Categorii

Duminica a VIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C – Lectio divina

Invocă-l pe Duhul Sfânt

Doamne Isuse, trimite Duhul tău asupra noastră pentru ca să putem citi Scriptura precum ai citit-o şi explicat-o ucenicilor pe drumul spre Emaus. Creează în noi tăcerea pentru a-ţi asculta glasul în creaţie şi în Scriptură, în evenimente şi în persoane, mai ales în cei săraci şi suferinzi. Cuvântul tău să ne ajute să experimentăm, asemenea ucenicilor de la Emaus, puterea învierii Tale şi să dăm mărturie că Tu eşti viu în mijlocul nostru. Amin.

Lectio:  Citeşte cu atenţie Cuvântul lui Dumnezeu – Lc 6,39-45

„În acel timp, Isus le-a spus şi o parabolă: „Poate un orb să conducă un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă? 40 Discipolul nu este superior învăţătorului, dar orice discipol instruit va fi la fel ca învăţătorul său. 41 De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău? 42 Cum poţi să-i spui fratelui tău: «Frate, lasă-mă să scot paiul din ochiul tău!» atunci când nu vezi bârna din ochiul tău? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea limpede să scoţi paiul din ochiul fratelui tău! 43 Căci nu este niciun pom bun care să facă fructe rele şi, iarăşi, niciun pom rău care să facă fructe bune, 44 pentru că orice pom se cunoaşte după fructele proprii: doar nu se culeg smochine din spini şi nici struguri din mărăcini. 45 Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii”.

Caută să înţelegi ce spune textul:

-Isus își pune în gardă ucenicii în legătură cu comportamentul unor oameni „religioși” dar care, de fapt, nu îl caută pe Dumnezeu ci doar pe sine.

39-40: cine crede că e mai bun decât alții şi consideră că există o cale mai eficientă decât milostivirea („Fiți milostivi precum Tatăl) e un orb. Orb în acest context nu înseamnă nevăzător, ci unul care nu ştie de unde vine şi unde merge, nu se cunoaşte pe sine, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu şi nici pe semenii săi.

41-42: bârna și paiul – Învăţătorii răi sunt intoleranţi şi orgolioşi, dar se consideră mai buni decât ceilalţi, n-au compasiune faţă de semeni, dar sunt foarte binevoitori cu ei înşişi. Au un spirit de observaţie foarte ascuţit, deoarece observă fiecare pai din ochiul altora dar nu-şi dau seama că au o bârnă în ochi. Dacă am încerca să introducem o bârnă în ochi, am orbi desigur, ne-am omorî văzul. Aşadar, cel care judecă, e mort! Un om, care se preocupă mereu de paiul din ochiul celor din jurul său, e mort, nu e fiul lui Dumnezeu, nu e fratele nimănui, şi-a pierdut identitatea sa. Cum poate trăi un om cu bârna în ochi? E adevărata moarte spirituală!

43-44: Pomul e simbolul vieţii, căci ia ceea ce nu e viu – pământul, apa, aerul, focul cele patru elemente ale cosmosului – şi le transformă în viaţă. Apoi e simbolul omului, căci are rădăcinile sub pământ şi apoi creşte deasupra pământului, nu se târăşte la fel ca animalele, şi se îndreaptă spre cer. Omul are rădăcinile în abisuri, în moarte, omul are certitudinea că va muri, dar trăieşte pe acest pământ înălţându-se spre cer şi cunoaşte dorinţa profundă după viaţă. În textul nostru se vorbeşte despre pomul bun care produce roade bune. Un păr nu depune efort să producă pere, ci rodeşte pere pentru că e păr. La fel şi omul, se comportă după natura sa. Cum voi şti eu dacă am înţeles discursul milostivirii, dacă sunt fiul lui Dumnezeu? E suficient să privesc la roadele pe care le aduc. Sunt roade bune, adică sunt roadele Duhului Sfânt? Iubire, bucurie, pace, răbdare, bunăvoinţă, bunătate, libertate, stăpânire de sine, blândeţe (Gal. 5,22). Produc eu aceste roade care într-un cuvânt înseamnă milostivire? Dacă răspunsul e afirmativ, înseamnă că sunt un pom bun.

v.45: În final se vorbeşte despre roade, care se concretizează în faptele pe care le faci. Care este primul rod, prima lucrare a inimii? Este cuvântul. Din plinătatea inimii vorbeşte gura sa. Poate părea ciudat, dar lucrarea principală pe care omul o face nu sunt faptele sale, ci cuvintele. Toate raporturile noastre se bazează pe cuvinte.

III.          Meditatio, oratio et contemplatio: Roagă-te, cerându-i lui Isus harul de a învia la o viață nouă prin credința în El și prin iubirea Lui.

