Categorii

Duminica a VII-a a Paştelui – Ciclul C

Fap 7,55-60; Ap 22,12-14.16-17.20; In 17,20-26

Cristos a înviat! Ne apropiem cu paşi repezi de sfârşitul timpului pascal. Cu toate acestea, avem încă prezente în minte cuvintele îngerilor: „De ce-l căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Nu este aici, a înviat!” (Lc 24,5-6). Liturgia acestei duminici a Paştelui este o sinteză a minunatelor roade ale misterului pascal: coborârea Duhului Sfânt, mărturia ucenicilor, unirea credincioşilor şi întoarcerea finală a lui Cristos.

Cunoscând planul de mântuire al lui Dumnezeu şi urmărind modul cum lucrează în istoria mântuirii, nu putem decât să cădem în uimire contemplând acţiunea sa prin mijlocirea sfinţilor săi. Prima lectură a duminicii de astăzi, luată din Faptele Apostolilor, ni-l prezintă pe sfântul diacon Ştefan, primul martir. Despre viaţa sfântului Ştefan ştim foarte puţine lucruri. Faptele Apostolilor ni-l prezintă ca fiind plin de har şi de putere, plin de Duhul Sfânt şi săvârşind minuni şi semne mari în popor (cf. Fap 6,8). Tot din Faptele Apostolilor aflăm că, într-o controversă, Ştefan a fost acuzat de blasfemie împotriva lui Moise şi împotriva lui Dumnezeu. A fost scos în afara cetăţii şi bătut cu pietre, pentru că cei din jur nu puteau suporta adevărul pe care îl exprima, adevăr inspirat de cuvintele Scripturii. Sfântul diacon Ştefan este, aşadar, primul ucenic care îl urmează pe Cristos până la moarte. Din martiriul său învăţăm şi noi cum trebuie să-l iubim pe Cristos. Adevărul nu are nevoie de învingători în dezbateri. Ceea ce contează este preţul pe care cineva este dispus să-l plătească pentru ideile sale.

Vedem adeverindu-se cuvintele lui Isus din Evanghelia după sfântul Matei: „Veţi fi târâţi înaintea dregătorilor şi a regilor pentru mine… Veţi fi urâţi de toţi pentru numele meu, dar cine va rămâne statornic până la sfârşit, acela se va mântui” (Mt 10,16-21). Asemenea lui Cristos cel răstignit, Ştefan s-a rugat pentru iertarea duşmanilor săi. În acelaşi timp, şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului: „Doamne, primeşte sufletul meu!” (Fap 7,59). Sfântul diacon Ştefan nu este pentru noi un erou, ci privim la el ca la un ucenic care şi-a învăţat lecţia.

O altă mărturie frumoasă care ne poate ajuta în acest sens este un fragment din Scrisoarea către Diognet, o scriere din primele secole ale creştinismului:

Creştinii trăiesc în trup, dar nu conform trupului. Îşi petrec viaţa pe pământ, dar cetăţenia lor este cea din cer. Ascultă de legile stabilite, dar, prin modul lor de a trăi, sunt superiori legilor. Îi iubesc pe toţi şi sunt persecutaţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi totuşi condamnaţi. Sunt trimişi la moarte, dar prin aceasta ei primesc viaţa. Le lipsesc toate, dar găsesc toate cu îmbelşugare. Sunt dispreţuiţi, dar în dispreţ îşi găsesc gloria. Sunt loviţi în numele lor bun şi între timp se dă mărturie despre dreptatea lor. Sunt insultaţi şi binecuvântează, sunt trataţi cu mârşăvie şi răspund cu cinste. Deşi fac binele, sunt pedepsiţi ca răufăcători; atunci când sunt pedepsiţi, se bucură ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii luptă împotriva lor ca împotriva unui neam străin, iar păgânii îi persecută. Dar cei care îi urăsc nu ştiu să spună motivul duşmăniei lor.

Sfântul Ştefan dă mărturie despre Cel înviat. Noi dăm această mărturie în faţa lumii de astăzi? Sfântul Ştefan ne este prezentat ca model de slujitor, om înţelept, om al iertării, care nu pregetă să-i ceară îndurare lui Dumnezeu pentru duşmanii săi în timp ce se află sub ploaia de pietre. Sfântul Ştefan este un om al dăruirii totale pentru aproapele şi pentru Cel înviat. Pentru Cristos merge până la moarte.

