Categorii

Duminica a IV-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Ier 1,4-5.17-19; 1Cor 12,31-13,13; Lc 4,21-30

O temă fundamentală a vieţii de credinţă, căreia Sfânta Scriptură îi acordă un spaţiu amplu, este profeţia. Prin acest dar, Dumnezeu alege şi consacră o persoană pentru a vesti oamenilor cuvântul său, planul său de mântuire. Profetul nu este un cronicar sau un filozof care să descopere cauzele diferitelor fapte istorice. Misiunea profetului constă în a evalua valoarea morală a faptelor oamenilor în lumina fidelităţii faţă de cuvântul lui Dumnezeu. O astfel de misiune i-a fost încredinţată şi profetului Ieremia, a cărui chemare ne este descrisă în prima lectură. Dumnezeu l-a ales şi l-a consacrat pe Ieremia încă din sânul mamei sale. Cuvântul încredinţat spre vestire era simţit de profet până în măduva oaselor, asemenea unui foc de nestins. Timp de 30 de ani, acest foc l-a însufleţit pe Ieremia să-i îndemne în diferite moduri pe oamenii din timpul său la convertire şi pocăinţă. El îi îndemna să renunţe la planurile de război şi să-şi pună încrederea în Dumnezeu, cel care îi putea scăpa de pedeapsa exilului babilonian.

Profeţia lui Ieremia punea în pericol planurile de război ale conducătorilor Israelului, de aceea, ei l-au persecutat, l-au pedepsit ca pe un trădător, aruncându-l în închisoare. Dispreţuit şi părăsit de toţi, chiar şi de familia sa, Ieremia nu şi-a pierdut încrederea în cuvintele consolatoare ale lui Dumnezeu: „Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci eu sunt cu tine, ca să te eliberez”.

Misiunea profetică a fost întotdeauna dificilă şi pecetluită de ura şi nerecunoştinţa semenilor. Această misiune şi-a asumat-o şi Isus în episodul relatat de evanghelistul Luca. După ce duminica trecută Isus s-a prezentat concetăţenilor săi drept Mesia cel sfinţit prin ungere de Dumnezeu pentru a aduce oamenilor vestea cea bună a vindecării, a eliberării şi a milostivirii, astăzi evanghelia ne prezintă reacţia locuitorilor Nazaretului la auzul acestor cuvinte pline de har pe care le rostise el, fiul unei familii sărace şi umile din satul lor, care nu a avut posibilitatea de a studia la vreo şcoală rabinică. Imediat însă în inimile lor îşi face loc invidia; considerând că îl cunosc îndeajuns pe Isus, ei nu acceptă mesajul său, nu-l recunosc de Mesia, dimpotrivă, îl consideră un impostor ce trebuie ucis.

În faţa acestei atitudini ne întrebăm: Ce anume a stârnit invidia şi ura concetăţenilor lui Isus? O primă cauză este inima lor împietrită. Ei se considerau primii îndreptăţiţi să beneficieze de calităţile lui Isus de taumaturg, însă fără ca el să pătrundă în inimile lor, ca să le vindece. O altă cauză este planul lor, imaginea lor despre Mesia. Ei aşteptau ca el să lupte cu forţe armate şi să-i elibereze de asupritorii străini. Însă Isus se prezintă drept un Mesia umil, sărac, pe care nu-l interesează cucerirea puterii politice, un Mesia care se îngrijeşte de cei slabi, bolnavi, săraci, păcătoşi şi marginalizaţi.

Atitudinea locuitorilor Nazaretului trebuie să ne provoace şi pe noi să reflectăm: Cât de disponibili suntem de a-l primi pe Dumnezeu? Când venim la Biserică pentru a ne ruga şi a asculta cuvântul său, reuşim să înţelegem care este voinţa sa, ce vrea Dumnezeu de la noi? Sau venim doar pentru a-i cere să ne împlinească planurile egoiste? De multe ori poate că nu înţelegem care este planul lui Dumnezeu cu noi, de multe ori gândurile noastre nu se potrivesc cu ale lui. Însă un lucru este sigur: Dumnezeu îi cheamă pe toţi oamenii la comuniunea cu sine, folosindu-se de diferite evenimente şi persoane.

Momentul în care omul se naşte la viaţa de fiu al lui Dumnezeu şi devine astfel părtaş la planul său de mântuire este Botezul. Prin ungerea primită la Botez, creştinul devine părtaş la misiunea profetică, sacerdotală şi regească a Fiului său, este consacrat de Dumnezeu să fie martor al iubirii sale. Papa Ioan Paul al II-lea, în exortaţia apostolică Christifideles laici, îi îndeamnă pe toţi creştinii să-şi îndeplinească misiunea profetică primită la Botez, de a-l vesti pe Cristos în viaţa de fiecare zi şi, mai ales, în acele locuri unde preoţii nu au acces.

