Categorii

Duminica a VII-a a Paştelui – Ciclul C – Lectio divina

Astăzi citim sfârşitul „rugăciunii sacerdotale” a lui Isus.

Isus şi‑a ridicat ochii spre cer şi s‑a rugat astfel:

Încerc să‑mi imaginez scena. Isus este în ajunul morţii sale, joi seara. După ce a făcut îndelung ultimele sale confidenţe prietenilor săi, pe care îi va părăsi, el se adresează Tatălui, se roagă. În evanghelii, aceasta este cea mai lungă rugăciune a lui Isus.

Părinte sfânt, nu mă rog numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor asculta cuvintele lor şi vor crede în mine…

Încă o dată, suntem invitaţi să ne cufundăm în conştiinţa pe care Isus o are despre el însuşi. Iată deci un om, de aproximativ 30 de ani, care va muri, după ce nu a avut decât trei ani  pentru a lansa o operă. Unul din cei doisprezece pe care i‑a ales, tocmai a plecat pentru a trăda. Isus ştie că ceilalţi unsprezece îl vor părăsi. Şi acelaşi Isus „se roagă” pentru cei care „vor primi cuvântul lor şi vor crede în El în viitor”. Da, Isus a întrevăzut deci întreaga imensă dezvoltare a operei sale… el vedea mulţimile de oameni care aveau să creadă în el…  prevedea Biserica!

Isus s‑a rugat pentru toţi cei care, în decursul veacurilor ce aveau să vină, aveau să creadă în el: s‑a rugat pentru mine în acea seară.

Această rugăciune dintr-o seară, a unui om concret… Sfântul Paul va spune că ea nu încetează niciodată, căci acum, când este „la dreapta lui Dumnezeu, el mijloceşte pentru noi” (Rom 8,34). „El este totdeauna  viu, ca să intervină în favoarea noastră” (Evr 7,25).

Care este deci conţinutul acestei rugăciuni? Ce îi cerea Isus Tatălui pentru credincioşi?

Ca toţi să fie una…

Iată dorinţa fundamentală  a lui Isus pentru Biserica sa: unitatea!

În această rugăciune, Isus ne apare, încă o dată, ca un om de o extraordinară luciditate. Aşa cum a presimţit mulţimile, miliardele de fiinţe umane, care aveau să creadă în el (ceea ce s‑a  realizat!)… la fel a presimţit că marea dramă a credincioşilor avea să fie „diviziunea” (ceea ce s‑a  realizat).

Ideea religioasă, ca atare, poartă în ea riscul schismei, din cauza absoluturilor pe care le vehiculează şi a generozităţilor pe care le suscită: sectarismul, din păcate, este aproape de gustul pentru adevăr. Ideologiile moderne, cu caracterul lor adesea prea absolut, sunt ispitite neîncetat de acelaşi fanatism, şi deci de sciziuni şi devieri.

Da, unitatea este una din temele dureroase ale actualităţii. Câte uniri zdrobite, câte opoziţii, câtă ură… în lume ca şi în Biserică.

După cum tu, Părinte, eşti în mine şi eu în tine…

Nu este vorba de o vagă bună înţelegere între tovarăşi. Este vorba de altceva decât de o cinstită toleranţă reciprocă. Nu este numai faimoasa „coexistenţă paşnică” a unor blocuri, de fapt, sălbatic decise de a-l suprima pe celălalt dacă se poate.

