Categorii

Duminica a XI-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

Astăzi se începe o nouă secţiune a evangheliei lui Matei. După o primă etapă, grupată în jurul Predicii de pe Munte, şi în care Isus a exprimat bazele mesajului său şi a început să manifeste autoritatea unică pe care o posedă făcând câteva „semne minunate” caracteristice… iată deci o nouă etapă, grupată în jurul unei Predici Apostolice şi în care Isus îi va asocia pe oameni la misiunea lui.

Văzând mulţimile, lui Isus i s-a făcut milă de ele…

Ochii lui Isus! Privirea lui Isus!

Această admirabilă privire pe care ne-au redat-o unele icoane cu ochii mari. Există multe feluri de „a privi”. O funcţionară anonimă de mare magazin, obişnuită cu indiferenţa, spunea unei cliente: „Dumneavoastră nu m-aţi privit ca toată lumea, am ghicit că este ‚ceva’ în dumneavoastră…”

Lui Isus „i-a fost milă”. Verbul grecesc «esplanchnizô», înseamnă literal „a fi răscolit pe dinăuntru”, şi evocă un cuvânt evreiesc foarte important, «rahamim», care traduce totodată „sânul matern”, şi iubirea”. În evanghelie, acest termen este rezervat lui Dumnezeu şi lui Isus (Matei 20,34; 18,27; Luca 10,33; 7,13; 15,20; Marcu 9,22; Osea 2,21; Psalm 51,3; Ieremia 31,20; Isaia 54,7; Numeri 27,16.17). Isus se lasă emoţionat până în rărunchi: de ce? Care este deci acest spectacol pe care îl vede şi care, de milă, înrourează ochii lui mari?

…pentru că erau „istovite şi abătute” ca nişte oi fără păstor.

Se traduce uneori „obosite şi abătute”. Oameni „la pământ”, care nu mai pot! O imensă oboseală. Un dezgust profund în faţa absurdităţii unei vieţi care nu are sens. Mulţimi fără-păstor. Oameni fără-Dumnezeu. O omenire care se epuizează inutil pe drumuri care nu duc nicăieri… ca o turmă ce rătăceşte la întâmplare.

S-a schimbat mult condiţia săracilor din lume de la Isus încoace? Este privirea de acum a lui Isus asupra omenirii atât de diferită faţă de ce era atunci?

Dar noi? Nu suntem invitaţi să privim mulţimile? Imensa mizerie a acestor miliarde de bărbaţi, de femei, de copii prost hrăniţi de pe planeta noastră. Mizeria morală a tuturor celor care au eşuat, care sunt lăsaţi în părăsire, care

nu se simt iubiţi. Decăderea celor care nu se mai luptă, care se droghează, care se descumpănesc şi se distrug puţin câte puţin.

Doamne! Ajută-i pe ucenicii tăi să adopte privirea ta!

De acum, lumea întreagă este sub ochii noştri, prin televiziune. Călătoriile noastre în ţările „Lumii a treia” nu pot să fie numai turistice. Şi în toate oraşele noastre mari, la uşa noastră, este această „Lume a patra” omeneşte zdrobită. Cu ce ochi privim noi aceste realităţi? Vom fi şi noi printre cei indiferenţi, blazaţi, inactivi? Ce face Isus?

Atunci le-a zis ucenicilor săi „Secerişul este într-adevăr mare, dar lucrătorii sunt puţini”.

Isus nu este un blazat. El vede omenirea ca pe un câmp de grâu copt care unduieşte bătut de vântul verii. „Secerişul” este aici, gata pregătit. Bucuria „secerişului”. Dar sunt puţini lucrători. Isus constată imensitatea muncii pe care el o are de făcut. Ar vrea nişte colaboratori. Cine se va ridica?

„Rugaţi-l, aşadar, pe Stăpânul secerişului să trimită lucrători în secerişul său”.

„Rugăciunea”, primul reflex misionar. De ce?

De ce „stăpânul secerişului”, Dumnezeu, nu trimite el însuşi, direct, lucrătorii necesari? De ce ne cere să ne „rugăm”? Imens respect al responsabilităţii umane: Dumnezeu are nevoie de oameni! Imens mister al necesităţii mijlocirii: rugăciunea ne deschide pe noi înşine ca să lucrăm acest ogor. Primul lucrător pe care Dumnezeu îl are la îndemână, eşti tu, dacă te rogi: nu te ruga numai ca să-i trimită pe alţii pe şantier, du-te acolo!

„Doamne, iată-mă, trimite-mă, te rog” (Isaia 6,8).

Ne frământăm mult constatând imensitatea sarcinii evanghelizării. Ne preocupăm mai mult de metode. Dar înainte de a ne hipnotiza cât despre „cum”, n-ar trebui ca mai întâi să redevenim conştienţi de natura profundă a „misiunii”? Sarcina noastră de apostoli depinde de un Altul care ne trimite… Nu este afacerea „noastră”. Nu lucrăm „pe contul nostru”. Suntem în ogorul lui Dumnezeu, în secerişul propriu al Lui „care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi” (I Timotei 2,4). De unde prioritatea rugăciunii asupra tuturor metodelor.

Şi dacă, în fond, criza vocaţiilor, nu este decât o criză a rugăciunii?

 

Chemându-i pe cei doisprezece discipoli ai săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le alunge şi să vindece orice boală şi orice neputinţă.

