Categorii

Duminica a IV-a din Postul Mare – Ciclul C

Ios 5,9a.10-12; 2Cor 5,17-21; Lc 15,1-3.11-32

„Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul!” (Ps. 33,9a) Acestea sunt cuvintele pe care le-am cântat la psalmul responsorial, astăzi, în duminica a IV-a din Postul Mare. Putem să spunem că ne aflăm în ultima zi a săptămânii care se termină, dar şi în prima zi a săptămânii care tocmai începe. Participăm la sfânta Liturghie şi îi mulţumim Domnului care a fost atât de bun cu noi în săptămâna care a trecut. Şi pentru că nu mereu am fost aşa cum ne vrea El, la începutul celebrării ne-am bătut pieptul, cerând iertare lui Dumnezeu şi fraţilor noştri că am păcătuit prea mult, cu gândul, cuvântul, fapta şi omisiunea. Privim însă şi spre săptămâna care începe şi-i cerem Domnului să ne dea harurile de care avem nevoie. Ne-am rugat împreună cu întreaga Biserică să primim de la Dumnezeu, care prin Fiul său a împlinit în chip minunat împăcarea neamului omenesc, harul de a ieşi cu credinţă vie şi evlavie generoasă în întâmpinarea sărbătorii Paştelui care se apropie.

De asemenea, suntem în timpul Postului Mare, iar azi ne aflăm chiar la mijlocul acestui timp sfânt. Suntem invitaţi să facem un bilanţ. Cât am realizat din propunerile de la începutul Postului? Fiecare dintre noi dă un răspuns în faţa propriei sale conştiinţe. Şi dacă nu suntem mulţumiţi de noi, acum este momentul să ne luăm hotărârea de a fi mai conştiincioşi pe viitor. Postul Mare reprezintă ocazia propice pentru o profundă revizuire a vieţii. Sunt situaţii în care experienţa rugăciunii este trăită într-o manieră mai curând superficială, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu nu pătrunde în existenţa umană. Însuşi sacramentul Pocăinţei este considerat de mulţi ca fiind nesemnificativ, iar celebrarea euharistică duminicală numai ca o datorie care trebuie îndeplinită. Şi astăzi, ca, de altfel, la fiecare Liturghie, vom auzi cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, iată-l pe acela care ia asupra sa păcatele lumii. Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului!” Suntem, aşadar, invitaţi să luăm parte la ospăţul euharistic, ospăţ oferit de Tatăl nostru ceresc. Ne întrebăm însă cu ce atitudine venim noi la acest ospăţ. Participăm la bucuria Tatălui?

În pericopa evanghelică de azi am ascultat parabola fiului risipitor. Am auzit cum un tată pregăteşte un ospăţ pentru fiul său mai mic care „era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Lc 15,32). Parabola caută să răspundă contestării atitudinii lui Isus. „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de el, ca să-l asculte. Fariseii şi cărturarii însă murmurau, spunând: «Acesta îi primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei»” (Lc 15,1-2). Această atitudine este, de fapt, atitudinea lui Dumnezeu Tatăl care este interesat de păcătoşi, iar convertirea lor îi produce bucurie. Astfel, primindu-i pe păcătoşi, după cum îi reproşau fariseii şi cărturarii, Isus se conformează priorităţilor lui Dumnezeu şi dovedeşte aceleaşi preocupări.

Nu este greşit să ne gândim, ascultând parabola, că Isus a devenit fiu risipitor din iubire pentru noi. A lăsat casa Tatălui său ceresc şi, după ce a „risipit” tot ce avea, s-a întors, prin cruce, la casa Tatălui. Isus, povestind parabola celor ce-l criticau pentru că stătea cu păcătoşii, a experimentat lunga şi dureroasa călătorie pe care o descria el, cel nevinovat, care a fost făcut păcat pentru noi (cf. 2Cor 5,21), aşa cum am auzit şi în lectura a doua de astăzi. Tot în lectura a doua l-am auzit pe sfântul apostol Paul spunându-ne că, înainte de a fi decizia omului, convertirea este decizia lui Dumnezeu. Prin Fiul său, Dumnezeu a împăcat lumea cu sine (2Cor 5,19). Astfel, „cine se află în Cristos este o făptură nouă, ce era vechi a trecut” (2Cor 5,17). Dumnezeu ne dovedeşte o iubire nemărginită. Ar fi putut, în atotputernicia sa, să sufere el, dar nu a făcut asta, ci l-a trimis pe Fiul său, deşi oricărui părinte i-ar fi mai uşor să moară el decât să îşi vadă fiul murind. Suntem în Postul Mare, iar participând la Calea Sfintei Cruci, când medităm cum Isus a fost coborât de pe cruce şi aşezat în braţele mamei sale preaîndurerate, ne amintim de această dovadă de iubire.