Actio: păstrează în inimă mesajul pe care l-ai primit şi ia decizii conforme cu acest cuvânt.

În acest discurs al lui Isus, Luca a adunat scurte sentinţe, «logia» sau „cuvinte”, despre atitudinea adevăraţilor discipoli: duminica trecută, ascultam porunca iubirii faţă de  duşmani… astăzi, este vorba de comportările noastre între  fraţi în interiorul comunităţii.

Isus a spus ucenicilor această parabolă: „Poate oare un orb să‑l conducă pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?”

Iată o parabolă extrem de scurtă, un fel de proverb. Remarcăm forma ei interogativă. Isus nu răspunde în locul nostru. Ne provoacă spre a ne face conştienţi pe noi înşine. În pasajul paralel din Matei, această remarcă era destinată să pună în gardă împotriva fariseilor, care pretindeau să-i „conducă” pe ceilalţi, şi care erau „orbi” în faţa marelui eveniment al lui Isus, purtător de cuvânt al lui Dumnezeu (Mt 15,14; In 10,40). Luca, însă, se gândeşte mai mult la conducătorii de comunităţi creştine, pe care în altă parte îi numeşte „călăuze” (Lc 22,26), «hégouménoi». În Orient, părinţii abaţi superiori de mănăstiri se numeau Egumeni.

Cuvântul lui Isus despre „călăuzele oarbe” care pretind să-i conducă pe alţii ni se poate aplica nouă tuturor, căci, într‑un domeniu sau altul, fiecare avem această responsabilitate de a „conduce”: o familie, o întreprindere, o echipă, o asociaţie, un oraş.

Care este responsabilitatea mea? De cine răspund? Cine depinde de mine? Sunt eu competent?  Sunt lucid?  „Văd” clar?

Te rog, Doamne, pentru toţi cei de care răspund. Ajută‑mă să evit aceste capcane, aceste „gropi” ce sunt în calea noastră. Fă‑mă să văd clar.

Ucenicul nu este mai presus de maestrul său; chiar când învaţă  toate, va fi la fel ca maestrul său.

O altă scurtă parabolă: maestrul şi ucenicul. Pentru a fi clarvăzător, pentru a fi o bună călăuză, un bun responsabil, este necesar a fi formaţi de un bun maestru.

În formarea universitară, cei mai mari savanţi vorbesc şi astăzi cu respect şi recunoştinţă despre cel pe care îl numesc „profesorul” lor, cel care le‑a condus studiile şi teza, cel pe care merg din nou să-l consulte în cazurile dificile din lucrările lor. La fel şi „ucenicul” într-o meserie, faţă de  „maestrul” său.

Cu toate acestea, astăzi se constată un refuz al „maestrului”. O exaltare morbidă a non-directivităţii, în pedagogie ca şi în afaceri. Este la modă a împărţi, a

confrunta idei… şi se suportă greu conferinţele magistrale, predicile. Aspectul pozitiv al acestei tendinţe este de pus în valoare: e vorba de a fi tot mai activ şi de a participa personal în dobândirea unei ştiinţe oarecare. Dar aspectul negativ de a refuza „maestrul” este un orgoliu, un refuz de a primi care ajunge practic la un fel de nivelare din partea de jos. De fapt, nu este nici un adevăr, nici o ştiinţă care să nu fie primită. Aşa este deja pentru adevărurile ştiinţifice, în care nu se progresează decât printr-un fel de docilitate faţă de real, o supunere faţă de realităţi. Cu atât mai mult este adevărat pentru adevărurile de credinţă, care nu se pot cuceri, dar trebuie primite. Când este vorba de a primi o revelaţie, „ucenicul nu poate fi mai presus decât maestrul său… nu poate decât să se lase format de el…”. Iar Isus se prezintă ca acest „maestru” care ştie lucruri pe care noi nu le ştim.

Civilizaţia cărţii tipărite a modificat profund relaţia „maestru – ucenic”, intelectualizând‑o. În civilizaţiile de tip oral, nu se poate învăţa şi progresa singur, ci numai frecventându-l îndelung pe „maestru”, pe „înţelept”, pe „guru”: este vorba atunci nu numai de o transmitere cerebrală de cunoştinţe, ci de învăţarea unei arte de a trăi… pe care nici o carte nu o va putea vreodată comunica. Credinţa se transmite mai întâi de la persoană la persoană. Este o viaţă, mai mult decât o ştiinţă. Isus se prezintă ca acest „maestru al vieţii”.

Îl frecventez eu? Sunt eu avid de această „formare” vitală pe care o propune el? Sunt un adevărat „ucenic”? Ajută‑ne, Doamne, să nu ne mulţumim a avea cunoştinţe teoretice despre evanghelie, ci să ştim să trăim cu tine de-a lungul zilelor.

