Categorii

Duminica a XIII-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

Evanghelia după sfântul Matei este construită pe cinci mari „discursuri” ale lui Isus, îmbinate cu cinci secţiuni mai „narative”. Acestea sunt, desigur, nişte sinteze regrupate de Matei şi ale căror elemente se află adesea în alte contexte la Luca şi la Marcu. Astăzi vom citi sfârşitul „Discursului Apostolic”, a doua „predică” în redactarea lui Matei. Aici Isus le dă „celor Doisprezece Apostoli” pe care i-a „numit” pentru a-i ţine locul (Matei 10,1.2.5 -11,1) nişte directive pentru apostolatul lor. Sunt sentinţe de tip „oral”, extrem de tari, paradoxale, cizelate ca nişte proverbe, care nu se mai uită când au fost auzite.

 

Cine îşi iubeşte tatăl ori mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine.

Cuvinte incredibil de dure! Cuvinte inumane, ce riscă să fie prost înţelese, în vremea noastră deja atât de dură pentru părinţi în relaţiile lor dificile cu copiii. Ar fi neverosimil ca Isus să-i sfătuiască pe copii de a nu-şi mai iubi părinţii! Porunca a patra a lui Dumnezeu rămâne o poruncă sfântă: „iubeşte pe tatăl tău şi pe mama ta!” Isus însuşi a dat exemplul unei ascultări şi al unei fidelităţi delicate faţă de mama sa (Luca 2,20; Ioan 19,26.27). El a amintit deasemenea că susţinerea concretă a părinţilor trecea chiar şi înaintea „ofrandei pentru Templu” (Matei 15,3.6).

Atunci, ce vrea să spună Isus prin aceste cuvinte dure, pe care le pronunţă aici?

Tocmai, Isus ia aici datoria cea mai sfântă, ca să ne spună cu mai multă fermitate să-l preferăm pe El, pe Isus, celor care sunt cei mai vrednici de iubire, celor pe care trebuie să-i iubim cel mai mult. A-l urma pe Isus, a fi credincios, poate uneori să provoace opoziţia celor care ne sunt cei mai apropiaţi. În acest caz, Isus ne cere să fim capabili să-l preferăm pe El. Şi noi, în vremea noastră, ştim bine cât este de frecvent acest lucru. Evanghelia propune o alegere decisivă care angajează o întreagă concepţie de viaţă. Din cauza acestei opţiuni radicale, care face să nu mai trăim la fel, Isus devine frecvent o cauză de neînţelegeri chiar în sânul familiilor celor mai unite prin afecţiunea naturală. Prin acest text scris acum două mii de ani se vede că acest conflict nu este atât de nou pe cât s-ar părea.

Doamne, ajută-ne să-ţi rămânem credincioşi chiar cu preţul sângelui din inima noastră.

Cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine.

Această a doua frază este perfect paralelă cu cea de mai înainte: după relaţia de copii faţă de părinţi… iată relaţia de părinţi faţă de copii… Isus cere primul loc în iubirile noastre: pretenţie imposibil de acceptat, de neînţeles, dacă el nu este Dumnezeu! Dintre toţi marii întemeietori de religii, Isus este singurul care vorbeşte astfel. Ceilalţi spun: „Trebuie să-l iubiţi pe Dumnezeu. Eu nu sunt decât purtătorul său de cuvânt”. Da, în toate religiile este pus Dumnezeu mai presus de toate. Însă aici este vorba despre Isus însuşi. Ce îndrăzneală! Notaţi acest „Eu” care neîncetat se repetă în aceste formule: „nu este vrednic de mine!”… „nu este vrednic de mine!” Cine este el?

În timpurile noastre suntem sensibili la unitatea iubirilor noastre. Spunem de obicei că iubindu-i pe ceilalţi îl iubim pe Dumnezeu. Şi este adevărat! În acest sens, solidarităţile noastre sunt esenţiale, voite de Dumnezeu. Într-adevăr ar fi un lucru vrednic de plâns dacă am folosi aceste formule evanghelice ca să justificăm lipsa noastră de iubire, incapacităţile noastre egoiste de a-i suporta pe ai noştri, retragerea noastră în interesele noastre personale. A iubi pe tatăl şi pe mama sa… A iubi pe fiul sau pe fiica sa… înseamnă, de altfel, a merge mult mai departe decât cercul familial îngust. Înseamnă şi a ne recunoaşte înrădăcinările noastre ereditare, locale, culturale, sociale: fie că vrem sau nu, suntem fii şi taţi… depindem şi creăm dependenţe! Facem parte dintr-un „mediu”, dintr-o „epocă”. Dar aceste solidarităţi, oricât de importante ar fi, nu pot deveni un alibi care să ne justifice ca să nu-l urmăm pe Isus Cristos. Câţi tineri, sau mai puţin tineri, nu-şi justifică propriile părăsiri, prin părăsirea tuturor din jurul lor!

Cine iubeşte „mediul” său mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine.

Cine iubeşte situaţia lui, meseria lui, mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine.

Cine nu-şi ia crucea şi nu vine după mine nu este vrednic de mine.

Iată cel de al treilea grad al escaladei renunţării: trebuie să renunţăm deasemenea, şi mai cu seamă, la noi înşine. Această aluzie la cruce ne face să ne gândim că Isus nu ne-ar fi propus niciodată asemenea desprinderi dacă nu le-ar fi trăit el cel dintâi. Orice cruce purtată… este o cruce „pe urmele” lui Isus. Tu, care suferi… tu mergi după propria lui cruce.

