Categorii

Duminica a XIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

1Rg 19,16.19-21; Gal 5,1.13-18; Lc 9,51-62

După ce duminica trecută am reflectat asupra identităţii şi misiunii lui Cristos, astăzi Biserica ne invită să reflectăm asupra identităţii şi misiunii noastre. Dacă duminica trecută, împreună cu apostolul Petru, l-am mărturisit pe Isus drept „Mesia lui Dumnezeu” (Lc 9,20) şi am înţeles că a suferit multe chinuri, umiliri şi chiar moartea pentru mântuirea noastră, astăzi, prin textele sfinte, Isus ne cheamă pe fiecare în parte să-l urmăm. Desigur că nu este uşor să fii ucenicul lui Isus. Sfântul evanghelist Luca îl prezintă pe Isus exigent cu cei care îşi manifestă intenţia de a-l urma, dar condiţionează răspunsul la chemare în funcţie de alte activităţi pe care ei le consideră prioritare şi pe care şi noi le considerăm obligatorii. Nu ni se pare normal ca un fiu să-şi ia rămas-bun de la ai săi atunci când pleacă de acasă? Nu considerăm că este o datorie morală pentru fii să îi înmormânteze pe părinţii decedaţi? Şi totuşi Isus nu i-a considerat vrednici de a vesti împărăţia cerurilor chiar pe cei care îşi îndeplinesc atât de bine obligaţiile morale.

Prima lectură, luată din Cartea întâi a Regilor, ne prezintă episodul chemării lui Elizeu. La porunca lui Dumnezeu, profetul Ilie îl cheamă pe Elizeu pentru a-l unge profet în locul său. Scena se desfăşoară într-un cadru agrar, în timp ce Elizeu, împreună cu alţi prieteni, arau ogorul cu douăsprezece pluguri. Deducem de aici că Elizeu era un om bogat, însă când profetul Ilie i-a lăsat mantia, el a înţeles că este ales de Dumnezeu pentru misiunea profetică. De aceea, el şi-a întrerupt munca, a renunţat la toate pentru a-l sluji pe profetul Ilie. Elizeu a renunţat la viaţa autonomă, comodă şi sigură de mai înainte, a rupt orice relaţie cu trecutul său, pentru a începe o viaţă de slujire profetică, o viaţă săracă, plină de lipsuri şi primejdii. Această schimbare este marcată de ospăţul pregătit chiar din lucrurile prin care îşi câştigase existenţa până atunci. Aşadar, profetul Ilie i-a permis lui Elizeu să facă un ritual de despărţire de prietenii săi, în schimb, Isus nu le permite acest lucru celor care vor să-l urmeze.

Probabil unii dintre dumneavoastră vă întrebaţi: ce anume cere Isus de la cei care vor să-l urmeze? Duminica trecută am auzit că, dacă vrem să-l urmăm pe Isus, trebuie să renunţăm la noi înşine şi să ne purtăm crucea în fiecare zi. Astăzi, evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus mergând cu hotărâre spre Ierusalim. Este drumul milostivirii, drum presărat cu lipsuri, refuzuri, umiliri, suferinţe, drum ce culminează cu jertfirea totală de sine pe cruce. Cei care vor să-i fie ucenici trebuie să-l urmeze cu aceeaşi hotărâre pe această cale. Isus se arată exigent cu viitorii ucenici tocmai pentru a-i ajuta să se decidă să-l urmeze. Ucenicul trebuie să înveţe de la Isus să nu piardă vremea certându-se cu cei care nu-l primesc, să nu fie prea ataşat de lucruri lumeşti: bogăţii, comodităţi, prietenii, care i-ar putea periclita libertatea de a merge cu hotărâre şi a se dărui cu generozitate pentru predicarea împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru a clădi această împărăţie, Cristos are nevoie de pietre vii, solide, stabile, care să participe activ la misiunea sa. Conciliul al II-lea din Vatican, în decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem, la numărul 2, ne conştientizează că, în calitate de membri ai poporului lui Dumnezeu, deşi îndeplinim activităţi diferite, cu toţii participăm la unica misiune a lui Cristos şi fiecare în parte este chemat să fie ucenicul său în locul unde trăieşte şi lucrează.