Ce vedem noi prin suferinţa, maltratarea, duşmănia pe care sfântul Ştefan le acceptă? Vedem viaţa de la A la Z a omului, în general, şi a creştinului, în special. Vedem cum trebuie să fie omul, dând dovadă că este devotat lui Dumnezeu, un om care îşi trăieşte chemarea, care ascultă în rugăciune de glasul lui Dumnezeu, glas care îl face pe om să-şi înţeleagă misiunea. Fiecare om are o chemare universală la credinţă, dar şi o chemare particulară, o chemare specială la dăruirea totală.

Este normal să ne întrebăm: de ce s-a rugat sfântul Ştefan pentru duşmanii săi, pentru cei care l-au scos afară din cetate şi pentru cei care îl băteau cu pietre? Nu era mai uşor să-i blesteme? Răspunsul ni-l dă evanghelia de astăzi: „Ca toţi să fie una, precum noi una suntem”. Cristos cel înviat oferă iertare fiecărui om, dar cu un scop precis: „Ca toţi să fie una” (In 17,21).

Pentru a da mărturie despre unirea lui Cristos cu Tatăl, trebuie, în primul rând, să avem unitate între noi. Fără unitate între noi nu poate fi unitate nici în lume. Fiecare dintre noi să răspundă în faţa propriei conştiinţe ce face în această privinţă.

Ne apropiem de încheierea timpului pascal, timp care ne-a ajutat să-l înţelegem mai bine pe Cel înviat. Fiecare „răscumpărat” are datoria să analizeze dacă în el a avut loc o transformare, dacă a reuşit să se ridice din mormântul omului vechi, să devină un om nou în lumina lui Cristos înviat.

Se povesteşte despre Stalin, cel care a impus ateismul în Rusia şi a încercat să-l „omoare” pe Dumnezeu din sufletele oamenilor, că, într-o zi, i-a trimis pe miniştrii săi în Piaţa Kremlinului, piaţă în care se aflau mii de oameni. Miniştrii prezentau de pe o scenă ideile liderului lor, Stalin. Oamenii erau foarte agitaţi, nemulţumiţi de ceea ce li se propunea, s-a făcut o gălăgie atât de mare, încât discursul nu putea fi auzit. La un moment dat, se prezintă un bătrânel care cere să i se dea voie să facă el linişte folosind doar trei cuvinte. După câteva momente de ezitare, miniştrii atei i-au dat permisiunea. Bătrânelul urcă pe scenă, se apropie de microfon şi rosteşte doar trei cuvinte, aşa cum a promis. Cu vocea lui a strigat cât a putut: „Cristos a înviat!”. Pentru câteva momente s-a făcut o linişte de mormânt. Apoi s-a auzit, ca într-un cor, un singur răspuns: „Adevărat că a înviat!”. Toţi au rămas încremeniţi.

Nu trebuie să mergem mai departe, intuim ce s-a întâmplat cu bătrânelul, cum au procedat autorităţile. Iată care este misiunea noastră de azi înainte: să spunem lumii ce a spus acest bătrânel, să facem linişte în sufletele noastre şi ale oamenilor, asemenea acestui bătrânel.

Pentru ce trebuie să-l mărturisim pe Cristos? Pentru ce trebuie să-l imităm pe Cel înviat? Răspunsul îl găsim în lectura a doua, luată din Apocalipsul sfântului apostol Ioan: „Iată, eu vin curând şi răsplata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia după ceea ce a făcut” (Ap 22,12). Cristos nu uită de importanţa slujirii şi de truda, oboseala pe care le cere această slujire. Deoarece Cristos cunoaşte ce este în inima omului, ştie să răsplătească în mod corect binele făcut şi să pedepsească indiferenţa, omisiunea.

Toţi aşteptăm răsplată de la Dumnezeu, nu fiindcă ar fi obligat să ne-o dea, dar avem nevoie de ea, căci, aşa cum ne spune vestirea solemnă a Învierii: „În zadar ne-am fi născut dacă n-am fi fost răscumpăraţi”. Să ne dea Domnul să ne îndeplinim chemarea de creştini aşa cum se cuvine pentru a putea spune împreună cu sfântul apostol Ioan: „Amin. Vino, Doamne Isuse!”

Mihai-Gabriel BALINT

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.