A ne lua crucea „noastră!” Am putea fi ispitiţi să facem ca această expresie să-şi piardă forţa şi brutalitatea ei. Pentru Matei, nu este vorba despre o imagine pioasă, despre un limbaj convenţional pentru a vorbi despre micile sacrificii ale existenţei. În vremea lui, răstignirea era încă supliciul rezervat sclavilor, cea mai crudă şi mai ruşinoasă dintre torturi. Cel osândit, lăsat pradă furiei publicului, agoniza în chinuri cumplite sub privirile mulţimii. Se prea poate ca Isus să fi văzut oameni răstigniţi, înainte de a fi el însuşi răstignit! În Palestina ocupată de romani, era moda curentă de a executa. Un istoric al vremii relatează că un conducător de armată romană, Varus, la moartea lui Irod cel Mare, a pus să fie răstigniţi în acelaşi timp două mii de evrei! Crucea nu era încă un obiect de cult, sau o bijuterie!

Cine vrea să-şi păstreze viaţa pentru sine, acela o va pierde, şi cine îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va păstra.

Iată încă o declaraţie care contrazice, în aparenţă, tot ce revendică lumea modernă: astăzi, căutarea supremă este de a „se face”, de a „se împlini”, de a „se realiza”. Iar Cristos ne propune să „ne pierdem”, să „urmăm”!

Cu toate acestea, dacă vrem să reflectăm puţin, dincolo de primul şoc pe care îl avem, descoperim în această gândire a lui Isus una din legile fundamentale ale vieţii noastre. Fiinţa umană care nu este capabilă să renunţe la sine pentru altul este incapabilă să iubească. Experienţa noastră existenţială de zi cu zi ne face să descoperim că trebuie să „ne pierdem pentru noi înşine” ca să ne împlinim cu adevărat în iubirea celuilalt. Paradox care nu se explică, de altfel, decât în lumina misterului pascal, trăit mai întâi de Isus însuşi. A-şi pierde viaţa… pentru a o câştiga!

Cuvântul lui Isus nu are nici un caracter masochist, negativ, trist; este un cuvânt pozitiv şi plin de bucurie. Este vorba de a „câştiga”. Isus propune să murim pentru noi înşine ca să trăim cu adevărat. „Eu am venit ca (oile) să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10,10). Deci nu este vorba de o rătăcire nihilistă eroică şi cu atât mai puţin sinucigaşă. Este vorba de iubirea de zi cu zi, care ne cere să ne pierdem pentru ceilalţi… şi care este suprema împlinire!

Departe de a distruge fiinţa umană, renunţarea construieşte bărbaţii superiori şi femeile superioare. Este de ajuns să ne gândim la Charles de Foucault, la Maica Tereza de Calcuta, la Martin Luther King, şi la atâţia alţii!

Cât despre retragerea în propriul nostru egoism, în împlinirea noastră personală, ea este, aşa cum spune Isus, cel mai sigur mijloc de a ne rata viaţa.

Doamne, fă-ne să înţelegem cuvântul tău, şi dă-ne tăria să-l trăim. A fi botezat, va spune sfântul Pavel, înseamnă „a fi răstignit-cu Cristos pentru a trăi-cu El”. (Romani 6,6-8). Şi fiecare euharistie ne aminteşte că Isus „şi-a dat viaţa”.

Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte. Şi cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis pe mine.

Paragraful care începe prin aceste cuvinte este concluzia „discursului apostolic”. Şi, în fond, suntem tot pe acelaşi registru de gândire: este vorba tot despre iubire… despre iubirea sub forma cea mai simplă. A-l primi pe celălalt.

 

Cine primeşte un profet, pentru că este profet, va fi răsplăti ca un profet, şi cine primeşte pe un om drept, pentru că este drept, va fi răsplăti ca un om drept.

Şi cel care va da de băut, chiar şi numai un pahar cu apă proaspătă, unuia dintre cei mai mici, pentru că este un ucenic, vă spun adevărul: „Nu-şi va pierde răsplata”.

Aceeaşi lume contemporană, care are aerul că predică împlinirea personală chiar şi zdrobindu-i pe ceilalţi (de exemplu în avort, şi în atâtea alte situaţii…) a găsit şi această formulă atroce: „infernul, înseamnă ceilalţi!”

Din contra, Isus, predică ospitalitatea, deschiderea, primirea.

Vom lăsa noi, la masa noastră, puţin loc pentru străin? Oaspetele, primit în casa noastră, este o prezenţă a Domnului. Străinule, spune-ne secretul tău.

A fi primitor! Este forma surâzătoare a iubirii. Este darul cel mai frecvent care se poate face, totdeauna, chiar şi atunci când eşti sărac şi nu ai nimic altceva de dat decât această calitate a primirii.

Isus a evocat trei feluri de membri ai comunităţii: profeţii, cei drepţi şi … cei mici! Primele două categorii erau deja onorate în iudaism. Însă Isus îi adaugă pe cei „mici”, „ucenicii obişnuiţi”, cei pe care riscăm totdeauna să-i neglijăm ca să fim atenţi la super-creştini, la militanţi, la marii angajaţi!

Într-o lume atât de uşor dezumanizată şi care caută noi locuri de comunicare umană, invitaţia lui Isus rămâne valabilă. Tehnocraţii tuturor sistemelor, specialiştii în „dinamica de grup”, fanaticii ideologiilor în funcţie… sunt trimişi înapoi la simplul gest de a „da un pahar” celui care îi e sete: un simplu pahar cu apă! Simbolul relaţiei personale celei mai elementare.

Evanghelia nu este chiar atât de simplă cum pare. Isus pune iarăşi în cauză indiferenţele şi neatenţiile noastre. Celălalt! Celălalt! Cel mai mic…

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.