Categorii

Duminica a VI-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Ier 17,5-8; 1Cor 15,12.16-20; Lc 6,17.20-26

Suntem în duminica a VI-a din timpul de peste an şi, dacă vrem să sintetizăm mesajul liturgiei cuvântului de astăzi, putem face acest lucru într-un singur cuvânt – fericire.

Cu toţii ştim că omul dintotdeauna a vrut să fie fericit; astăzi auzim vorbindu-se despre fericire foarte des: în ziare, la televizor, ni se propun chiar şi reţete simple prin care putem obţine fericirea. Dar ce este fericirea? Cu siguranţă că fiecare are un răspuns subiectiv, în funcţie de starea socială, de vârstă sau de aspiraţiile personale. Când suntem fericiţi? Voi, dragi copii, sunteţi fericiţi când luaţi o notă bună la şcoală sau când vă simţiţi iubiţi de către părinţi. Voi, tinerilor, poate sunteţi fericiţi când aspiraţiile proprii vârstei voastre se împlinesc sau atunci când sunteţi în mijlocul prietenilor voştri. Părinţilor, sunteţi fericiţi când vedeţi rodul muncii şi ostenelilor voastre în copiii dumneavoastră, când sunt împliniţi şi fiecare a ajuns la casa lui. O vorbă din popor spune că cei mai mulţi oameni sunt fericiţi în măsura în care se hotărăsc să fie.

Vedem în prima lectură luată din Cartea profetului Ieremia cum omul care se încrede în Domnul este asemenea unui pom sădit lângă apă, care este mereu verde, iar omul care se încrede în om este asemănat cu un pom uscat din pustiu. Ştim cu toţii cum arată pomul cel verde şi cum arată pomul uscat. Încrederea noastră în Domnul ne face asemănători cu pomul cel verde care îşi întinde rădăcinile spre apă şi, ne spune profetul, el nu se teme când vine arşiţa zilei, frunzele lui rămân verzi şi, chiar în timp de secetă, el aduce roade (Ier 17,8). Profetul ne îndeamnă la încredere în Domnul, mai ales atunci când suntem încercaţi şi loviţi din toate părţile. Dacă nu vom proceda astfel şi ne vom pune încrederea în oameni şi în amăgirile acestei lumi, vom fi asemenea pomului din pustiu care este uscat şi nu vede fericirea (Ier 17,6).

Vedem, pe de o parte, omul credincios, care este asemănat cu simbolul vieţii şi al prosperităţii, şi, pe de altă parte, omul necredincios, asemănat cu simbolul morţii şi al aridităţii. Pomul care îşi întinde rădăcinile spre apă este fericit şi viu, iar pomul care îşi întinde rădăcinile spre nisip uscat este nefericit şi, într-un final, moare. Iată, ni se propun, pe de o parte, viaţa şi, pe de altă parte, moartea. Tot ceea ce trebuie să facem este să ne simţim cu adevărat copii ai lui Dumnezeu şi să alergăm la el cu încredere deplină şi iubire sinceră.

În pasajul evanghelic pe care l-am ascultat, luat din Evanghelia după sfântul Luca, vedem cum ni se propune din nou acest binom legat de fericirea noastră: ni se propune binecuvântarea sau blestemul, sub forma fericirilor proclamate de Isus. Acest text este foarte cunoscut, un text profund ce invită la reflecţie. Se poate spune despre fericiri că sunt un rezumat al creştinismului, dar şi o modalitate de a-l urma pe Isus într-un mod mai desăvârşit. Sfântul Luca ne descrie peisajul în care a avut loc proclamarea fericirilor: îl vedem pe Isus urmat de o mare mulţime de oameni veniţi din toată Iudeea, din Ierusalim şi din regiunea Tirului şi a Sidonului (Lc 6,17). Sunt oameni ce provin din toate categoriile sociale – este un mesaj adresat tuturor. Isus, stând în mijlocul lor, proclamă fericirile – sunt cuvinte ce pătrund în inima ascultătorilor, sunt cuvinte noi pe care nu le-au mai auzit. Isus îi proclamă fericiţi pe cei săraci, pe cei flămânzi, pe cei care plâng şi pe cei care suferă diferite nedreptăţi din cauza Fiului omului; sunt numiţi fericiţi, căci răsplata o vor primi în cer. În schimb, cei care acum se bucură de bogăţii, care nu suferă de foame, cei care se bucură şi nu plâng sunt ameninţaţi cu acel „Vai vouă!”. Isus nu avea nimic împotriva celor bogaţi; sărăcia materială nu este prezentată în evanghelii ca un bine în sine, ci ca un reflex, un semn al unei alte sărăcii, indispensabilă, şi anume sărăcia în duh, prin care cineva îi aparţine cu totul lui Dumnezeu.