Modelul dat de Isus creştinilor este Trinitatea. „Mai mulţi să nu fie decât unul”… De fapt, noi visăm mereu o unitate facilă, care ar fi ca ceilalţi, care nu gândesc ca noi… să se unească cu noi! Când două persoane sunt separate prin tot felul de gusturi, de opţiuni, de obiceiuri, nu este o adevărată “unitate” când numai se suprimă unul din cei doi termeni: unirea se face, atunci, prin suprimarea unuia din cei doi… aceasta este uniformitatea. În Dumnezeu, din contra, persoanele rămân total distincte şi se respectă una pe alta, dar trăiesc o comuniune totală, fără confuzie… este unitatea a mai mulţi. Unitatea după Dumnezeu nu constă în a şterge bogăţiile diferite ale fiecărui grup şi ale fiecărei persoane într‑un fel de fuziune fără relief şi fără savoare. Biserica trebuie să construiască o unitate în respectul legitimelor diferenţe.

De ce ar trebui ca toate rasele, toate culturile, să piardă ceea ce face originalitatea lor, dată de Dumnezeu ca un element de armonie universală? De ce ar trebui ca un tip de pietate să fie impus celor care se roagă altfel? Trebuie să recunoaştem în mod loial că Biserica Catolică a confundat multă vreme „unitate” şi „europenitate” sau „latinitate”… Mari teologi ai misiunilor consideră că marile mistere creştine (Trinitate, Întrupare, Răscumpărare, etc.) nu-şi vor desfăşura cu adevărat întreaga lor bogăţie teologică decât atunci când vor fi traduse din nou de creiere de indieni, de africani, de oameni care vin din budism, din animism… aşa cum au început să dea primele lor lumini prin gândirea greacă a lui Platon şi Aristotel.

Dar suntem noi gata să trăim această „unitate” profundă între oameni „diferiţi”?

Toată lumea vorbeşte astăzi de pluralism şi de unitate. Mergem noi, de fapt, spre o ascultare reală a diferenţelor noastre, spre un schimb al bogăţiilor noastre, spre o împărtăşire a culturilor noastre, a „sistemelor noastre închise”, spre un respect al celuilalt?

Aşa şi ei să fie în noi una, ca lumea să creadă că tu m‑ai trimis.

Isus ne spusese deja „să iubim ca şi el”. Aici, ne spune să fim „una” ca şi ei, cele trei persoane divine! Însă, aici, adaugă că această asemănare este constituţia însăşi a Bisericii ca „misionară”. Conciliul Vatican II, primul din istorie care a abordat frontal dogma Bisericii, în marea Constituţie dogmatică «Lumen Gentium», „Lumina popoarelor”, a fondat întreaga sa reflexie pe o formulă a sfântului Ciprian, episcop de Cartagina în jurul anului 250: „Biserica este un popor care îşi trage unitatea de la unitatea Tatălui, şi a Fiului şi a Duhului Sfânt”. Biserica este extinderea la omenire a tipului de relaţii interpersonale care există în Dumnezeu. Biserica este „sacramentul vizibil” al lui Dumnezeu, „semnul” lui Dumnezeu: „Biserica, în Cristos, este într‑un fel sacramentul, adică semnul şi instrumentul unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc” (LG 1).

Continuăm uneori să căutăm care ar fi cele mai bune tehnici, cele mai bune întreprinderi de apostolat, operele pe care ar trebui să le fondăm ori să le întreţinem, pentru „evanghelizarea” lumii, pentru ca „lumea să creadă”… pentru a reda credinţa tinerilor, adulţilor care au pierdut‑o. Isus a răspuns, de mult timp, a dat punctul său de vedere: „unitatea” este cea care evanghelizează! Despre creştini, despre cei care au credinţa, ar trebui să se poată spune: „Iată cât de mult se iubesc”… aşa încât credinţa să fie atrăgătoare. Fă‑ne, Doamne „una”, ca şi voi, Tată, Fiu, Duh!

Slava pe care mi‑ai dat‑o tu, eu le‑am dat‑o lor, ca să fie una precum noi una suntem: eu în ei şi tu în mine. Ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că tu m‑ai trimis şi că i‑ai iubit pe ei, precum m‑ai iubit pe mine.