Isus nu are intenţia să realizeze singur lucrarea lui Dumnezeu: el încredinţează planul său şi puterile sale la „câţiva”, la doisprezece bărbaţi, pe care îi alege printre sutele de ucenici care îl urmau: aici îşi are izvorul preoţia ministerială, într-o voinţă a lui Isus de a-şi structura Biserica sa.

Cifra de „doisprezece” este simbolică. Este o aluzie la cele douăsprezece triburi ale lui Israel care alcătuiau „poporul lui Dumnezeu”, şi care trebuiau să asigure serviciul cultului într-una din cele douăsprezece luni ale anului astfel împărţit. Această cifră de doisprezece reprezintă aşadar totalitatea „pământului făgăduit”, şi totalitatea  „timpului”.

 

Iată numele celor doisprezece apostoli: cel dintâi, Simon, numit Petru, şi Andrei, fratele său; Iacob, fiul lui Zebedeu, şi Ioan, fratele său; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacob, fiul lui Alfeu, şi Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care l-a trădat.

Evangheliile ne dau de patru ori această listă: cu câteva mici diferenţe, şi un maximum de concordanţe. Matei a grupat toate aceste nume „două câte două”. Nu cred că este la întâmplare. Componenţa „echipei” lui Isus este foarte semnificativă: el a ales ca intimi colaboratori, totodată, un „vameş” compromis prin profesia lui cu ocupantul roman… şi un „zelot” rezistent ultranaţionalist opus romanilor. Amestec exploziv subliniat de Matei: nu cred că este la întâmplare. Nu este oare esenţial pentru Biserică să fie „pluralistă”, capabilă să asume diferenţele şi conflictele din lume… ca să le rezolve într-o comuniune superioară? „Dacă îi iubiţi şi îi salutaţi numai pe cei care seamănă cu voi, ce lucru neobişnuit faceţi? Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri” (Matei 5,43-48).  În sfârşit, ne dăm seama care ar trebui să fie umilinţa Bisericii. Deja atunci ea era compusă, în înşişi responsabilii ei, din „primul”, Simon Petru, care l-a renegat pe Isus, şi din „ultimul”, Iuda, care l-a dat pe mâna călăilor. Foarte săracă echipă, într-adevăr. Puternică numai prin această alegere misterioasă pe care Isus a făcut-o: „nu vă mai numesc servitori, ci prieteni” (Ioan 15,15).

Pe aceşti doisprezece, Isus i-a trimis în misiune, dându-le următoarele îndrumări: „Nu mergeţi la păgâni şi nu intraţi în nici o cetate a samaritenilor.” Şi le-a spus: „Mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel.

Isus i-a trimis! Mergeţi! Plecaţi! Dar remarcăm că acest câmp este foarte restrâns, în contradicţie cu misiunea universală care va fi dată după înviere: „Mergeţi în lumea întreagă, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28,19). Pentru ce restricţiile din această primă misiune în Galileea? Pentru a arăta fără îndoială că Dumnezeu este credincios promisiunilor sale şi că Israel trebuie să fie primul care să primească Vestea cea Bună (este ceea ce va face sfântul Pavel). Dar şi pentru că, omeneşte, nu putem face totul: trebuie să începem… şi să nu ne refugiem în imensitatea sarcinii pentru a nu face absolut nimic!

Mergeţi! Plecaţi! Sunteţi trimişi. Fiecare adunare de creştini se termină prin această trimitere: «Ite, missa est!» Comunitatea Biserică, sub aspectul ei liturgic, este o adunare provizorie care trebuie să se despartă pentru a merge în lume ca să creeze împreună cu toţi, credincioşi şi necredincioşi, o „comunitate umană”. Biserica adunată pentru euharistie este „profetică”: ea „spune” planul lui Dumnezeu, care este acela de a „aduna în unitate pe toţi copiii lui Dumnezeu risipiţi”… ea „spune” că omenirea este destinată „să nu mai fie decât una, din mai  mulţi”, după chipul Sfintei Treimi. „Ca ei să fie una după cum noi suntem una, ca lumea să creadă” (Ioan 17,21). „Misiunea”, „trimiterea” este esenţa însăşi a Bisericii. Prima sarcină a Bisericii nu este să recruteze: „Veniţi alături de noi!” Ci este să proclame: „Împărăţia lui Dumnezeu este aici… Dumnezeu este cu voi, acolo unde sunteţi”. Mai întâi , să evanghelizeze, să spună Vestea cea Bună.

Mergând, propovăduiţi zicând: „Împărăţia cerurilor este aproape”. Vindecaţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi, curăţiţi pe cei leproşi, scoateţi diavoli; în dar aţi primit, în dar să daţi”.

Formule simbolice pentru a exprima „Planul” lui Dumnezeu. În orice viaţă umană este deja prezent Dumnezeu; ea posedă o „semnificaţie” care o depăşeşte: a iubi pe cineva, înseamnă a-i spune „nu vei muri”… a se căsători şi a naşte un copil, înseamnă a crede în viaţa care transcende moartea. Împărăţia lui Dumnezeu este deja „începută”. Diferenţa dintre cel care crede şi ateu, este aceea că cel care crede ascultă, în adâncul fiinţei lui, „sensul” a ceea ce trăieşte, şi ştie unde duce aceasta. El „crede” că Dumnezeu conduce istoria, şi participă la această istorie cât mai conştient cu putinţă, făcând să triumfeze viaţa!

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.