Se povesteşte că unui tânăr pe nume Alexandru îi venea greu să-şi imagineze scena luării jos de pe cruce a lui Isus. Se gândea la Pietà a lui Michelangelo, la sculptura din Bazilica „Sfântul Petru”, şi îşi închipuia că a înţeles totul. Într-o zi, a văzut o mamă cu inima frântă de durere. Îi încredinţau cadavrul fiului ei de douăzeci de ani, căzut în munţi cu câteva zile mai înainte. Probabil că în faţa acelei dureri nici Michelangelo n-ar fi fost în stare să ţină dalta în mână.

După ce a fost pe Calvar, la picioarele crucii, după ce l-a văzut „înălţat” pe Fiul Omului, apostolul Ioan poate să ne comunice definiţia cea mai convingătoare a lui Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire” (1In 4,8). Dumnezeu nu calculează, el oferă fără rezerve. Avem în prima lectură imaginea poporului israelit care se bucură de rezultatele acţiunii salvifice a lui Dumnezeu, înfruptându-se din roadele ţării Canaan. Iată că ceea ce fiii lui Israel nu puteau nici măcar să-şi imagineze în mijlocul dunelor de nisip, a norilor de praf sau a razelor dogoritoare ale soarelui, întorcându-se mereu cu gândul la oalele cu carne din Egipt, primesc acum în mod gratuit. Şi, mai mult decât hrana, Dumnezeu le oferă condiţiile în care aceasta să le tihnească, ridicând de pe ei ocara Egiptului. Ei sărbătoresc primul Paşte în Canaan, semn al fidelităţii lui Dumnezeu. Paştele ebraic era şi este o sărbătoare de familie. Nu se celebrează în templu, ci în casă. Tot despre o casă, o familie şi o sărbătoare este vorba şi în evanghelie unde, de asemenea, este subliniată ideea de supraabundenţă. Nu este de ajuns să se aducă o haină, ci trebuie să fie „cea dintâi”. Nu e de ajuns că îşi reia locul, ci trebuie marcat acest lucru prin reprimirea inelului. Nu este de ajuns să i se aducă încălţăminte, ci e numaidecât nevoie de sandale, în acea vreme fiind accesorii de lux purtate doar de persoanele de vază în situaţii excepţionale. Pentru masa de bun-venit nu e de ajuns un ied, ceea ce, în opinia fiului mai mare, ar fi fost suficient, ci este nevoie de viţelul cel îngrăşat. Tatăl a tocmit chiar şi o orchestră.

Ceea ce provoacă reacţia negativă a fiului mai mare nu este întoarcerea fiului mai mic, ci excesele la care se dedă tatăl primindu-l pe acesta. Muzica şi dansurile, mai întâi, îi trezesc mirarea, apoi explicaţia „a tăiat viţelul cel îngrăşat” (Lc 15,27) îi stârneşte mânia. Totul se leagă de comportamentul tatălui. La fel stau lucrurile şi în cazul reproşurilor: „Mie nu mi-ai dat niciodată măcar un ied, ca să petrec cu prietenii mei” (Lc 15,29). Tatăl din parabolă nu este arătat doar ca iubitor şi milostiv, ci este arătat caracterul extravagant al iubirii sale. El spune: „Aduceţi viţelul cel îngrăşat” (Lc 15,23). Unul dintre servitori îi spune fiului mai mare: „Tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat” (Lc 15,27), iar în reproşul său, fiul însuşi îi spune tatălui: „Ai tăiat pentru el viţelul cel îngrăşat” (Lc 15,30). Vedem, aşadar, cât accent se pune pe dărnicia tatălui.

