Categorii

Duminica a XII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Zah 12,10-11a:Gal 3,26-29; Lc 9,18-24

Trăim astăzi într-o lume marcată de secularism, individualism şi liberalism atât în ceea ce priveşte relaţiile cu cei din jur, cât şi cu divinitatea, indiferent ce nume sau formă ar lua aceasta. Este o lume care reduce considerabil distanţele dintre oameni şi, în acelaşi timp, îşi îndreaptă forţele spre găsirea drumului cel mai scurt care duce la fericire, la o stare de împlinire din toate punctele de vedere.

În toată această mişcare, în această frământare de zi cu zi, omului îi este foarte greu să se adune, să aibă un centru al vieţii sale, iar legătura cu Dumnezeu se poate pierde foarte uşor.

Liturgia cuvântului din duminica de astăzi ne prezintă un model de urmat, un centru al vieţii noastre creştine, pe Isus Cristos, şi ne invită să răspundem asemenea ucenicilor, după cum am ascultat în pasajul evanghelic, la întrebarea pusă de Isus: „Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” „Dar tu, creştinule, cine spui că sunt eu?” Isus Cristos ne invită astăzi şi pe noi să reflectăm asupra alegerii fundamentale a vieţii noastre.

Am ascultat în prima lectură, luată din Cartea profetului Zaharia, o profeţie care avea să se împlinească peste secole în persoana lui Isus Cristos. Este tema slujitorului suferind. Cel drept, ales de Dumnezeu, care suferă pentru cei mulţi, ale căror păcate le ispăşeşte prin suferinţele sale. Cei mulţi şi păcătoşi îl vor recunoaşte în cel pe care l-au făcut să sufere pe alesul lui Dumnezeu, dar acest lucru se va întâmpla numai după intervenţia lui Dumnezeu. Atunci cei răi îşi vor recunoaşte greşeala şi îşi vor plânge păcatele şi va fi jale mare, după cum ne spune profetul (cf. Zah 12,11).

Toate aceste suferinţe sunt o prefigurare a suferinţelor pe care avea să le îndure Cristos. El le face cunoscut ucenicilor săi acest lucru în pasajul evanghelic pe care tocmai l-am ascultat şi care este luat din Evanghelia după sfântul Luca.

Isus a vrut să le facă cunoscută ucenicilor soarta sa, a vrut să le dea ucenicilor săi o imagine cât mai clară despre persoana şi misiunea sa. Fragmentul pe care l-am ascultat apare în Evanghelia după sfântul Luca imediat după două fragmente importante în care sunt prezentate întoarcerea ucenicilor din prima lor misiune de pregătire a drumului pe unde avea să treacă Isus şi după fragmentul în care este relatată minunea înmulţirii pâinilor. Ne putem imagina bucuria şi entuziasmul ucenicilor după succesul pe care l-au avut, dar şi după ce au fost martori la înmulţirea pâinilor; ne putem imagina, de asemenea, şi euforia ce a cuprins mulţimea de oameni care au fost prezenţi la acest fapt minunat. Din această euforie a mulţimii provin şi diferitele păreri cu privire la persoana lui Isus: unii spuneau că este Ioan Botezătorul, alţii că este Ilie sau un alt profet care ar fi înviat.

Isus este prezentat în rugăciune: pentru cine se ruga el? Ne putem gândi că se ruga pentru ca ucenicii să treacă dincolo de euforia lucrurilor minunate la care au fost părtaşi şi să dea un răspuns adecvat la întrebarea pe care avea să le-o pună.

După ce Isus îi întreabă direct despre ceea ce cred ei în legătură cu persoana sa, se remarcă Simon Petru care răspunde în numele tuturor: „Cristosul lui Dumnezeu”.

Acest titlu avea o însemnătate deosebită pentru poporul evreu – însemna „unsul lui Dumnezeu”, adică Mesia.

După această mărturisire a lui Petru, vine marea dramă a ucenicilor: după ce Isus le interzice să divulge identitatea sa, le dezvăluie şi ceea ce va urma cu privire la persoana sa. Isus vorbeşte despre un Mesia umil şi suferind, dar acest tip de Mesia nu era tocmai în concordanţă cu ceea ce gândeau şi aşteptau ucenicii: atât ucenicii, cât şi întreg poporul evreu aşteptau un Mesia puternic, eliberator, care avea să-i scape de sub jugul romanilor.