Rugăciune a lui Isus către Tatăl pentru noi! Comunicare din partea lui Isus a tot ce el trăieşte mai bun. El ne împărtăşeşte „secretul său personal”, secretul reuşitei sale fără asemănare, al slavei sale, al plinătăţii sale, al bucuriei sale: unirea sa intimă cu Tatăl… redată în imaginea familiară a „perihorezei”: Tu în mine! Isus este acest om care era complet de-centrat din sine însuşi şi total „în Tatăl”.

„Cuvintele” sale? cuvintele Tatălui (In 3,24; 7,16; 8,26.38.40; etc.) : iubire.

Voinţa sa? voinţa Tatălui (In 4,34; 5,30; 6,38; etc.) : iubire.

Acţiunea sa? acţiunea Tatălui (In 5,17.20.30.36; 8,28; etc.) : iubire.

„Fiinţa” sa? fiinţa Tatălui  (In 10,30) „Eu şi Tatăl una suntem”: iubire.

Icoana, imaginea Trinităţii… este „modelul” nostru, programul nostru! Familia noastră, oraşul nostru, profesia noastră, grupurile noastre, Bisericile noastre, toate iubirile noastre!

Părinte, vreau ca şi cei pe care mi i‑ai dat să fie împreună cu mine acolo unde sunt eu, ca ei să vadă slava pe care mi‑ai dat‑o, pentru că tu m‑ai iubit pe mine mai înainte de întemeierea lumii.

Acest „vreau” pe care îl spune aici Isus este singurul din întreaga evanghelie: o formulă imperativă, neobişnuită în gura atât de „supusă” Tatălui… şi, cu atât mai mult, încărcată de sens! Care este deci această unică voinţă a lui Isus, pe care el o cere Tatălui cu o atât de mare îndrăzneală? Ca omenirea să împărtăşească „destinul său minunat de Fiu preaiubit”, acea fericire pe care el o gustă, deja, de mai înainte de crearea lumii! Să nu trecem prea repede peste aceste formule cu adevărat vertiginoase: nimic mai puţin decât însăşi „natura divină”,  singura care exista „înainte să fi apărut lumea”… ne-o deschide nouă Isus.

Părinte drept, lumea pe tine nu te‑a cunoscut, dar eu te‑am cunoscut, şi aceştia au cunoscut că tu m‑ai trimis. Eu le‑am făcut cunoscut numele tău şi‑l voi mai face cunoscut…

Drama lui Isus. Patima lui Isus. Suferinţa neostoită a întregii sale vieţi. Refuzul din partea oamenilor a „propunerii” divine. Refuz al iubirii. Refuz al alianţei. „Vrei să-ţi faci viaţa ta  ‘cu mine’?” „Nu!”.

Vom fi noi dintre cei despre care vorbeşte Isus… şi care „recunosc” darul fantastic ce li se oferă? Vom fi noi preafericita „mireasă” din Apocalipsă?

Ca iubirea cu care m‑ai iubit tu să fie în ei şi eu în ei.

Cu aceste cuvinte se încheie rugăciunea lui Isus. În versetul următor se intră în Grădina Măslinilor, pentru arestarea condusă de Iuda.

Ne putem gândi că Isus a continuat gânduri asemănătoare în timpul ultimelor sale ore de viaţă umană. Ne putem gândi că, în cer, el continuă această mijlocire.

Aceasta este adevărata mare culme a evangheliei, este marea „Veste Bună”: iubirea însăşi a lui Dumnezeu, iubirea trinitară, iubirea cu care Tatăl îl iubeşte pe Fiul, iubirea absolută şi infinită a lui Dumnezeu…  împărtăşită tuturor celor care o vor.

Ceea ce lucrează în inima omenirii, în sărmanele noastre mici încercări de iubire, oricât de imperfecte ar fi ele, nu este nimic mai puţin decât „relaţia perfectă care uneşte persoanele divine în Trinitatea de iubire”… cu care ne vom uni într-o zi!

NOËL QUESSON

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.