Pentru mulţi, sărăcia materială este o piatră de poticnire, dar nu trebuie să fie aşa. Conciliul al II-lea din Vatican spune în Constituţia dogmatică Lumen gentium că, după cum Cristos a înfăptuit opera sa de răscumpărare în sărăcie şi persecuţie, tot astfel, Biserica este chemată să meargă pe aceeaşi cale pentru a comunica oamenilor roadele mântuirii (cf. LG 8). Bunurile pământeşti nu sunt o piedică pentru mântuire: în lumina fericirilor putem vedea destinaţia lor finală, care este împărţirea acestora cu cei nevoiaşi, suferinzi şi persecutaţi. Papa Paul al VI-lea spunea: „Ca să iubeşti, trebuie să dai, ca să poţi da, trebuie să fii eliberat de egoism, trebuie să ai curajul sărăciei”. Ce cuvinte frumoase şi adevărate! Această fericire de a ne deschide spre celălalt vine de la Dumnezeu, care este izvorul adevăratei fericiri. Scriitorul Leon Bloy împarte lumea în patru categorii: săraci-săraci sunt cei care nu au nimic, nici iubire şi nici avere; săraci-bogaţi sunt cei care nu au bunuri materiale, fiindcă fie au ales sărăcia de bunăvoie, fie că o acceptă ca pe o încercare din partea lui Dumnezeu, dar sunt bogaţi în iubire faţă de aproapele; bogaţi-săraci sunt acei oameni care au bogăţii, dar sunt săraci în iubire; bogaţi-bogaţi sunt cei care au bunuri materiale şi le administrează în favoarea iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.

Marele scriitor spaniol Lope de Vega era pe patul de moarte. Viaţa i s-a derulat în faţa ochilor ca într-un film. S-a bucurat de succes şi de nenumărate aplauze. Oare acum, la sfârşitul vieţii, nu avea toate motivele să se simtă fericit şi mulţumit? În apropierea ceasului din urmă a început să vadă lucrurile într-o lumină diferită. Medicul care îl îngrijea i-a zis: „Dumneavoastră puteţi muri fericit. Lumea nu vă va uita niciodată. Veţi intra în istorie ca o mare personalitate”. „Domnule doctor, a spus muribundul, acum, în sfârşit, înţeleg un lucru: în faţa lui Dumnezeu e mare numai cel care are o inimă bună. Cu câtă bucurie aş dărui acum toate aplauzele pe care le-am primit în viaţă, dacă prin aceasta aş putea săvârşi o singură faptă bună”.

Ce trist este ca un creştin să rostească astfel de cuvinte! Este semn că nu a avut parte în viaţă de fericirea adevărată care vine de la Dumnezeu, ci de o fericire aparentă; fericirea adevărată ne face părtaşi la firea dumnezeiască (cf. 2Pt 1,4).

Faptul de a trăi doar pentru lumea aceasta este şi subiectul lecturii a doua pe care am ascultat-o şi care este luată din Prima scrisoare către Corinteni. Sfântul Paul îi mustră pe credincioşii din Corint care neagă învierea morţilor, care îşi pun nădejdea doar în lumea aceasta, făcând abstracţie de marele mister al credinţei creştine, şi anume învierea lui Cristos. Apostolul le spune că, dacă nu sunt convinşi de acest fapt, iar speranţa în Cristos şi-au pus-o doar în lumea aceasta, sunt cei mai de plâns dintre toţi oamenii (cf. 1Cor 15,19). Dacă neagă învierea morţilor, îşi neagă credinţa pe care au primit-o şi, în cele din urmă, îşi neagă propria mântuire. Biserica îl predică pe Cristos mort şi înviat, care vrea ca şi noi să fim acolo unde este el, în împărăţia lui Dumnezeu.

Mesajul celor trei lecturi ne invită la o reflecţie profundă; îndemnul la încredere pe care îl face profetul Ieremia în prima lectură ne este adresat şi nouă. Acel „voi” din pasajul evanghelic ne interpelează şi pe noi; şi nouă ni se cere cont despre credinţa noastră în învierea lui Cristos. Aşadar, care este izvorul fericirii noastre?

Să-l rugăm pe bunul Dumnezeu să ne dea harul şi puterea de a ne pune mereu încrederea în el şi ca el să fie izvorul fericirii noastre.

Lucian IANUŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.