Categorii

Duminica a VI-a a Paştelui – Ciclul C

Fap 15,1-2.22-29; Ap 21,10-14.22-23; In 14,23-29

Suntem pe drum, pe drumul pascal deschis nouă tuturor de Cristos. Suntem în acest timp de har, de pace, de mântuire, timp minunat care a culminat cu măreaţa înviere a lui Isus Cristos din morţi, timp care va continua cu înălţarea sa la ceruri şi se va încheia cu sărbătoarea Rusaliilor, când Duhul Sfânt este trimis pentru a încununa întreaga operă de mântuire.

„În Paşti, Dumnezeu se revelează pe sine însuşi, forţa sa – superioară forţelor morţii –, forţa iubirii trinitare”, spunea Papa Benedict al XVI-lea. În peregrinarea noastră pe acest drum, am ajuns la duminica a VI-a a Paştelui. Făcând o incursiune în textele sacre, vedem cum atenţia ne este îndreptată spre Duhul Sfânt şi spre cuvântul „pace”.

Prima lectură, luată din Faptele Apostolilor, capitolul 15, ne pune în contact cu o stare de tensiune apărută în Biserica primară. Textul biblic ne prezintă aşa-numitul conflict de la Antiohia, cauzat de problema circumciziei, şi care va fi aplanat la Conciliul din Ierusalim. Mai întâi să vedem contextul. Datorită activităţii prodigioase a doi apostoli, Paul şi Barnaba, la Antiohia se născuse o comunitate înfloritoare, dinamică, alcătuită în parte din membri proveniţi din iudaism, iar în alta din membri proveniţi din păgânism. Deşi zilnic erau diverse divergenţe, conflictul propriu-zis izbucneşte în momentul în care creştinii de origine iudaică le cer celor proveniţi din neamurile păgâne să accepte cultul mozaic care cuprindea circumcizia, sărbătorile şi practicile iudaice. Acest lucru este refuzat de foştii păgâni. Astfel, apostolul Paul se vede nevoit să meargă la Ierusalim pentru a vorbi cu Petru şi cu ceilalţi apostoli. După îndelungi discuţii, Petru proclamă în mod solemn că nu este necesar ca practicile iudaice să fie urmate şi de cei ce vin din păgânism; îi îndeamnă în acelaşi timp pe iudeo-creştini să se ferească de desfrânare, de carnea jertfită idolilor, de animalele ucise prin sufocare. Justificarea este făcută de apostolul Petru pe baza hotărârii luate „împreună” cu Duhul Sfânt, cel care asistă primii paşi ai tinerei Biserici. Duhul Sfânt este cel care face ca Biserica să treacă peste acest impas periculos pentru viitorul ei.

În cadrul Evangheliei după sfântul Ioan, capitolul 14, am auzit cum Cristos îl promite pe Duhul Sfânt apostolilor. Acest moment are loc în contextul „dramatic” al Cinei de Taină. După ce Cristos le vorbeşte de iminenta sa pătimire, ucenicii sunt bulversaţi, timoraţi, încep să pună tot felul de întrebări cu privire la soarta lor şi a lui Isus însuşi. Deşi Cristos le reproşează că nu au înţeles mare lucru din ceea ce le-a spus până atunci, îi linişteşte zicându-le: „Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă” (In 14,27). El le cere în continuare ucenicilor să-l iubească, să respecte cuvântul său, pentru ca, astfel, el şi Tatăl să locuiască în inimile lor. Ca o garanţie, îl promite pe Duhul Sfânt, apărătorul, avocatul, cel care îi va învăţa totul, cel care îi va conduce mai departe. Duhul Sfânt le va aprinde inimile cu focul iubirii divine, un foc care arde, dar care nu distruge, un foc ce trebuie primit şi dat mai departe, asemenea unei torţe olimpice purtate de la un atlet la altul în timpul unei olimpiade.

