Categorii

Duminica a V-a din Postul Mare – Ciclul C

Is 43,16-21; Fil 3,8-14; In 8,1-11

Duminica trecută, liturgia cuvântului ne-a propus emoţionanta pagină a fiului risipitor. A fost o parabolă prin care Domnul ne îndemna să credem în nesfârşita milă a Tatălui ceresc şi să ne împăcăm cu el prin sacramentul Spovezii. Astăzi trecem de la parabolă la realitate; dar tema rămâne aceeaşi. Ceea ce e nou în evanghelia de astăzi este faptul că iertarea păcatelor, împăcarea cu Dumnezeu au loc prin Isus Cristos.

Tema liturgiei cuvântului de astăzi, duminica a V-a din Postul Mare, poate fi sintetizată într-un singur cuvânt: nou. Acesta leagă între ele cele trei lecturi biblice pe care tocmai le-am ascultat. În limba greacă există doi termeni traduşi în limba română printr-un singur cuvânt, şi anume nou. Primul termen, neos, semnifică noutatea obişnuită, care este însă perisabilă, care trece repede, cum ar fi ştirile din ziare sau cele de la televiziune: astăzi reprezintă o noutate, însă mâine deja sunt învechite. Când ne referim la noutatea adusă de Isus, este folosit un alt termen, kainos, care semnifică o noutate definitivă, fiinţială, mereu proaspătă, actuală astăzi, mâine şi întotdeauna. Să vedem care este mesajul nou pe care ni-l comunică Dumnezeu prin liturgia cuvântului de astăzi.

În prima lectură, Dumnezeu, prin profetul Isaia, le vesteşte evreilor eliberarea din captivitatea babiloniană: „Nu vă mai gândiţi la ce a fost mai înainte şi nu vă mai uitaţi la cele vechi. Iată, voi face un lucru nou!” Care este lucrul nou pe care îl va face Domnul în viaţa poporului evreu? „Voi face un drum prin pustiu şi râuri în locuri secetoase”. Oricine merge într-un deşert îşi dă seama că acolo este imposibil să faci un drum, pentru că cea mai mică adiere de vânt acoperă imediat cu nisip drumul deschis. Eliberarea din robia persană şi drumul deschis în pustiu nu se pot realiza prin puterea omului, ci constituie o minune a atotputerniciei lui Dumnezeu. Tot minuni ale lui Dumnezeu au fost şi eliberarea poporului evreu din robia Egiptului şi drumul deschis prin mijlocul mării. De aceea, eliberarea din robia persană mai este numită şi noul exod. Această noutate a eliberării este cântată în psalmul responsorial de astăzi: „Când Domnul i-a întors pe locuitorii Sionului din robie, ni se părea că visăm”.

În a doua lectură, apostolul Paul relatează tot un lucru nou: e vorba de marea noutate a întâlnirii sale cu Cristos. A fost o eliberare, un exod, o trecere de la viaţa din trecut la viaţa cea nouă a harului. Această trecere sau îndreptăţire, cum o numeşte apostolul Paul, este şi ea o minune a harului lui Dumnezeu, astfel încât apostolul exclamă: „Lucrurile care pentru mine erau câştiguri, de când l-am întâlnit pe Cristos le consider o pierdere”. Este mărturia unui om atins în inimă de noutatea lui Dumnezeu, după cum afirmă Papa Benedict al XVI-lea într-o carte de-a sa. Paul, care poate ca nimeni altul putea să se mândrească cu un trecut măreţ, în sânul iudaismului, după ce îl întâlneşte pe Cristos şi este „cucerit” de el, nu ezită să considere drept pierdere tot ceea ce până atunci fusese pentru el un motiv de entuziasm şi faimă. Cucerit de Isus, de acum tinde în mod exclusiv să-l cunoască pe Cristos şi îşi găseşte odihna şi elanul mereu reînnoit în pregustarea premiului fără egal: acela de a fi cu Cristos pentru totdeauna.

În evanghelie, Cristos înfăptuieşte un lucru nou: pe femeia prinsă în adulter, el o transformă într-o făptură nouă, curată, nevinovată, iertată de Dumnezeu. Putem ilustra acest episod evanghelic în trei tablouri.

În primul tablou îl vedem pe Isus faţă în faţă cu acuzatorii. Fariseii îi prezintă lui Isus un caz de adulter. Însă ei nu veniseră pentru a-i cere un sfat, ci pentru a-i întinde o cursă. „Dar tu ce zici?”, îl întreabă ei. În faţa acestei dileme, Isus propune o soluţie genială, nouă: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea!” Aceasta a fost ca şi cum le-ar fi citit ca într-o carte întreaga conştiinţă. Isus cunoştea ce zace în inima fiecăruia dintre ei. Cristos nu aboleşte legea lui Moise, ci pune premisele pentru a o orienta în sens caritativ. Prin această atitudine, Isus nu condamnă nici femeia acuzată şi nici acuzatorii, ci urmăreşte să-i înveţe pe toţi să fie oameni noi, fiindcă făţărnicia trebuie să rămână de domeniul trecutului. Isus arată că nu acela care pune în evidenţă şi condamnă greşeala altuia este fără vină, ci, în primul rând, omul  însuşi  este de vină, fiindcă răspunde răului cu rău, adică peste răul existent în altul adaugă propria lui doză de răutate.

