Categorii

Duminica a XII-a din Timpul de peste An – Ciclul C – Lectio divina

În timpul acela, pe când Isus se afla într‑un loc separat pentru rugăciune…

După Luca, de fiecare dată când va avea loc un eveniment important, sau când se precizează o cotitură decisivă pe plan uman, în desfăşurarea vieţii sale, Isus se pune în atitudine de rugăciune: la botezul său în Iordan (Lc 3,21)… în momentul primului entuziasm al mulţimilor (Lc 5,16)… înainte de a-i alege pe cei doisprezece apostoli (Lc 6,12)… înainte de a le cere profesiunea de credinţă (Lc 9,18)… înainte de schimbarea sa la faţă (Lc 9,28)… înainte de a‑i învăţa „Tatăl Nostru” pe prietenii săi (Lc 18,1)… în momentul când din nou alege voinţa Tatălui în grădina Ghetsemani (Lc 22,41)… imediat înainte de a muri pe cruce (Lc 23,34; 23,46). Îl contemplu pe Isus în timp ce se roagă: chipul său, buzele, inima sa. Aceste momente de rugăciune ale lui Isus erau desigur reale. Dacă am crede că Isus se ruga numai pentru a ne da exemplu, am reduce densitatea acestor rugăciuni. De fapt, momentele de rugăciune citate de Luca se situează toate în clipe de foarte intensă tensiune umană: el cerea în mod real ajutorul Tatălui său ca să aibă puterea să împlinească până la capăt misiunea lui grea… el nu se prefăcea.

De exemplu aici, suntem evident într-un moment cheie. Isus tocmai a făcut marele semn mesianic al înmulţirii pâinilor în pustiu (Lc 9,10‑17). Mulţimile, avide, vor să-l facă rege, dar Isus refuză acest rol temporal (In 6,15), iar aceasta va declanşa marea părăsire de către mulţimi. Deci Isus doreşte să-i scruteze mai în profunzime pe apostolii săi: ei, cel puţin, vor  continua să-l urmeze? Nu este sigur. Atunci Isus se roagă pentru ei, cum se va ruga mai târziu pentru Petru, „să nu scadă credinţa lui” (Lc 22,32).

Mă rog eu pentru „credinţă”?

Mă rog, când am de luat decizii?

Mă rog pornind de la evenimente?

Mă rog pentru cei de care sunt responsabil?

Fără să merg mai departe în meditaţia mea, zăbovesc să mă rog chiar în acest moment.

Fiind acolo şi ucenicii săi, le‑a pus această întrebare: „Cine spune lumea că sunt eu?” Ei i‑au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, alţii că eşti un profet de altădată, care ar fi înviat”.

După ce s‑a rugat, Isus întreabă. De fapt, credinţa personală a prietenilor săi îl interesează. Însă nu le pune imediat întrebarea esenţială. Cu un ascuţit simţ al

pedagogiei îşi formulează gradat întrebările, punând mai întâi o întrebare care nu‑i angajează în profunzime, şi la care le este uşor să răspundă. Însă acest prim răspuns nu poate fi de ajuns: a repeta opiniile celorlalţi este prea uşor. E necesar să se angajeze personal. Va fi necesar să ia poziţie.

„Sondajul de opinie” arată, în final, o mare unanimitate. Mulţimile, sută la sută, consideră că Isus este un foarte mare om religios, un „profet”, un „purtător de cuvânt” al lui Dumnezeu, cum ne-a arătat Luca de multe ori (Lc 4,18‑19‑26‑27; 7,11‑16‑17; 24,19). Isus este un nou Ilie, consumat de Dumnezeu… un nou Moise eliberator.

Isus i‑a întrebat: „Dar voi cine ziceţi că sunt eu?”

A fi creştin înseamnă a răspunde la această interpelare, în mod personal. Însă, atenţie, nu putem trişa. Nu‑i de ajuns să recităm Crezul! Putem să spunem cu buzele noastre că Isus Cristos este „Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină” etc. şi să afirmăm exact contrariul cu faptele noastre reale. Nu este vorba numai să pronunţăm o profesiune de credinţă verbală: adevăratul nostru răspuns este viaţa noastră zilnică: Comportările mele să spună „Cred în Isus”.

Petru a luat cuvântul…

Dincolo de nesfârşitele controverse despre papalitate şi chipurile pe care aceasta le-a luat în mod prea uman în decursul istoriei… Dincolo de ataşamentele sentimentale sau de repulsiile viscerale ce le provoacă Papa… nu putem să nu remarcăm acest rol eminent care este rolul lui Petru în evanghelie. Actualii papi sunt foarte preocupaţi să restaureze această adevărată imagine spirituală. În ceasurile de nesiguranţă, când mulţimile ezită, când ideile clare se estompează şi riscă să slăbească credinţa, un glas se ridică în inima şi în centrul Bisericii, glasul lui Petru, însărcinat să-i „întărească pe fraţii săi în credinţă” (Lc 22,32)… iar Isus s‑a rugat pentru el.

Cu puţin înainte, când era vorba numai să se informeze despre mişcările opiniei publice, presupunem că toţi ucenicii se repezeau să spună ce auziseră că se vorbea. Dar când e vorba de a se angaja mai departe, Petru este cel care ia cuvântul în numele grupului.

Mă rog pentru papa actual. Zăbovesc pentru a reciti mesajele sale şi a le aprofunda.

