituale,  putem medita la această viaţă rătăcitoare şi precară a lui Isus, acest „călător fără foc şi fără loc”! Este dur pentru un om să nu aibă adăpost sub un acoperiş, nici pat odihnitor. Poate aceasta l-a apăsat pe Isus în unele seri de oboseală. El atrage atenţia că şi animalele sălbatice au un adăpost unde sunt la ele în siguranţă.

Doamne, dă‑ne curajul, când suntem obosiţi fizic sau moral.

„Te voi urma oriunde te vei duce!” Omul care spunea aceasta nu ştia, desigur, că drumul lui Isus îl ducea la Golgota. Însă noi, noi ştim. Şi mai ştim că „prin patimă şi cruce, ajungem la slava învierii”. Lumină decisivă asupra încercărilor noastre: Ierusalimul!

Isus a spus către un altul: „Urmează‑mă!” Acesta i‑a răspuns: „Îngăduie‑mi, Doamne, să mă duc mai întâi să‑l îngrop pe tatăl meu”. Dar Isus i‑a zis: „Lasă morţii să‑şi îngroape morţii lor. Tu du‑te şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”.

Iată unul din cuvintele cele mai dure din toată evanghelia… un cuvânt ce provoacă, revoltă. A-i îngropa pe ai noştri este o obligaţie sacră, deosebit de sfântă, bazată pe o poruncă explicită a Decalogului: „Să iubeşti pe tatăl şi pe mama ta”.

Cuvântul exorbitant al lui Isus ne pune în faţa unei dileme:

– sau Isus este un nebun care nu‑şi dă seama ce cere…

– sau este o fiinţă de un alt ordin decât cel pământesc, dincolo de uman…

Efectiv, Isus merge până acolo încât pretinde că cel care nu a descoperit Împărăţia lui Dumnezeu este „un mort”. Căci este clar că, în aceeaşi frază, cuvântul „mort” nu are acelaşi sens: într‑un caz este vorba de sensul obişnuit, e vorba de „defuncţi”… dar în celălalt, este vorba de toţi cei care nu l‑au întâlnit pe Isus, şi despre care el îndrăzneşte să spună că sunt „morţi”! Pentru Isus, cel care nu are grija lucrurilor lui Dumnezeu nu trăieşte, în sensul profund. Da, cuvânt dur de înţeles. Revelaţie a singurei vieţi adevărate, viaţa lui Dumnezeu, viaţa Împărăţiei lui Dumnezeu.

Un altul i‑a zis: „Te voi urma, Doamne, dar mai întâi lasă‑mă să‑mi iau rămas bun de la ai mei”. Isus i‑a răspuns: „Nimeni dintre cei care pun mâna pe plug şi se uită înapoi nu este bun pentru împărăţia lui Dumnezeu”.

Cine eşti tu, deci, Isuse, ca să ne ceri asemenea detaşări? Şi totuşi, tu ne-ai cerut de asemenea să‑i iubim pe părinţi, şi ne‑ai dat exemplul unui ataşament delicat faţă de mama ta, Maria, încredinţând-o celui mai bun prieten, lui Ioan.

Dar slujirea Împărăţiei lui Dumnezeu cere totul, imediat. Dumnezeu contestă priorităţile noastre. „Lasă‑mă să merg mai întâi să‑l îngrop pe tatăl meu… Mai întâi lasă‑mă să‑mi iau rămas bun de la cei din casa mea…” Sunt cereri foarte legitime… Sunt oameni foarte serioşi, rezonabili, în fond. Şi‑au făcut „planning-ul” lor: mai întâi treburile mele personale, apoi, cele ale lui Dumnezeu. Tocmai am terminat anul şcolar. Am prevăzut planning-ul vacanţei mele: spre jumătatea lui septembrie îl voi regăsi pe Dumnezeu… după! În fiecare duminică, mai întâi să mă odihnesc, mai întâi să-mi fac antrenamentul, mai întâi să mă consacru familiei, sau prietenilor: după aceea… dacă rămâne timp, să merg la liturghie.

În pragul acestei veri care începe, Isus Cristos vine să pună în cauză programul meu! Aşadar, care este scara ta de valori? Care este ierarhia urgenţelor tale? Mai întâi să te bronzezi? Mai întâi sănătatea? Sau, esenţialul mai întâi? Paul ne invită să „nu luăm din nou jugul sclaviei” (Gal 5,1).

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.