Categorii

Duminica a XII-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

Nu vă temeţi de oameni, căci nimic nu este acoperit care să nu fie scos la iveală, şi nimic ascuns care să nu fie făcut cunoscut. Ceea ce vă spun la întuneric, vestiţi la lumină, şi ceea ce vă spun la ureche, predicaţi de pe acoperişuri.

Găsim că este greu, astăzi, să răspândim evanghelia în lumea noastră materializată. Pe timpul lui Matei, deja, trebuie să fi fost un lucru greu. Simţim în aceste fraze ale lui Isus o voinţă de încurajare: nu vă descurajaţi, depăşiţi frica de a vorbi! Nimic nu va putea să oprească forţa de expansiune a adevărului. Însăşi predicarea lui Isus a fost o acţiune foarte modestă, un „mesaj voalat… murmurat în întuneric… şoptit la ureche”. După secole, vedem că evanghelia a făcut înconjurul pământului şi a trecut peste obstacole.

Doamne, spune-ne iarăşi să avem curajul cuvântului.

Să nu vă temeţi de cei care ucid trupul… dar nu pot ucide sufletul…

„Nu vă temeţi!”

De trei ori revine acest refren pe buzele lui Isus. (Matei 10,26.28.31). Mi-l închipui pe Isus pronunţând aceste cuvinte… ca şi cum s-ar ridica plin de îndrăzneală. În orice caz, lui, nu-i este frică. El ştie că va fi el însuşi „ucis”, căci ura adversarilor săi se ridică în jurul lui ca un val de temut, chiar de la începutul predicării sale.

Dar Isus cunoaşte „adevăratele valori”.

Pentru el, viaţa pământească este puţin lucru, faţă de viaţa veşnică, pe care o cunoaşte dinlăuntru, ca Fiu al Tatălui.

Oamenii pot să atace viaţa trupului. Nu au nici o putere asupra „adevăratei vieţi”, care scapă total de sub puterea lor. Deja Psalmul 123,7 vorbea despre „sufletul care scapă din laţul vânătorului ce ar vrea să-l prindă”.

Martirul este cel care ştie acest lucru, urmându-l pe Isus.

Cel persecutat este mai mare decât persecutorul lui.

Cel torturat este mai mare decât călăul lui.

Cel care persecută este mai puternic în aparenţă: el are armele, şi puterea brutală. Numai la nivelul „brutei” este tare… animalic tare!

Cel persecutat, însă, este tare de o tărie interioară de neînvins. Să fii un pachet de muşchi mai mari decât ai adversarului, este puţin.

Să fii „un suflet mai tare”, asta contează.

Temeţi-vă mai curând de acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în Gheenă.

«Gué-Hinnûm», în ebraică, este acea sumbră vale de la sud de Ierusalim, care era ca o imagine simbolică a infernului. Vale blestemată, din acele timpuri din vechime când acolo se aduceau jertfe de oameni. Era tragicul loc al sacrificării unor copii care erau jertfiţi fiind depuşi de vii pe braţele înroşite în foc ale zeului Moloh. În vremea lui Isus această  sinistră vale a gheenei era încă imensa groapă de gunoi greţoasă a Ierusalimului, unde se  ardeau în permanenţă resturi şi cadavre. Cu câţiva ani în urmă, m-am aventurat, de unul singur, în mijlocul stâncilor calcinate de foc. Câteva rotocoale întunecoase de fum mai urcau încă, ici şi colo… tradiţia umană, vai, se perpetuează cu o atroce ferocitate, şi nu numai la Ierusalim!

Isus, totuşi, ne repetă: „nu vă temeţi de cei care ucid trupul… temeţi-vă de cei care ucid sufletul!” Formulă uimitoare. Paradoxală. Este imposibil să ucidă cineva un „suflet”! Formulă de temut! Ce înseamnă deci „a ucide un suflet”?

Singura noastră teamă, afirmă Cristos, ar trebui să fie de a nu pierde credinţa.

Singura noastră teamă ar trebui să fie aceea de a nu avea curajul să „profesăm şi să mărturisim credinţa noastră”.

Ceea ce pierde Biserica, nu sunt persecutorii… ci trădătorii!

Ceea ce ar trebui să mobilizeze întreaga energie a Bisericii, este scăderea credinţei în suflete! Când ne gândim la campaniile de opinie pentru a salva puii de focă, ori balenele, ori siturile protejate, ori vechile ruine… Ce se face pentru a salva sufletele? Ce se face pentru ca omul să nu fie înjosit, distrus pe dinăuntru şi să nu-şi piardă orice sens pentru viaţa lui ?

Comunităţile creştine vor fi judecate în această privinţă, pentru „sufletele” pe care le-au lăsat să se piardă.

Gheena! Iată lucrul pe care Isus îl găsea vrednic de temut! Iată de ce trebuie să ne temem!

Nu se vând oare două vrăbii pe un ban? Şi totuşi nici una dintre ele nu cade la pământ fără voia Tatălui vostru.