Şi a răspuns: „Mesia lui Dumnezeu”.

Aşadar răspunsul lui Petru merge mai departe decât răspunsurile mulţimii. Să ştim să comparăm cele trei versiuni pe care le posedăm despre această faimoasă „profesiune de credinţă a lui Petru”. Sunt mai multe moduri de a spune credinţa, după comunităţi.

Matei 16,16

„Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”.

Marcu 8,2

„Tu eşti Cristos!

                Luca 8,20

„Cristosul lui Dumnezeu”

Care sunt cuvintele exacte pe care le‑a spus Petru? Nu ştim! Evanghelia nu este niciodată un pur reportaj material. Luca a simţit probabil nevoia să precizeze, pentru cititorii săi greci, cuvântul prea iudaic „Mesia”, adăugând „Mesia lui Dumnezeu”. Este de folos a sublinia că grecescul tradus în lecţionarul actual prin „Mesia” este cuvântul „Christos” care înseamnă „Cel uns”… unsul lui Dumnezeu, cel care este impregnat de Dumnezeu!

Deci, ceea ce Petru recunoaşte în Isus, este ceea ce el însuşi anunţase deja în primul său discurs la Sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este asupra mea, pentru aceasta m‑a uns să duc săracilor vestea cea bună” (Lc 4,18; Is 61,1).

Petru, după optsprezece luni de viaţă cu Isus, reia ceea ce spunea Isus despre el însuşi. Identitatea profundă a lui Isus nu este o realitate care se poate deduce din observaţii numai naturale: nu putem decât să o primim sub modul „revelaţiei”… Ungerea Duhului, impregnarea divină a lui Isus, nu se poate vedea.

Şi Isus le‑a poruncit cu asprime să nu spună nimănui aceasta; şi le‑a explicat: „Fiul Omului va avea mult de suferit: el va fi respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, va fi ucis, dar a treia zi va învia”.

Da, numai Paştele, sub cele două aspecte, al Crucii şi al Gloriei, va permite să înţelegem cine este Isus. Pentru moment, apostolii sunt invitaţi să păstreze tăcerea asupra identităţii lui  Cristos.

Dar, pentru cei doisprezece, acest anunţ al Patimii a apărut probabil ca un duş rece. În aceeaşi scenă, Matei şi Marcu notează că Petru şi-a atras dojana pentru că nu înţelesese.

Dacă Isus s-a rugat, fără îndoială este şi în perspectiva acestui anunţ al morţii sale. Conştientizând din nou că „trebuia” să împlinească acest rol de „Mesia suferind”, el a văzut  moartea sa profilându-se la orizontul tinereţii sale, peste cele câteva luni care îi mai rămâneau de trăit… Dacă a vorbit despre moartea sa, în acea zi, tocmai după profesiunea de credinţă a lui Petru, este pentru că tocmai se gândise la ea mai mult în rugăciune.

Îmi place să mă gândesc că Isus s‑a pregătit îndelung pentru propria sa moarte… , văzând-o cum vine la el, nu sub forma bolii incurabile ori a uzurii bătrâneţii, cum se întâmplă cu aceia dintre noi care văd cum li se apropie moartea…, ci sub forma urii crescânde a „bătrânilor”, a preoţilor, a cărturarilor. Cum se pregătea Isus să moară? Rugându‑se Tatălui. Acel „trebuie” pe care‑l pronunţă atunci, posedă, în acest sens, o mare plinătate de semnificaţie. Nu este vorba de o necesitate, de o resemnare, de o fatalitate… E vorba de un consimţământ voluntar la „voinţa Tatălui” înscrisă în Scripturi.

Apoi a spus tuturor: „Cine vrea să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să‑şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze.

Traducerea este puţin inexactă. De fapt textul grec spune: „Isus le spunea tuturor…” Legea crucii este o lege universală. Nimeni nu-i scapă. Anunţând propria lui suferinţă, Isus ne‑o anunţă pe a noastră, ASTĂZI.

Aceste cuvinte ale lui Isus sunt greu de acceptat. Este atât de uşor să le lăsăm să treacă peste  noi ca şi cum nu ne‑ar privi. Este adevărat că o anumită predicare doloristă, în trecut, a exagerat o mistică a „sacrificiului”, pe care o regăsim în unele vieţi de sfinţi: „a suferi cât mai mult posibil în această vale de lacrimi… pentru a merita cerul!” Nietzsche a denunţat îndelung acest masochism. Totuşi, fără a cădea în aceste excese, avem a redescoperi valoarea profundă a cuvintelor lui Isus, care nu se pot suprima din evanghelie (sunt raportate până de şase ori!) Cei care ne vorbesc numai de fericire, cei care nu fac apel decât la plăcere sunt nişte mincinoşi, vânzători de iluzii, şi josnici propagandişti ai egoismului celui mai banal: nu! nici un om demn de acest nume nu construieşte o viaţă reuşită fără o puternică doză de „sacrificiu”. Cine nu ştie să se uite pe sine însuşi nu va şti niciodată să iubească! Cine nu ştie să se sacrifice nu ştie să iubească.

Căci cel care vrea să‑şi salveze viaţa o va pierde, însă cel care îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva”.

Acesta e paradoxul! Zilnic, da, zilnic, putem să ne căutăm pe noi înşine ori să ne uităm, să ne păstrăm viaţa ori s-o dăm, să nu iubim ori să iubim. Trebuie să alegem.

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.