În urmă cu câteva decenii, în ţara noastră, mărturisirea credinţei în Cristos era considerată un delict grav împotriva siguranţei statului. Cu toate acestea, avem multe mărturii despre creştini care au vestit cu mult curaj evanghelia în perioada comunistă. Un mod de a-l face cunoscut oamenilor pe Cristos era literatura religioasă. Un creştin care avea diferiţi cunoscuţi în afara graniţelor primea în mod clandestin diferite cărţi religioase pe care le distribuia cu bucurie celor ce voiau să-şi hrănească credinţa în Dumnezeu. Deşi conştientiza pericolul la care era expus, acest profet al timpului său se simţea fericit că îi ajuta pe oameni să-l descopere pe Dumnezeu în contextul în care regimul comunist propaga prin orice mijloc ateismul. După un timp, acest atentator al siguranţei naţionale a fost arestat. Când a fost dus înaintea anchetatorului, a fost pus înaintea unei grămezi mari de cărţi religioase din care anchetatorul încă mai sublinia şi lua notiţe. În faţa acestei scene, deţinutul a făcut următoarea remarcă: „Tovarăşe, în afara închisorii nu s-ar fi apropiat nimeni de o persoană aşa de importantă ca dumneavoastră pentru a vă vesti credinţa. Acum însă sunteţi obligat să citiţi aceste mărturii despre Cristos, judecătorul cel drept şi milostiv, care şi-a dat viaţa pentru păcatele noastre”. Anchetatorul, fixându-l cu privirea, i-a răspuns: „Da, tovarăşe, dar cu ce sacrificiu!” Asemenea martirilor care nu au ezitat în a-şi mărturisi credinţa chiar cu preţul vieţii, creştinul a replicat: „Sacrificiul nu contează, lucrarea s-a înfăptuit!” Pentru acest martir, frigul şi umezeala, chiar şi în timpul verii, din închisoarea subterană de la Jilava, bătăile şi chinurile la care era supus păleau în comparaţie cu lucrarea pe care Dumnezeu o realiza prin el.

Astăzi nu mai suntem ameninţaţi cu pierderea libertăţii sau a vieţii pentru credinţa noastră. Astăzi, pericolul nu mai este unul exterior, ci îmbracă forme mult mai grave, care afectează din interior credinţa noastră. Profetul de astăzi are de luptat cu indiferentismul şi relativismul religios. Creştinul de astăzi trebuie să găsească în interiorul său motivaţia credinţei sale, să-şi deschidă inima la harul lui Dumnezeu şi, astfel, să-i provoace şi pe ceilalţi să-l primească în viaţa lor.

Dar care este motivaţia credinţei noastre?

Ne spune sfântul Paul în lectura a doua, luată din Scrisoarea întâi către Corinteni. Creştinii din Corint se mândreau cu diferite carisme pe care Dumnezeu le revărsase în comunitatea lor: profeţia, vorbirea diferitelor limbi, ştiinţa, credinţa, martiriul, însă pe care nu le trăiau la adevărata valoare. Paul le spune că toate acestea nu valorează nimic fără darul iubirii. Iubirea este izvorul şi motivaţia tuturor carismelor; iubirea este cea care trebuie să stea la baza vestirii evangheliei, ea ne atrage spre cunoaşterea celuilalt de lângă noi, ea ne întăreşte credinţa şi speranţa în Dumnezeu.

Însă cum lucrează iubirea în noi?

În primul rând, iubirea sfâşie egoismul nostru şi ne deschide spre celălalt, ca să-i împărtăşim tot ce avem mai bun, ne face să uităm de noi înşine şi să trăim pentru binele celuilalt. Iubirea dă sens şi fericire vieţii, pentru că nu lasă loc invidiei, mândriei, urii, vicii care întunecă fericirea noastră. Iubirea este izvorul tuturor virtuţilor: al răbdării, al bunăvoinţei, al iertării, ea ne dă tăria de a suporta răul şi de a ne bucura de adevăr. Atunci când suntem îndrăgostiţi, toate întâmplările, chiar şi cele nefavorabile, capătă un sens pozitiv, luminos; orice s-ar întâmpla, ne simţim fericiţi ca în paradis.

Inima noastră este făcută de Dumnezeu pentru a iubi. Când iubim cu adevărat ne aflăm pe drumul care duce spre paradis. De fapt, sfântul Paul ne spune că singura care rămâne după moarte este iubirea. Iubirea ne face capabili să trăim în comuniune de viaţă cu Dumnezeu. Iată, aşadar, care este vocaţia noastră faţă de cei din familia noastră, faţă de vecinii, colegii de muncă sau de şcoală, cu alte cuvinte: faţă de toţi oamenii. Să-l rugăm pe Dumnezeu-iubire să reverse acest har în inimile noastre şi să ne dea puterea de a-l trăi oriunde am fi, faţă de toţi, aşa cum vrea el.

Marius ADAM

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.