Despre fiul mai mare ne spune textul că „era la câmp” (Lc 15,25). Este fiul fidel şi responsabil care îşi îndeplineşte datoriile zilnice. Era o zi obişnuită de muncă, ceea ce face şi mai neobişnuite acţiunile tatălui. Cum făcuse în cazul fiului mai mic, tatăl iese şi în întâmpinarea fiului mai mare (Lc 15,28). Dar în timp ce fiul mai mic îl numeşte tată pe acel pe care îl părăsise, fiul mai mare omite acest apelativ şi începe direct cu reproşurile: „Iată, de atâţia ani îţi slujesc…” (Lc 15,29). Nu se simte legat de fratele său, pe care îl numeşte, în mod dispreţuitor, „acest fiu al tău” (Lc 15,30). Această denumire aminteşte de cea pe care o foloseşte fariseul la templu când vorbeşte cu dispreţ despre „vameşul acesta”. Putem compara atitudinea fiului mai mare, „eu niciodată n-am călcat porunca ta”, cu cea pe care o foloseşte fariseul când îşi arată meritele şi virtutea ireproşabilă (Lc 18,11), tot la fel cum atitudinea fiului mai mic, „tată, am păcătuit, nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău” (Lc 15,21), aminteşte de aceea a vameşului care îşi bătea pieptul, spunând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Lc 18,13). Cunoaştem, de asemenea, o altă parabolă a lui Isus în care muncitorii trimişi să muncească în vie încă de la prima oră (cf. Mt 20,12) spun: „Aceştia au lucrat doar o oră, iar tu i-ai tratat ca pe noi, care am suportat greutatea zilei şi arşiţa”. Fiul mai mare gândeşte aproximativ la fel: „Mie nu mi-ai dat un ied, iar acestuia îi dai viţelul cel îngrăşat”.

Aceasta este o mare provocare a zilelor noastre. A-l accepta pe celălalt aşa cum îl acceptă Dumnezeu, a nu fi invidioşi. Mai uşor este să ierţi pe cineva care ţi-a greşit, decât să accepţi succesul lui, că este la fel de bun ca tine, sau chiar mai bun. E mai uşor să spui: „Da, a greşit, dar eu sunt bun şi îl iert”. Dar Dumnezeu nu numai că nu exclude pe nimeni de la mântuire, ci le dă prioritate păcătoşilor, faţă de care se arată plin de bunăvoinţă şi milostivire. Prioritatea acordată păcătoşilor se loveşte de o anumită concepţie despre dreptatea lui Dumnezeu. „Nu este drept…”, considera fratele mai mare. „Nu este drept…”, murmurau muncitorii angajaţi la prima oră. Noi, mai ales acum, în timpul Postului Mare, dacă ne deschidem faţă de Dumnezeu care manifestă o astfel de bunătate şi iertare, trebuie să dăm dovadă de aceleaşi atitudini. Ne aflăm în timpul Postului Mare, timp favorabil rugăciunii şi faptelor de caritate, or, când se neglijează rugăciunea, Dumnezeu ajunge un oarecare. Fără rugăciune, adică fără comuniunea intimă cu Dumnezeu, nu avem forţa necesară pentru a ne dedica faptelor de caritate. Raportul cu Dumnezeu, cu tatăl, şi raportul cu aproapele sunt posibile doar împreună. Primul cuvânt pe care îl rosteşte „omul nou” despre care am auzit în lectura a doua este cuvântul „tată”, tocmai pentru că a început să trăiască şi să fie fiu. În ochii tatălui suntem preţioşi. Într-un fel, tatăl din parabolă îi spune fiului mai mare: „Bunurile mele materiale sunt şi ale tale, nu le păstrez doar pentru mine, poţi să le iei, dar nu-mi lua fiul, acest frate al tău”.

Este nevoie să adoptăm comportamentul fiului mai mic. Pentru a îmbrăca haina cea nouă pe care ne-o oferă tatăl, trebuie să ne dezbrăcăm de haina cea veche. Este nevoie de umilinţă şi nu mereu este uşor să fii umil. Sărbătoarea Paştelui care se apropie este o provocare pentru noi. Cu această ocazie se întorc acasă tineri, membri ai familiei, poate chiar fraţi de-ai noştri care sunt plecaţi în altă ţară, într-o ţară îndepărtată. Ştim cu toţii, este criză economică, şi ei vin acasă poate fără niciun ban, după ce au cheltuit tot ce au avut. Cum îi primim?

Cu oricare dintre cei doi fii am semăna mai mult, suntem chemaţi să devenim asemenea tatălui. Dumnezeu le oferă tuturor acelaşi lucru. Tuturor, fără excepţie, Isus le dă posibilitatea de a avea parte de aceeaşi Împărăţie a lui Dumnezeu. Iar dacă în acest Post Mare noi înşine ne-am hotărât să ne întoarcem la casa Tatălui printr-o spovadă bună, fiind acum la jumătatea Postului, să urmăm îndemnul pe care ni-l dă unul dintre Părinţii Bisericii, sfântul Ambroziu: „Nu te teme! Îţi vine în întâmpinare Tatăl care te-a auzit vorbind în interiorul inimii tale; şi pe când tu eşti departe, te vede şi aleargă înaintea ta”.

Florin Bordeuş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.