Cum vezi aşchia din ochiul fratelui tău, atunci când bârna din ochiul tău nu o observi? Cum poţi să‑i spui fratelui tău: „Frate, stai să‑ţi scot aşchia din ochi”, atunci când nu observi bârna din ochiul tău?

Duminica trecută, îl auzeam pe Isus spunându-ne să nu judecăm, să nu condamnăm. Însă, când avem o răspundere (şi toţi o avem în anumite privinţe) este necesar să facem judecăţi, să corectăm greşeli, să-i ajutăm  pe alţii până acolo încât să ştim să‑i contrazicem şi să intrăm în conflict cu ei dacă observăm răul. Este datoria „mustrării frăţeşti”: „Dacă fratele tău păcătuieşte, mergi şi mustră-l numai între patru ochi” (Mt 18,15; Lc 17,3). Ucenicul lui Isus nu poate rămâne neutru în faţa anumitor situaţii. Însă, în acest rol de a corecta, în această luptă împotriva răului, Isus ne pune în gardă împotriva unei ispite foarte curente: riscăm să mărim răul la alţii, şi să-l micşorăm la noi! Imaginea „paiului” şi a „bârnei” este de neuitat, iar neverosimilitatea ei cu totul orientală o face cu atât mai muşcătoare.

Doamne, ajută‑ne să fim exigenţi cu noi înşine, lucizi cu noi înşine. Ajută‑ne să vedem la ceilalţi, mai mult pozitivul decât negativul.

Făţarnicule, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, atunci vei vedea limpede şi vei putea scoate aşchia din ochiul fratelui tău.

Isus, cu tărie, îl tratează pe cel care măreşte paiul din ochiul fratelui său de “făţarnic”, «upocritès» în textul grec. Acest cuvânt traduce ebraicul «hanef», adică „omul cu judecata falsificată şi care nu ştie să recunoască adevărul, care s‑a îndepărtat de Dumnezeu”. După Luca, Isus mai foloseşte de două ori acest termen dur: „Făţarnicilor… de ce nu ştiţi să interpretaţi timpul de faţă?” (Lc 12,56). „Făţarnicilor! Nu‑şi dezleagă fiecare dintre voi boul şi măgarul de la iesle şi-l duce la adăpat în zi de sâmbătă?” (Lc 13,15). Termenul este mai tare decât acela de ipocrit.

Această parabolă a „bârnei şi a paiului” a devenit legendară. Noi suntem toţi ispitiţi să spunem: „Cât e de adevărat!”… gândindu‑ne la alţii. Dar, tocmai, Isus ne cere să ne punem din nou în cauză pe noi înşine. Mai înainte de a schimba societatea, cum se spune, nu este lipsit de folos să ne schimbăm noi înşine. Încă o dată suntem frapaţi constatând că Isus a propovăduit puţin „reformele de structuri” care riscă să nu schimbe absolut nimic, dacă inimile nu se schimbă.

Iar Biserica, înainte de a pretinde să schimbe lumea, trebuie să se reformeze ea însăşi neîncetat. Şi fiecare creştin nu a sfârşit niciodată să se convertească el însuşi înainte de a converti pe alţii. În loc să „condamnăm”, în loc să proclamăm „anateme”, în loc să ne petrecem timpul „criticând”… Isus ne invită, cu modestie, să căutăm împreună să ne facem mai buni, începând cu noi înşine.

Niciodată un pom bun nu va da fructe rele, şi un pom rău, fructe bune. Fiecare pom se cunoaşte după fructele sale. Nu se adună smochine din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini.

Iată cea de a patra parabolă concretă. Isus este un realist: un om se judecă după fapte reale, ca un pom după roadele sale, şi nu după frumoasele sale intenţii ori declaraţii. Omul modern se caracterizează prin grija pentru eficacitate. La fel şi Isus. Însă el insistă ca exteriorul să corespundă cu interiorul.

Deci, după fapte sale se recunoaşte adevăratul ucenic. Încă o dată, observăm că prea celebra distincţie „credincios-nepracticant” nu este decât o iluzie şi o justificare facilă. „Roadele” spun dacă pomul este bun sau putred… viu sau bolnav. „Faptele” spun dacă un om „crede” sau nu… iubeşte sau nu… speră sau nu.

Iar Evanghelia lui Luca se continuă cu aceste cuvinte, pe care lecţionarul a greşit întrerupându-le prea devreme: „Omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale… iar cel rău, scoate răul din tezaurul rău al inimii sale. Căci gura lui vorbeşte din prisosul inimii… De ce mă numiţi ‘Doamne, Doamne’, şi nu faceţi ce vă spun?”

Doamne, ajută‑ne să „punem în practică” ceea ce credem.

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.