Categorii

Duminica a VIII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Sir 27,4-7; 1Cor 15,54-58; Lc 6,39-48

Poate un orb să conducă un alt orb?

Această întrebare pe care o adresează Mântuitorul este vie şi actuală nu numai pentru cei cărora le-a vorbit acum 2000 de ani, ci şi pentru fiecare dintre noi, cei prezenţi aici. Deşi răspunsul pare a fi uşor la prima vedere, şi noi, fără niciun dubiu, putem răspunde repede „Nu” – „nu este posibil ca un orb să conducă un alt orb, pentru că vor cădea amândoi în groapă”. Totuşi, în viaţa de zi cu zi procedăm exact la fel şi, fiind orbi, pretindem să-i conducem şi pe alţii. Pentru clarificarea acestei atitudini şi a celor similare ne ajută Liturgia cuvântului pe care tocmai am ascultat-o. Conţinutul tematic al textelor liturgice din această duminică, a VIII-a de peste an, este foarte bogat şi provocator. Tema principală a pericopelor auzite este tema judecării aproapelui. Pentru ce Cristos Domnul a dat acestei probleme atâta atenţie? Pentru ce condamnă cu asprime această tendinţă? Ce consecinţe aduce asupra noastră această atitudine? Şi, în sfârşit, ce vrea Domnul de la noi în această privinţă?

În prima lectură, Isus, fiul lui Sirah, un om înţelept, observă că arma principală a judecării aproapelui este cuvântul nostru. De aceea, el ne prezintă un fel de cateheză a vieţii morale a societăţii, din care făcea parte şi el. El cunoaşte foarte bine şi ne prezintă şi nouă ce înseamnă asprimea limbii, consecinţele conflictelor care provoacă jurămintele false, ce impact provoacă asupra noastră minciuna, dar, mai ales, bârfele. Prin aceasta, el încearcă să-i facă să înţeleagă pe contemporanii săi că limba omului este precum cea a unui şarpe – este bifurcată, adică produce nu numai dulceaţa laudei şi a adevărului, ci şi veninul minciunii şi al bârfei. Limba şi cuvântul omului modern şi, prin urmare, ale noastre diferă oare de cele cărora s-a adresat înţeleptul? „Să nu lauzi pe nimeni înainte de a vorbi cu el, căci cuvântul este piatra de încercare a omului” (Sir 27,7).

Evanghelistul Luca continuă parcă intenţia înţeleptului veterotestamentar şi ne prezintă un fel de lecţie morală pe care o dă Mântuitorul celor care s-au adunat să-l asculte. Asupra acestei lecţii vreau să ne îndreptăm cu mai multă atenţie, pentru că ne este adresată şi nouă. „De ce, aşadar, vezi paiul din ochiul fratelui tău, însă nu iei în seamă bârna din ochiul tău?” (Lc 6,41) Pe lângă vocaţia specifică pe care fiecare a primit-o ca dar de la Domnul, de a fi soţ sau soţie, de a fi părinte, de a fi persoană consacrată, de a fi preot, de a fi cutare sau cutare, şi la care a răspuns în mod liber, oricine are şi o vocaţie ascunsă. Această vocaţie este înrădăcinată în noi, în unii mai adânc, iar în alţii mai superficial. Am în vedere vocaţia de a fi oftalmolog. Cât de uşor observăm noi paiul din ochiul aproapelui şi câtă nelinişte provoacă în noi acest pai, aproape că nu putem dormi liniştiţi până ce nu-l scoatem, de mai multe ori, chiar împreună cu ochiul însuşi. Însă cât de greu observăm bârna egoismului în ochii proprii; oare ea nu ne împiedică să dormim liniştiţi?

Andrei Pleşu în cartea sa Despre îngeri afirmă: „Singura diferenţă dintre judecata de sine şi cea purtată asupra altora e că cea dintâi e însoţită, aproape întotdeauna, de o generoasă indulgenţă”. Acesta este adevărul tragic al fiecărei persoane umane, la înţelegerea căruia noi trebuie să ajungem singuri. Domnul ne-a arătat numai în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm, ca să nu ajungem şi noi, la rândul nostru, la un control oftalmologic.

