Categorii

Duminica a VII-a din Timpul de peste An – Ciclul A – Lectio divina

Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi s-a rugat astfel:

O atitudine a trupului pentru rugăciune. „Ochii” lui Isus… Ochii exprimă atitudinea întregii sale fiinţe, îndreptată către Tatăl.

Isus ridică neîncetat ochii spre înalt. Isus se roagă mult, intens. Prietenii lui Isus au notat explicit acest gest de un anumit număr de ori. Înainte de înmulţirea pâinilor (Matei 14,19). Înainte de a vindeca un surdo-mut (Marcu 7,34). Înainte de a-l învia pe Lazăr (Ioan 11,41).

Aici, chiar după ultima cină, cu câteva momente înainte de agonia sa în grădina Ghetsemani, rugăciunea lui constituie culmea celei de a patra evanghelii. După ce le-a încredinţat discipolilor ultimele sale confidenţe, Isus se adresează de acum Tatălui său.

„Tată”…

Toate rugăciunile lui Isus încep prin acest cuvânt plin de iubire (Ioan 11,41; Matei 11,25).

…a venit ceasul.

Ora !

Este ora unică. Ora lui Isus. Ora spre care tinde el de la început. Chiar de la primul semn, la Cana Galileii, se gândeşte la această oră (Ioan 2,4). Iar această întâlnire îi vine în spirit în mod constant (Ioan 7,6; 7,30; 8,20; 13,1; 16,25; 16,32; 17,1).

În aparenţele umane, „evenimentele se succed aproape la întâmplare, fără coordonare, dând adesea impresia că se contrazic unele pe altele fără motiv. Pentru Isus, totul este îndreptat spre un „scop” care va fi atins la timpul său, în ziua şi la ora sa. Orele acestei istorii divine sunt fixate cu precizie, aşa cum ar fi cele ale unui plan economic sau politic riguros. Aşadar, care este această oră?

Preamăreşte pe Fiul tău, ca şi Fiul să te preamărească pe tine.

Cine ar îndrăzni, astăzi, să ceară propria sa glorie? Isus are această îndrăzneală. Atunci, cine este el, că îndrăzneşte să aibă astfel de pretenţii? „Tată, glorifică-mă!” Dar tocmai acest aspect provocator al rugăciunii lui Isus ne revelează fiinţa lui profundă: aceasta nu este o rugăciune „umană”… este o rugăciune „imposibilă” pentru un om. Dar ora lui Isus, o ştim bine, este ora morţii sale

glorioase, cu cele două aspecte mereu legate împreună în evanghelia sfântului Ioan: crucea, paştele!

Da, a sosit ora gloriei lui Isus: crucea sa!

Şi această glorie a lui Isus este gloria lui Dumnezeu. A sosit ora când iubirea lui Dumnezeu este arătată pe deplin. Întregul plan al lui Dumnezeu ajunge la această oră unică.

O, cruce, slava unică a Tatălui şi a Fiului!

În toate religiile, oamenii şi-au făcut idei false despre „gloria” şi „atotputernicia” lui Dumnezeu, pe care le-au copiat după „onorurile” şi „coroanele” şi „ceremoniile” celor mari de pe pământ când aceştia se umflă în pene ca şi păunii din grădinile noastre de aclimatizare. Însă gloria lui Dumnezeu nu sunt „fumurile”, nici „succesele uşoare”, nici „reclamele de marfă proastă”. Crucea este gloria lui! Iubirea este gloria lui! Gloria, în întreaga tradiţie biblică, este propriul lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic «kabôd» sugerează ideea de „greutate”. Deci, spre deosebire de limbile moderne, cuvântul „glorie” nu sugerează deloc acest strălucit exterior al fasturilor renumelui, care plac la nebunie în mass media, şi care pot să existe, din păcate, fără vreo valoare reală. Gloria, în sensul biblic, este greutatea reală a unei fiinţe, care defineşte importanţa lui efectivă în mod obiectiv. Aşa se explică pretenţia unică a lui Isus din Nazaret: dintre toţi oamenii, el, numai el poate să ceară să se reveleze adevărata lui greutate, fiinţa lui adevărată.

Iar această revelaţie… este crucea.

Tu i-ai dat putere peste toţi oamenii, ca el să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i-ai încredinţat lui.

Este un sărman om care va muri, şi va muri groaznic, mâine! Vedeţi cum vorbeşte: el, muritor ca fiecare dintre noi… spune că are „putere asupra fiecărei fiinţe vii”. El este stăpânul vieţii. El dă viaţa! Este foarte clar că vorbeşte despre o altă viaţă decât aceea care îi va scăpa peste câteva ore pe stânca Golgotei. Atunci cine este el? Cum ar putea el să dea viaţa veşnică, dacă n-ar fi decât un om ca şi noi?

Aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos pe care l-ai trimis.

Răspuns la întrebarea noastră. Cine este Isus? Este chipul lui Dumnezeu.

Eu te-am preamărit pe pământ, îndeplinind misiunea pe care tu mi-ai încredinţat-o. Preamăreşte-mă acum, Părinte, în faţa ta, dându-mi slava pe care am avut-o la tine înainte de începutul lumii.