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns, Isus vine cu o nouă provocare: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze” (Lc 9,23). Iată norma supremă a adevăratului ucenic al lui Cristos. Isus ne dă exemplu ca şi noi să-l imităm în fiecare zi, lepădându-ne de noi înşine, de voinţa noastră, de faptele noastre rele, şi, astfel, să-l urmăm ducându-ne crucea suferinţelor şi bucuriilor noastre până la jertfa supremă: oferirea propriei vieţi.

Isus ne prezintă două opţiuni: ori mântuirea imediată, care conduce la pierderea vieţii, ori renunţarea la sine, care conduce la adevărata mântuire.

Iată ce vrea Dumnezeu de la noi! Şi el nu ne-a indicat calea numai prin cuvinte, ci trimiţându-ni-l pe propriul său Fiu să parcurgă ceea ce pentru noi este calea mântuirii – calea crucii.

Ce importanţă are crucea în viaţa noastră? Ce loc ocupă suferinţa în viaţa noastră?

Se povesteşte despre sfântul Ambroziu, episcop de Milano, că într-una dintre călătoriile sale la Roma a fost invitat în casa unui patrician foarte bogat. În discuţiile lor, sfântul îi vorbeşte despre locul pe care trebuie să-l ocupe suferinţa în viaţa creştinului, despre faptul că prin suferinţă se ajunge la mântuire. La toate aceste cuvinte, gazda îi răspunde că nu crede în astfel de lucruri, că a avut parte în viaţă de bogăţii nemăsurate, fără să cunoască suferinţa. La auzul acestor cuvinte, sfântul Ambroziu s-a întristat şi le-a spus celor care îl însoţeau: „Să ieşim repede, căci unde nu este prezentă suferinţa, nici Dumnezeu nu poate fi pe aproape”.

Cât de adevărat este acest lucru! Idealul crucii este frumos, dar greu de pus în practică, de realizat. Este asemenea unui pisc de munte înalt pe care ai vrea să-l cucereşti, te uiţi, te învârţi în jurul lui, dar parcă nu rişti să urci.

Sfânta Roza din Lima spunea: „În afară de cruce, nu există altă scară care să ducă la cer”. Şi noi suntem invitaţi să urcăm pe această scară, în ciuda greutăţilor pe care le implică. Doar astfel putem avea parte de priveliştea minunată şi de aerul curat de pe vârful unui pisc de munte.

Lumea de astăzi, care caută confortul şi bunăstarea, respinge crucea; suferinţa şi crucea nu sunt în sintonie cu gândirea modernă. Noi, în calitate de creştini, cum ne raportăm la acest fapt? Ne mândrim cu alegerea noastră, sau ne este ruşine de idealul credinţei noastre? Multe filozofii şi religii încearcă în ziua de azi să atragă cât mai mulţi membri propunându-le soluţii simple de a ajunge la mântuire, nicidecum suferinţa şi crucea.

Pe drept cuvânt, sfântul Paul vorbea despre faptul că pentru necredincioşi crucea este nebunie, dar pentru noi, cei care credem, ea este înţelepciunea şi forţa lui Dumnezeu.

Şi Catehismul Bisericii Catolice aminteşte, la numărul 617: „Prin patima sa sfântă pe lemnul crucii, Cristos ne-a meritat îndreptăţirea”. Jertfa lui Cristos este atât de plină de merite, încât ne poate răscumpăra orice păcat. Singura condiţie este să acceptăm drumul pe care ni l-a trasat Cristos.

Este greu să ne purtăm crucea singuri, dar împreună ne putem ajuta unul pe altul. Sfântul Paul ne vorbeşte, în lectura a doua, luată din Scrisoarea către Galateni, că participarea la misterul lui Cristos îndepărtează barierele dintre oameni. Noi, cei îmbrăcaţi în Cristos, suntem una; identitatea nouă pe care o avem este una spirituală şi suntem împreună moştenitori ai harului lui Dumnezeu, Duhul Sfânt face din noi o singură inimă şi un singur suflet.

A-l accepta pe cel de lângă noi, a deveni una cu el, înseamnă şi renunţare la noi înşine, înseamnă moartea unei părţi din noi, dar toate acestea sunt uşoare dacă avem privirea îndreptată spre crucea lui Cristos, care vrea ca şi noi să ne purtăm crucea şi să fim ucenicii săi. Poate nu vom putea fi ucenici prin fapte minunate asemenea apostolilor, dar ucenici prin purtarea discretă a crucii.

Să privim mereu spre crucea lui Cristos şi să-l rugăm pe el să ne dea tăria şi curajul să ne putem purta crucea personală cu demnitate; să ne dea putere în momentele grele ale vieţii, pentru ca şi noi, asemenea lui, să ajungem prin cruce şi suferinţă la biruinţă.

Lucian IANUŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.