Categorii

Duminica a VII-a din Timpul de peste An – Ciclul C

1Sam 26.2.7-9.12-13.22-23; 1Cor 15,45-49; Lc 6,27-38

Auzim în zilele noastre vorbindu-se despre iubire la tot pasul. Zilnic suntem bombardaţi de reclame şi mesaje referitoare la iubire. Dacă deschidem radioul sau televizorul, odată la zece minute auzim ceva despre iubire. Dacă citim ziarul, întâlnim pagini întregi dedicate iubirii: iubirea de sine, iubirea de avere, iubirea faţă de propria ţară sau, mai nou, iubirea faţă de echipa naţională de fotbal şi, din ce în ce mai rar, din păcate, întâlnim exemple de iubire faţă de aproapele. Ne uităm în stânga: iubire; ne uităm în dreapta: iubire; ne uităm înainte: iubire; pretutindeni, aşadar, ne izbim de acest cuvânt: iubire. Dar să fie aceasta oare iubirea despre care ne vorbeşte liturgia cuvântului de astăzi? Să fie aceasta oare iubirea la care Cristos vrea să ne facă părtaşi?

Tema centrală a textelor sacre din această duminică este reprezentată de porunca cea nouă pe care Isus o lasă celor care îl urmau: „Iubiţi-i pe duşmanii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc”. În prima lectură, luată din Cartea întâi a lui Samuel, David, marele rege al Israelului, ne oferă un exemplu autentic de cum ar trebui să răspundem acestei provocări venite din partea lui Cristos, prin refuzul de a-şi ucide adversarul. Logica umană ne spune că, atunci când un duşman este „încolţit”, sau oricum, când se află în dificultate, trebuie să profităm de acest avantaj, iar şansa unei victorii uşoare nu trebuie ratată. Ce surpriză însă pentru Abisai, însoţitorul lui David; viitorul rege nu-i permite să-l ucidă pe Saul, care dormea şi era lipsit de apărare. Faptul de a fi acuzat şi persecutat pe nedrept reprezenta un motiv suficient pentru Abisai de a-şi elimina adversarul, dar David vede situaţia într-o lumină diferită: „Cine îşi poate ridica mâna asupra unsului Domnului şi să rămână nepedepsit?” Depăşind tendinţa obişnuită de a reduce totul la calcule simple, David vede situaţia într-o lumină supranaturală, fiind pătruns de o adâncă motivaţie spirituală. Vedem în acest text o detaşare a lui David de legea Talionului, care guverna societatea ebraică de la acea vreme, şi chiar o prefigurare şi o apropiere de porunca iubirii pe care ne-a lăsat-o nouă Cristos şi pe care o întâlnim în evanghelia de astăzi. Isus ne adresează prin intermediul evanghelistului Luca vorbe care au rolul de a ne cutremura şi provoca: ne spune să ne iubim duşmanii, să facem bine celor care ne urăsc, să întoarcem şi celălalt obraz, să ne rugăm pentru cei care profită de noi, să dăm celor nevoiaşi fără a aştepta nimic în schimb să fim milostivi, să nu judecăm şi să încercăm să-i înţelegem pe ceilalţi cu dragostea generoasă a lui Dumnezeu. Auzind toate acestea am vrea parcă să protestăm. Cine poate trăi aşa? Cine poate împlini toate aceste cerinţe? Cristos chiar a vorbit serios? Este imposibil! Cum poate el să ne ceară una ca asta? Noi ne găsim cu greu timp să-i iubim pe membrii familiei noastre; când să ne mai gândim şi la duşmani?

Vorbind despre toate acestea, Domnul nostru ne arată că doar o motivaţie spirituală poate sta la baza unui astfel de comportament. El ni-l oferă pe Tatăl milostiv ca exemplu de urmat în relaţia noastră cu aproapele: „Voi veţi fi fiii Celui Preaînalt, pentru că el este bun cu cei nerecunoscători şi răi”. Isus poate cere de la noi toate aceste lucruri pentru că el este înrădăcinat în mod absolut în relaţia sa de iubire cu Tatăl. Când un om ştie că este iubit şi acceptat în mod real, înţeles şi într-un raport foarte apropiat cu celălalt, atunci deasupra lui se deschide un orizont infinit. El poate privi asupra vieţii fără frică, fără avariţie, fără gelozie sau egoism, pentru că are în mod real ceea ce este mai important în viaţă şi toate celelalte sunt văzute ca lucruri secundare şi de o importanţă mai mică; ajunge practic să experimenteze sfinţenia.

Într-o lume în care dorinţa de a fi numărul 1 este de o importanţă capitală, motivaţiile adânc spirituale sunt necesare pentru trăirea virtuţilor carităţii şi iertării. Când Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu Ali Agca, cel care ar fi putut fi asasinul său, pentru a-i oferi iertarea sa, pe coperta publicaţiei „Time” a apărut întrebarea: „De ce să-l ierte?” Este greu de răspuns la această întrebare când punctul de plecare este doar o etică utilitaristă. Dar Cristos ne scoate din gândirea noastră umană, conducându-ne la o viziune plină de har prin prezentarea modului în care Dumnezeu vrea să ne comportăm: „Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv!” Şi, străduindu-ne să ne asemănăm Tatălui nostru ceresc, eforturile noastre generoase nu vor rămâne fără o profundă satisfacţie personală: „Daţi şi vi se va da; o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf vi se va turna în poală!” Papa Ioan Paul al II-lea a gândit cu siguranţă astfel când a făcut acel gest de mărinimie, ştia că oferirea iertării aduce o mare satisfacţie, mai mare chiar decât celui care primeşte această iertare.

„Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu condamnaţi şi nu veţi fi condamnaţi”. Dacă cercetăm Scripturile, vedem că foarte greu putem găsi alte cuvinte mai dificil de înţeles şi de aplicat. Aceste două afirmaţii stau la baza gândirii multor oameni din ziua de astăzi, însă într-un mod total eronat. Cu greu este acceptat cineva care îndrăzneşte să vorbească despre moralitatea sau imoralitatea unei fapte. Este considerată ca o reală aversiune judecata morală a oricărei atitudini umane. Însă Cristos nu se referă la judecarea faptelor sau a atitudinilor, el se referă la judecarea aproapelui, pentru că nimeni nu poate judeca starea sufletului unei persoane, chiar dacă aceasta a comis un păcat grav, deoarece nu putem şti intenţia şi toate circumstanţele ce au dus la săvârşirea acelui păcat. Atunci, ce putem judeca? Putem şi suntem obligaţi să judecăm actele externe. Zilnic exprimăm tot felul de judecăţi referitoare la sport, sănătate, viaţa cotidiană etc. Motivele pentru care putem judeca actele externe şi intenţiile care ne apar într-un mod clar sunt două: grija pe care trebuie să o avem fiecare dintre noi faţă de toţi membrii Trupului Mistic al lui Cristos, faţă de Biserica sa, dar şi legea naturală, înscrisă în inima oricărei persoane; cu alte cuvinte, conştiinţa noastră. Totuşi, cum putem delimita noi persoana de faptele sale? Referitor la acest lucru, sfântul Augustin, adresându-se fiului său, Adeodatus, în opera sa De magistro, afirmă următoarele: „Dacă vrei să nu-ţi mai sară în ochi greşelile celuilalt, aminteşte-ţi de propriile greşeli”. Sfântul Augustin nu se referă la faptul de a deveni scrupuloşi, ci ne invită să ne întrebăm dacă nu cumva ne asemănăm cu cei pe care îi judecăm sau dacă nu cumva suntem mai răi. Când ne invită să nu condamnăm, ci să iertăm, Isus se referă la relaţia dintre noi şi aproapele nostru. Când vedem ceva greşit, Isus nu vrea să preluăm rolul judecătorului, ci doreşte să devenim avocatul apărării.

Calea propusă de Cristos pentru a evita judecarea celuilalt este, aşadar, următoarea: înfruntarea propriilor alegeri greşite şi mărturisirea lor celui care a venit nu să condamne, ci să salveze; prezentarea lor înaintea Fiului lui Dumnezeu.

Sfântul apostol Paul, în cea de-a doua lectură, luată din Scrisoarea întâi către Corinteni, ne invită la o schimbare totală în ceea ce priveşte propria persoană.

A trăi şi a respecta porunca iubirii lăsată nouă de Cristos, noul Adam, este una dintre provocările constante ale vieţii creştine. Într-o eră a violenţei şi a extremismului, a ne lepăda de chipul primului Adam pentru a purta chipul acestui nou Adam, care este Isus Cristos, este foarte dificil şi poate părea un gest de-a dreptul naiv. Oricum, este un ideal la care nu putem renunţa, deoarece neîncercând să-l atingem nu facem altceva decât să participăm la perpetuarea răului în lume. Orice persoană care a experimentat iubirea necondiţionată a unei mame şi a unui tată a primit unul dintre cele mai mari ajutoare pentru a face ca iubirea lui Dumnezeu să apară mai reală şi concretă. Bineînţeles, iubirea de felul acesta se dobândeşte cu un preţ foarte mare: sacrificiul propriului egoism, dar acest lucru nu se compară nici pe departe cu bucuria şi fericirea ce ne vor umple viaţa.

Se spune că unui credincios care se afla pe patul de moarte i s-a arătat Diavolul; şi, ca să-l tulbure şi să-l doboare, acesta a început să-i înşire păcatele săvârşite; „Ai făcut cutare păcat de atâtea ori, ai încălcat de atâtea ori cutare poruncă”. În sfârşit, i-a prezentat o lungă listă de păcate. „Ştiu, dar nu îmi este frică”, răspunse creştinul foarte liniştit. „Ar trebui să îţi fie, pentru că, deşi nu ţi-am spus toate păcatele, cele pe care ţi le-am prezentat deja sunt de ajuns ca să îţi dai seama că o să ai parte de focul iadului”, îi spuse Diavolul puţin descumpănit. La auzul acestor vorbe, creştinul îi răspunse: „Te rog, scrie-mi-le pe o foaie de hârtie, ca să nu le uit!” Când lista fu gata, omul luă hârtia şi scrise peste păcate următoarele cuvinte: „Achitate prin sângele Domnului Isus, în care am crezut şi în care cred”. Apoi, îi întinse hârtia Diavolului şi îi zise: „Mi-ai dat nota, poftim chitanţa!”

Această pildă poate părea la prima vedere un exemplu banal, însă ea ne dezvăluie un mare adevăr. Cristos a venit şi a murit pentru noi, pentru păcatele noastre, fără a judeca pe nimeni. L-a iertat pe tâlharul din dreapta, fără a-i reproşa nimic cu privire la trecutul său. El, Dumnezeu adevărat, a venit şi a plătit cu propria viaţă nota păcatelor noastre. În aceasta constă milostivirea lui Dumnezeu: ne lasă să ne judecăm singuri. Suntem proprii noştri judecători. Judecata făcută altora este propria noastră judecată. Cu măsura cu care i-am măsurat şi judecat pe alţii, cu aceeaşi măsură vom fi măsuraţi şi vom fi judecaţi şi noi. De aceea, să ne rugăm şi noi împreună cu sfântul Efrem Sirul: „Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu judec pe fratele meu, căci binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!”

Alin-Benone CONŢU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.