Patima-exaltare de abia începe: Iuda tocmai a ieşit din grup ca să-şi facă treaba. Ori, pentru Isus, în adâncul fiinţei lui, este ca şi cum totul deja ar fi împlinit: „te-am glorificat”, spune el.

„Glorifică-mă!” Da, trebuie ca drama crucii să fie clarificată. Nu trebuie să se poată spune: este eşecul. Trebuie să se vadă bine că este slava Regelui mesianic de „a-şi da viaţa” pentru fraţii săi şi pentru Tatăl său. Acest cuvânt de „rege”, absent din evanghelia după sfântul Ioan, cu excepţia discursului despre „pâinea vieţii” (Ioan 6,15) unde Isus l-a refuzat categoric, revine de douăsprezece ori în timpul Patimii (Ioan 18 -19). „Glorifică-mă!” Învierea lui Isus va fi semnătura lui Dumnezeu pusă pe cruce. După legea iudaică, crucea putea să apară ca şi condamnarea lui Isus: este nimicit falsul profet, ereticul, blasfematorul … este demascat public… Dumnezeu n-a venit să-l dea jos de pe cruce! Ori iată că această moarte umană a lui Isus, departe de a fi un „eşec”, departe de a fi intrarea în neant, este, din contra, întronarea lui regală: el regăseşte  „gloria pe care a avut-o la Dumnezeu mai înainte de a fi fost lumea”. Crucea ruşinoasă, prin înviere, devine semnul victoriei. Atunci cine e el, acest răstignit, acest muritor? Este cel viu. El participă la gloria însăşi a lui Dumnezeu.

Eu am făcut cunoscut numele tău oamenilor din lume, pe care mi i-ai dat. Ei erau ai tăi şi tu mi i-ai dat mie, iar ei au păzit cuvântul tău. Ei ştiu acum că tot ce mi-ai dat vine de la tine; pentru că le-am dat cuvintele pe care mi le-ai încredinţat, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am venit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis.

Cuvântul „a da” revine ca un refren (de opt ori în pagina de astăzi). A da! Trebuie să medităm asupra acestui cuvânt. A da este caracteristica lui Dumnezeu. A fi Tată este mai întâi a da, căci, a iubi asta înseamnă.

Tatăl „a dat puterea” Fiului asupra oricărei fiinţe vii…

Tatăl „dă gloria” Fiului…

Tatăl „dă Fiului cuvintele” pe care trebuie să le spună…

Tatăl îi „dă pe cei care cred” Fiului…

Însă acest Fiu, care primeşte totul de la Tatăl, poate să dea totul la rândul lui oamenilor.

Fiul „dă cuvintele” pe care le-a primit…

Fiul „dă viaţa veşnică” celor care cred…

Aşadar, cine este acest Isus? El este „cel care îl face cunoscut” pe Dumnezeu. El este Cuvântul său. Aici, sfântul Ioan reia chiar cuvântul din prologul evangheliei sale: «o Logos», Cuvântul, la singular. Apoi afirmă că acest unic Verbum a vorbit în „cuvinte” umane, la plural, «rèmata», „cuvinte”…

În faţa acestui „dar” al cuvintelor, care este reacţia oamenilor?

Ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că am venit de la tine şi au crezut că tu m-ai trimis.

Oamenii nu pot să fie pasivi în faţa darului lui Dumnezeu. Ei rămân liberi. Pot să „primească”… ori să refuze. Pot să „recunoască” ori să nu recunoască. Pot să „creadă” … ori să nu creadă. Trei verbe pentru a defini atitudinea de credinţă.

Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat. Ei sunt ai tăi şi toate ale mele sunt ale tale, după cum toate ale tale sunt ale mele. Eu sunt preamărit în ei.

Aici, credincioşii nu sunt numiţi nici „discipoli” nici „apostoli”… ci sunt numiţi „cei pe care mi i-ai dat”. Termen de tandreţe. Mister al unei chemări care vine de foarte departe. Prietenii lui Isus sunt „daţi” de către Tatăl. Ei nu sunt „din lume”. Sunt ai lui Dumnezeu. Sunt ai lui Isus.

Noi ne rugăm, în treacăt, cu minunata formulă de reciprocitate, expresie perfectă a iubirii: „Tot ce este al meu este al tău şi tot ce este al tău este al meu”. Dacă aceasta ar fi măcar adevărat în toate iubirile noastre, în lumea aceasta! Deseori visăm acest lucru. Dar e bine să ştim că această iubire perfectă există, undeva: în Dumnezeu… între Tatăl şi Fiul. Iar această iubire ne este „oferită” şi nouă.

De acum eu nu mai sunt în lume; ei sunt în lume iar eu vin la tine.

Isus a plecat. Dar, după această plecare, nu este gol. El „şi-a lăsat adresa”! A întemeiat o Biserică în lume, încredinţându-i responsabilitatea de a-i continua opera: să-l facă cunoscut pe Tatăl… să deschidă porţile vieţii veşnice… să dea oamenilor cuvintele lui Dumnezeu…

Ce bine este pentru noi să ştim că Isus i-a vorbit despre noi Tatălui în acest mod! Această rugăciune a sa, Isus o continuă neîncetat. În acest moment Isus se roagă pentru „cei pe care Tatăl i-a dat lui şi care sunt în lume”.

NOËL  QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.