Cum îi putem recunoaşte pe adevăraţii ucenici ai lui Cristos? Răspunsul ni-l dă sfântul evanghelist Ioan: „După aceasta vă vor recunoaşte că sunteţi ucenicii mei, dacă vă veţi iubi unii pe alţii” (In 13,35). Ucenicul urmează modelul maestrului său. Isus a venit în mijlocul oamenilor ca unul care slujeşte. Iată până unde trebuie să ajungă cel care vrea să devină ucenicul lui Cristos.

Un adevărat ucenic s-a dovedit a fi şi fericitul Ieremia. Înflăcărat de mic de dorinţa sfinţeniei, el a părăsit casa şi locurile natale la vârsta de 19 ani, pentru a ajunge în Italia, locul unde îi povestise mama sa că locuiesc oameni sfinţi. Pentru a atinge acest ţel, tânărul Ion Stoica – acesta fiind numele fericitului Ieremia înainte de a intra în mănăstire – a avut de parcurs pe jos un drum lung şi anevoios, presărat cu multe pericole. În anul 1577, el a ajuns în portul Bari din Italia. Aici a trăit o mare decepţie văzând diferenţa dintre imaginea idilică pe care o avea despre locuitorii acelei ţări şi realitate. Întâlnind oameni cu mult mai păcătoşi şi vicioşi decât văzuse în Moldova, Ion hotărăşte să se întoarcă acasă. Însă, înainte de a renunţa la idealul său, providenţa l-a condus la Napoli, la poarta conventului „Sfântul Efrem cel vechi”. Aici, însufleţit de gândul de a se sfinţi şi de a-şi salva sufletul de la osânda iadului, tânărul Ion a cerut să fie primit. Devenind călugăr, în primii şapte ani a împlinit cu zel toate misiunile încredinţate la bucătărie şi la sacristie. Faţă de fraţi s-a dovedit plin de iubire. Dacă se întâmpla vreodată să fie jignit, el răspundea cu umilinţă: „Nici nu mi-am dat seama”. Următorii 40 de ani l-a slujit fără oboseală pe Cristos în semenii săraci şi bolnavi ca infirmier la spitalul mănăstirii. Dedicându-se în tot acest timp şi rugăciunii către Cristos euharistic şi către Preacurata Fecioară Maria, la sfârşitul vieţii, fericitul Ieremia a putut exclama senin, cu braţele întinse: „Da, Isuse, vin! Mulţumesc!”

Iată cum a înţeles fericitul Ieremia că trebuie să fie ucenicul care decide să fie total cu şi pentru Cristos: capabil să renunţe la sine însuşi pentru a fi liber, însă nu pentru sine, ci, după cum le spune apostolul Paul galatenilor, liber pentru a se putea oferi pe sine celorlalţi, liber nu pentru a-l distruge pe aproapele, ci pentru a-l putea accepta şi iubi aşa cum este.

Despre ce fel de libertate este vorba? În lectura a doua, sfântul Paul vorbeşte despre o libertate spirituală care se obţine prin eliberarea de sclavia păcatului şi a pornirilor egoiste, distrugătoare, ale trupului. Astfel, creştinul este chemat să trăiască libertatea de fiu al lui Dumnezeu şi să manifeste această libertate nu prin împlinirea poftelor trupului, care înseamnă întoarcerea la sclavie, ci prin slujirea aproapelui. Prin această lege simplă, omul reuşeşte să-şi înfrâneze pornirile rele şi să primească forţa de a trăi în libertatea Duhului Sfânt.

Iubirea faţă de aproapele ne ajută să ieşim din noi înşine, să depăşim obstacolele egoismului nostru şi să ne îndreptăm spre Dumnezeu, adevărata noastră bucurie. Să-i încredinţăm împreună cu psalmistul viaţa noastră lui Dumnezeu şi să-i cerem să ne conducă prin Duhul său pe calea bucuriei şi a vieţii adevărate.

Marius ADAM

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.