Această direcţie, această cale, este realizarea faptelor bune fără rezerve şi calcule egoiste. De aceea, Mântuitorul spune: „Orice pom se cunoaşte după fructele sale” (Lc 6,44). Pentru ce Domnul compară roadele acţiunilor oamenilor cu roadele unui pom? Pentru ce afirmă că „nu este niciun pom bun care să facă fructe rele şi niciun pom rău care să facă fructe bune” (Lc 6,43)? Cristos Domnul face aceste comparaţii tocmai pentru a arăta cât de orbi şi indiferenţi suntem. Observăm din natură că unui pom, pentru a produce roade, îi sunt necesare mai multe condiţii. În primul rând, este necesar pământul din care pomul să-şi ia forţa vitală. În al doilea rând, este necesar timpul, ca pomul să ajungă la o maturitate rodnică. În al treilea rând, pomul este supus vremurilor, adică dă rod doar la timpul cuvenit. În al patrulea rând, bogăţia rodului unui pom este influenţată şi de măiestria pomicultorului. Însă roadele oamenilor nu sunt ca roadele pomilor. Aceste roade care poartă numele de fapte bune n-au nevoie să aştepte timp îndelungat, nu sunt supuse vremurilor, nu au nevoie de atâta îngrijire, ci este de ajuns numai voinţa liberă a omului. Este de ajuns numai să vrei cu adevărat şi dezinteresat şi pomul vieţii tale îndată a rodit; şi, mai mult decât atât, de dulceaţa roadelor nu te vei bucura singur. Mai mult, la o recoltă ca aceasta ne ajută şi rădăcinile noastre, care nu sunt în pământ, ca ale unui copac, ci în ceruri, iar măiestria pomicultorului divin, care are grijă de fiecare pom în parte, ne ajută şi ea nespus de mult în vederea unui rod îmbelşugat.

Undeva, într-o ţară nu prea departe de aici, trăia un om căruia îi plăceau foarte mult călătoriile în ţările exotice şi aventurile periculoase. Peste tot unde mergea, purta mereu o haină veche de piele, despre care credea că îi aduce noroc. După o lungă călătorie prin Africa, călătorul nostru ajunge în America Latină, unde vroia să vadă cea mai înaltă cascadă din lume. În drum spre obiectivul său, el ajunge într-un mic sat al indigenilor. Acolo el întâlneşte un băieţel căruia i-a plăcut foarte mult haina lui. Băieţelul a cerut-o de la călătorul nostru, care iniţial era hotărât să nu se despartă de ea, dar după ce s-a pus în pielea acelui copil care, poate, toată viaţa lui nu va avea posibilitatea de a avea aşa ceva, a dat-o acestuia cu o nedescrisă plăcere şi satisfacţie. Bucuria copilului nu avea hotare. Jucându-se cu alţi copii, el a găsit în buzunarul hainei nişte seminţe pe care le-a sădit lângă casa sa. Acele seminţe fuseseră aduse de călătorul nostru din Africa şi erau seminţele unor plante valoroase din punct de vedere medical. Din acele seminţe au crescut plante care, la rândul lor, au salvat multe vieţi în acel sătuc uitat de lume.

De multe ori noi nici nu ne dăm seama ce efecte va avea chiar şi cea mai mică faptă a noastră asupra celor care ne înconjoară. Important este să nu ne ferim de efortul de a le înfăptui. Căci nici călătorul nostru nu ştia că, dăruind haina sa veche şi jerpelită acelui copil, va salva astfel mai multe vieţi.

Din păcate, şi viceversa este valabilă, chiar şi cea mai mică faptă rea poate produce un efect de avalanşă. De la un mic bulgăre de zăpadă se poate produce o adevărată catastrofă. Trebuie să fim foarte atenţi la faptele noastre şi să perseverăm neobosiţi în a face fapte bune! Doar astfel judecata aproapelui va îmbrăca haina unei corecţii iubitoare şi va fi înţeleasă ca atare, căci „omul bun scoate binele din tezaurul bun al inimii sale, iar cel rău scoate răul din tezaurul rău al inimii sale” (Lc 6,45).

Consecinţa acestei atitudini de judecare a aproapelui este descrisă de sfântul Paul în lectura a doua. Şi această atitudine este reprezentată printr-un singur cuvânt – păcatul. Judecarea aproapelui este un păcat grav, care, fiind „ghimpele morţii”, aduce cu sine moartea – nu numai morală, ci chiar şi fizică – a persoanei. De aceea, apostolul neamurilor ne îndeamnă să nu obosim în realizarea faptelor bune, pentru că o astfel de muncă „nu este zadarnică în Domnul” (1Cor 15,58).

Fiecare zi din viaţa noastră este o filă albă pe care o putem umple de minuni sau de greşeli şi pete, fără să ştim câte pagini vom mai scrie până la final. Este necesar să ne trăim fiecare zi având conştiinţa că suntem trecători în această lume. Cu fiecare zi facem un pas spre patria cerească, în fiecare seară suntem mai aproape de ea. Incertitudinea în care a vrut Domnul să lase sfârşitul vieţii noastre pământeşti ne ajută să trăim fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, pregătiţi şi dispuşi mereu să intrăm în patria cerească. Dacă vom trăi cu o astfel de conştiinţă, atunci judecata aproapelui nu va avea loc unde să se adăpostească în inimile noastre, iar fructele pomului vieţii noastre vor fi mereu plăcute şi dulci. Să-l rugăm pe Mântuitorul nostru să ne dăruiască iubirea faţă de aproapele pe care a avut-o el, ca prin această iubire să arătăm lumii în care trăim cât de bine vedem noi şi cât de oarbă este lumea. Apoi, prinzând-o de mână, să o conducem la cel care a răscumpărat-o. Lui să-i fie mărire şi cinste în toţi vecii vecilor. Amin.

Vasili COHANOVSCHI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.