Şi, continuă evanghelistul, Isus „scria pe pământ”. Aceasta este sentinţa lui Dumnezeu, scrisă pe nisip, pentru ca vântul harului, vântul iertării, să o ducă, să o şteargă. Nu mai rămâne nimic. Cristos, cu scrierea sa misterioasă, schiţează codexul milostivirii. Milostivirea nu se scrie pe materie dură şi nici nu poate fi fixată pe hârtie. Milostivirea se trasează pe suprafaţa delicată a unei inimi de carne, pe care Isus o simbolizează cu carnea moale a pământului. Viaţa înfloreşte în argilă, pentru că argila este aptă să primească o formă. Dumnezeu nu l-a făcut pe om din piatră. Numai pământul este fertil. Piatra este sterilă. Milostivirea este rodnică. Creează. Re-creează.

În al doilea tablou, Isus rămâne singur cu adultera sau, cum spune sfântul Augustin, comentând acest fragment evanghelic, rămân misera et misericordia (păcătoasa şi milostivirea). Până în clipa aceea, Isus rămăsese cu ochii aplecaţi spre pământ; acum îşi înalţă privirea şi priveşte femeia: „Femeie, unde sunt acuzatorii tăi? Nimeni nu te-a condamnat?” Nemaifiindu-i teamă, ea simte acea privire binevoitoare ca o baie înviorătoare! Niciun om nu o privise cu atâta bunătate! Cine ştie cu ce ton i-a răspuns ea lui Isus, în acea tăcere care i-a pus pe acuzatori pe fugă: „Nimeni, Doamne!” Şi Isus i-a spus: „Nici eu nu te condamn. Du-te şi să nu mai păcătuieşti!” Isus nu mai pune altă condiţie; evident, el cunoaşte sentimentul căinţei femeii, fiindcă el însuşi i-l insuflase.

Comportamentul lui Isus ne descoperă că este necesar pentru noi toţi să dobândim o „privire nouă”. O privire convinsă de faptul că orice individ, sub crusta greşelilor, a defectelor, chiar şi numai a slăbiciunilor, păstrează o zonă intactă, candidă, unde fiinţa sa cea mai autentică cultivă dorinţa de a se deschide spre cineva capabil de iubire. Această uşă care permite accesul în „sanctuarul” oricărei persoane nu se sparge cu umărul şi nici cu lovituri de pietre. Acest „teritoriu secret”, această „zonă protejată”, nu se deschide în faţa unui raţionament, a unei dojeni aspre, a unui deget ameninţător; se deschide numai în faţa iubirii. Numai iubirea îşi face drum în această zonă neexplorată, printr-o privire de respect şi de acceptare, reuşind să transforme din interior o creatură.

În sfârşit, în al treilea tablou, Isus este din nou cu poporul. De această dată, mulţimea nu mai este formată numai din farisei, ci din noi toţi, aşa veterani cum suntem în meseria de acuzatori ai fraţilor noştri.

Ce ne spune nouă, celor prezenţi la această sfântă Liturghie, episodul adulterei? Isus vrea să ne înveţe cu această ocazie să nu ne mai îngrijim să acuzăm păcatele altora. Atunci când este vorba de cuvinte aruncate în vânt, de defăimare, calomnii, clevetiri, nu ne gândim. Şi totuşi, cuvintele noastre lovesc adesea şi provoacă răni mai dureroase decât pietrele.

Lumea de astăzi este ahtiată după vinovaţi şi vrea să ne târască şi pe noi în această acţiune. Dacă urmăm exemplul lui Cristos, vom condamna păcatul, şi nu persoana. Spiritul lumii continuă să condamne persoanele care au păcătuit, dar nu păcatul, în aşa fel încât să continue să comită în ascuns aceleaşi păcate. Vina acelei sărmane femei, după mentalitatea lumii, este că a fost surprinsă în flagrant. Vina ei este că a sfârşit-o pe prima pagină a ziarelor. Cărturarii şi fariseii, cu pietre în mâini, se simt în siguranţă, pentru că nu sunt femei, şi atunci când păcătuiesc se ascund bine.

Când suntem înconjuraţi de dispreţul altora, condamnaţi după schemele unui moralism fără milă, străpunşi de privirile unor judecători cruzi, dar şi ipocriţi, există mereu o privire „diferită”, o privire care mântuieşte. Isus, deşi nu neagă gravitatea păcatului, continuă să ne dăruiască o privire binevoitoare, în sacramentul Spovezii, ca să evităm naufragiul total: ne dă încredere. Trecutul nu contează. Ceea ce contează este recuperarea nevinovăţiei „de acum înainte” şi încredinţarea fiinţei noastre în mâinile lui Dumnezeu.

Într-un tren, un om cânta la vioară, dar cânta aşa de fals, încât îţi venea să cobori la prima staţie, ca să nu-l mai auzi. La un moment dat, a urcat un alt om, a luat vioara, a acordat-o şi a început să cânte la ea. Acum îţi era mai mare dragul să-l asculţi. Ai fi mers până departe ascultând vibraţiile sonore ale viorii. Era aceeaşi vioară, dar s-a schimbat cel care cânta la ea.

Poporul evreu în prima lectură, apostolul Paul în a doua lectură şi adultera din episodul evanghelic s-au încredinţat în mâinile de artist, în mâinile iubitoare ale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a „acordat” mentalitatea lor, i-a făcut făpturi noi, capabile să cânte milostivirea sa. Astăzi este momentul în care noi trebuie să decidem dacă ne lăsăm modelaţi de Dumnezeu. Şi unde face Domnul din mine, din tine, o făptură nouă, dacă nu în atelierul sacramentului Spovezii?! Să-l lăsăm pe Dumnezeu să „acordeze” fiinţa noastră întreagă după „diapazonul” îndurării sale nesfârşite. Numai atunci se va auzi de pe „corzile” inimii noastre o melodie a bucuriei, a păcii adevărate, când preotul va rosti cuvintele dezlegării: „Păcatele îţi sunt iertate. Mergi în pace şi nu mai păcătui!”

Cristian BÎRNAT

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.