Imagine de neuitat.

Pentru Isus, nimic nu scapă atenţiei negrăite a Tatălui. Cel mai mic eveniment este voit şi prevăzut. De exemplu, o pasăre care cade din cuib. Fenomen neînsemnat? Nu. Dumnezeu veghează asupra întregii sale creaţii. Nu-i scapă nimic.

Aceste formule radicale, marcate de mentalitatea semitică, nu trebuie să ne facă să ajungem la concluzia unui fel de fatalism. Da, este adevărat că nimic nu scapă iubirii lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu conduce lucrurile după natura lor: fiinţele libere sunt conduse de Dumnezeu în libertate… Dumnezeu este atent la actele noastre libere: nu-i scapă nici unul. Dar el respectă aceste acte… şi, am putea spune că le vrea, atunci când noi le vrem! Imensă responsabilitate a libertăţilor noastre.

Cât despre voi, până şi firele de păr de pe cap vă sunt numărate. Deci nu vă temeţi: voi valoraţi mai mult decât toate vrăbiile din lume.

În loc să ne sperie, vigilenţa lui Dumnezeu asupra fiecăruia din actele noastre ar trebui să ne umple de bucurie: sunt iubit… iubit fără cea mai mică neatenţie… fără cel mai mic moment de răgaz. Cel care mă iubeşte, mă cunoaşte până în cele mai mici amănunte. Mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu. Ştie câte fire de păr am pe cap!

În acest moment, rugăciunea mea ar putea fi astfel formulată: să mă las privit de Dumnezeu! Să încerc să realizez, în mod concret, că marea forţă creatoare a lumii, departe de a fi, în acest moment, acaparată de mersul cosmosului ori de istoria universală, este, deopotrivă, total interesată de „mine”: în ochii săi, eu „valorez”mai mult decât toate păsările din lume! Iar acestea sunt miliarde!

Părintele Cardjin, fondatorul J. O. C.(Tineretul Muncitor Creştin), spunea : „Sufletul unui tânăr muncitor valorează mai mult decât tot aurul din lume!”

Atunci, o Doamne, tu ştii tot ce mi se întâmplă? Tu veghezi la toate? Tu mă iubeşti? Efectiv, cum aş putea să mă tem? Ce mi se poate întâmpla rău, dacă rămân sub privirea ta…

 Dar, tocmai, aici este întreaga problemă.

Dacă cineva dă mărturie despre mine înaintea oamenilor, şi eu voi da mărturie despre el înaintea Tatălui meu care este în ceruri.

Da. este vorba totdeauna de esenţial, de „suflet”.

Este vorba exact de profesiunea de credinţă! Este vorba chiar de o „profesiune de credinţă în faţa oamenilor”… şi deci nu numai de un fel de credinţă subterană pe care nimeni n-ar putea să o constate.

Nu este vorba numai de a-şi spune „credincios” atunci când nu este nici contradicţie nici pericol să o spui… ori când aceasta nu angajează la nimic… şi nu schimbă nimic în viaţa mea.

Este vorba  de a se „pronunţa pentru Isus” înaintea unui tribunal, înaintea cuiva care nu este de acord, şi care încearcă să mă facă să spun contrariul, înaintea cuiva care îşi va bate joc de mine, mă va tortura, ori mă va trimite ca „nebun” la spitalul de psihiatrie, cum a fost nu de mult în U.R.S.S.

Mă „pronunţ eu pentru Isus” înaintea oamenilor? Îmi practic credinţa?

Ce preţ dau pentru ea? Ce sacrific? Îl slujesc pe Dumnezeu şi pe Cristosul lui? Ori îmi petrec doar timpul slujindu-mă pe mine însumi? Ce fac eu pentru Dumnezeu? 

Şi pe cel care mă va înaintea oamenilor, îl voi renega şi eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri.

Încă odată, constatăm că noi înşine compunem, chiar de acum, Judecata noastră. Isus nu se desparte decât de cei care s-au despărţit de el. El nu îi reneagă decât pe cei care au început ei mai întâi prin a-l renega.

A-l renega pe Isus.

Mă gândesc la renegarea sfântului Petru… pe care Isus l-a iertat în mod atât de minunat după tripla lui profesiune de credinţă: „Petre, mă iubeşti?” Nici o renegare, deci, nu este nici fatală nici definitivă. Nici un păcat, nici chiar cel mai grav, nu este de neiertat.

Cu condiţia, tocmai, de a „se pronunţa pentru Isus”, de a crede ferm că Isus mântuieşte şi iartă.

Toată gravitatea libertăţii noastre constă în această capacitate pe care o avem de a spune „cred în Tine”… până la sângele vărsat, dacă trebuie, să nu uităm aceasta.

Până la sângele vărsat! Aceasta ia rareori forma martiriului. Insă de multe ori ia chipul eroicelor noastre fidelităţi, al datoriilor noastre zilnice, al atitudinilor noastre de curaj în faţa a tot ce ni se întâmplă, al încercărilor noastre…

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.