Scriitorul german Hans Killian, în cartea sa intitulată În spatele nostru stă Dumnezeu, povesteşte o întâmplare dramatică. Ultimul capitol al cărţii, numit Moştenire, este cutremurător. Într-o zi, vine la autorul cărţii, care era şi un mare chirurg, o tânără femeie. Aceasta era soţia unui medic, avea doi copii, unul de cinci, celălalt de trei ani, şi era însărcinată cu un al treilea în luna a patra. Soţul se afla pe frontul de răsărit, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Consultată de medic, acesta constată imediat că femeia are cancer în stare avansată. Îi spune că ar dori să vorbească cu soţul, la care tânăra femeie îi răspunde că de câteva luni nu mai are nicio veste de la el. Văzând situaţia alarmantă, doctorul îi propune să renunţe la sarcină, pentru ca astfel viaţa ei să fie salvată. Ea răspunde: „Nu! Niciodată! Copilul nu-mi aparţine numai mie, ci şi bărbatului meu… Este o moştenire pentru soţul meu… Ţineţi-mă în viaţă până ce va veni copilul… Nu mi-l puteţi omorî”. Impresionat de vorbele femeii, doctorul acceptă, deşi este total neîncrezător. Urmează operaţii dureroase şi, deşi este slăbită, femeia rămâne ataşată total de ideea de a-i lăsa soţului ei acest copil, drept mărturie a iubirii ei. Ajunsă în luna a opta de sarcină, femeia se hotărăşte să părăsească spitalul şi să meargă acasă. Peste un timp îi scrie medicului, anunţându-l că a născut un băieţel. După alte 14 zile doctorul este înştiinţat că femeia a murit, împăcată fiind însă că a putut lăsa drept moştenire copilaşul, rod al iubirii dintre ea şi soţul ei.

Şi noi am primit o moştenire de la Cristos. Care este această moştenire? „Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea” (In 14,27). La ce fel de pace face referire Cristos în acest verset? Care este specificul ei? De multe ori auzim expresii de genul: lasă-mă în pace, mergi în pace, a cădea la pace. Pentru majoritatea lumii, pacea este văzută ca o lipsă a unui război, ca acea realitate care ia naştere după încheierea conflictelor între doi beligeranţi. Pace poate însemna şi eliberare de duşmani, de griji, de datorii neplăcute. Cum se poate ajunge la o astfel de pace? Simplu, prin tot felul de tratate, înţelegeri, subterfugii, aranjamente. Dar ce facem cu celelalte temeri, cele de natură interioară? Conciliul al II-lea din Vatican ne spune în Constituţia pastorală Gaudium et spes, numărul 78, că pacea „este rodul ordinii înscrise în societatea umană de Divinul ei Întemeietor şi trebuie înfăptuită de oameni care însetează după o dreptate tot mai desăvârşită”. Totuşi, pentru a înţelege mai bine sensul cuvântului „pace”, vom apela la echivalentul său ebraic, shalom, cuvânt care are o semnificaţie mult mai bogată.

Shalom, pe lângă sensul de plinătate, trăinicie, prosperitate materială sau siguranţă fizică, are şi sensul de sănătate spirituală, asociată cu neprihănirea şi adevărul. Ştim că la evrei era şi este încă tradiţia ca Paştele să aibă loc în casă, fiind văzută drept refugiu, adăpost împotriva forţelor morţii şi ale haosului. De Paşti, evreii aveau obligaţia să meargă în pelerinaj la Ierusalim. Ei nu aveau voie în noaptea pascală să iasă dintre zidurile oraşului. Fidel tradiţiei, Cristos merge şi el la Ierusalim împreună cu ucenicii săi şi, acolo, prin jertfa sa iubitoare, el întemeiază din nou lumea, ne oferă shalom-ul, locul păcii, în care putem trăi unul cu celălalt şi pentru celălalt. Iată semnificaţia shalom-ului. Nu o pace care se eschivează de la suferinţă, care fuge de îndatoriri, care este dispusă la compromisuri ieftine, ci o pace care îl angajează pe fiecare creştin în lupta pentru adevăr, pentru dreptate, pentru iubire. Având pacea lui Cristos, revărsată prin Duhul Sfânt, vom putea să ajungem şi noi să trăim în Biserica cerească despre care ne vorbeşte lectura a doua luată din Apocalipsul sfântului apostol Ioan, în capitolul 21. În această Biserică, încărcată de splendoare şi măreţie, vom putea vedea gloria lui Dumnezeu şi pe Cristos, mielul nostru de Paşti, făclia care luminează pe tot omul.

Ce putem face pentru a dobândi această pace? Trebuie să ascultăm cu docilitate de şoaptele Duhului Sfânt, împlinind în toate cuvântul lui Cristos, care a murit ca să aducă pacea în inimile noastre. Ca pelerini în această lume agitată, noi avem nevoie de acea pace lăuntrică, dăruită de Cristos şi care nu poate fi distrusă de atacurile lumii. Pentru a reuşi, trebuie să fim activi în a conlucra cu harul lui Dumnezeu, devenind făcători de pace în toate locurile în care viaţa ne va purta. 

Liviu CRIŞMARU

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.