Categorii

Duminica a IV-a din Advent, Anul C

Un poet din vremuri de demult a scris o foarte frumoasă

poezie dedicată Marelui Rege. Locuitorii unui oraş aşezat

undeva departe, la marginea regatului, aşteptau cu

nerăbdare vizita pe care Marele Rege promisese să le-o

facă. Dar timpul trecea şi Marele Rege nu mai venea. La

un moment dat, şi-au pierdut speranţa şi nu-l mai aşteptau.

Dar iată că, într-o noapte, Marele Rege soseşte întradevăr

la ei. Lumea aude zgomotul trăsurilor, huruitul

roţilor, dar nu-i dă nici o importanţă. Oamenii zic: „Probabil

că este un tunet ce se aude din depărtări”. Se aude

sunetul trâmbiţelor, galopul cailor, dar lumea zice: „E

vântul”. Şi se întoarce pe partea cealaltă şi îşi continuă

somnul. Marele Rege se apropie de poarta oraşului, crainicii

vestesc intrarea, dar nimeni nu-i iese în întâmpinare.

Regele străbate străzile pustii şi întunecate ale oraşului.

Mâhnit, părăseşte oraşul, fără a se mai întoarce vreodată

în el.

În fi ecare am, Marele Rege, Cristos, îşi anunţă vizita,

pentru noaptea de Crăciun, în mijlocul nostru. El vrea să

ne găsească pregătiţi, să-l întâmpinăm aşa cum se cuvine,

ca să nu ne comportăm şi noi ca locuitorii din poezia

amintită, ca locuitorii Betleemului, atunci când, în toiul

nopţii, Marele Rege a sosit la ei.

Textele Sfi ntei Scripturi din Liturghia duminicii de azi

ne arată care trebuie să fi e atitudinea şi sentimentele inimii

noastre, cu care trebuie să-l întâmpinăm pe Cristos,

care, în noaptea Crăciunului, soseşte la noi: umilinţa, ascultarea,

bucuria.

Prima lectură ne învaţă umilinţa. Am auzit cuvintele

profetului Miheea: „Şi tu, Betleeme, Efrata, deşi eşti

foarte mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi,

din tine va ieşi cel care va stăpâni peste Israel”. Oamenii

iubesc măreţia, faima, puterea. Logica lui Dumnezeu este

cu totul alta: el îi iubeşte pe cei din urmă, pe cei mici, pe

cei necunoscuţi. Dumnezeu nu a ales unul dintre oraşele

mari, puternice ale Israelului, nu a ales glorioasa cetate a

Ierusalimului, capitala ţării, ca să se nască în el Mesia,

Mântuitorul lumii, ci a ales Betleemul, un sătuc neînsemnat,

necunoscut, la câţiva kilometri de Ierusalim.

Aici la Betleem s-a petrecut episodul povestit în Cartea

întâi a lui Samuel. Samuel este trimis de Dumnezeu la

Betleem ca să ungă rege pe unul din feciorii lui Iese, în

locul lui Saul pe care Dumnezeu îl respinsese. Iese îi prezintă

profetului pe rând pe şase dintre fi i săi, toţi voinici,

frumoşi, puternici. Samuel se uită la ei şi, pe rând, îi dă

deoparte: pe nici unul dintre ei nu-l alege Dumnezeu.

„Aceştia sunt toţi feciorii tăi?” – îl întreabă pe Iese. „Mai

am unul, pe cel mai mic, pe David, dar e un copil, nu e în

stare să facă nimic. L-am trimis să păzească oile, că la

altceva nu e bun”. „Adu-l încoace!” Când îl vede, Samuel

zice: „Pe acesta îl alege Dumnezeu”. Şi îl unge rege.

Pe o fată umilă, necunoscută, dintr-un sătuc din Galileea,

pe Maria, a ales-o Dumnezeu să fi e Mamă a Fiului,

să facă în ea lucruri mari, căci a privit la smerenia slujitoarei

sale.

A doua lectură a Liturghiei ne învaţă ascultarea, supunerea

la voinţa lui Dumnezeu. Textul luat din Scrisoarea

către Evrei ne arată că aceasta era atitudinea şi gândul

lui Isus în timp ce Maria îl purta în sânul ei şi când îl

aducea pe lume. „Tu n-ai voit jertfă, nici prinos, ci mi-ai

pregătit un trup… Atunci, am zis: «Iată vin, Dumnezeule,

ca să împlinesc voinţa ta»”. Şi, prin această jertfă, prin

această sacrifi care a voinţei sale şi prin împlinirea voinţei

lui Dumnezeu, spune mai departe Scrisoarea către Evrei,

lumea a fost mântuită. Această atitudine de ascultare, depână la moarte:

„El a fost ascultător până la moarte, până

la moartea pe cruce” (Fil 2,3). „Mâncarea mea este să fac

voinţa celui care m-a trimis” (In 4,34).

Maria a colaborat la mântuirea lumii alături de Fiul ei,

prin supunere totală la voinţa lui Dumnezeu, spunând nu

numai când a vizitat-o îngerul, ci în fi ecare clipă a vieţii

sale: „Iată roaba Domnului, fi e mie după cuvântul tău”.

A treia lectură a Liturghiei, Evanghelia, ne învaţă bucuria.

Este sentimentul care stăpânea inima Mariei în

timp ce îl purta pe Isus în sânul ei şi aştepta să-l dăruiască

lumii. Am auzit azi cel mai frumos imn al bucuriei din

câte s-au compus vreodată în literatura universală, imnul

Magnifi cat, care s-a desprins de pe buzele Mariei în casa

Elisabetei: „Sufl etul meu îl preamăreşte pe Domnul şi

duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul

meu” (Lc 1,46-47).

Ne amintim de episodul din Vechiul Testament, povestit

în Cartea a doua a lui Samuel, despre arca alianţei,

care fusese furată de fi listeni. Arca alianţei cuprindea în

ea tot ce avea mai de preţ poporul evreu: era semnul prezenţei

lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Găsim o

asemănare izbitoare între episodul povestit de Cartea lui

Samuel şi episodul povestit, în Evanghelia de azi, despre

Maria, Arca noii alianţe, locuinţa vie a lui Dumnezeu. David,

însoţit de 30 de mii de oameni, ia arca alianţei, ce se

afl a în casa lui Aminadab, o pune într-un car şi porneşte

spre Ierusalim. Maria, Arca noii alianţe, primind vestea

îngerului, porneşte spre ţinutul muntos al Iudeii, unde

locuia verişoara sa. David şi oamenii săi cântau de bucurie

şi dansau în faţa chivotului. Când Maria intră în casa

Elisabetei, Ioan tresaltă de bucurie, mai exact tradus,

dansează de bucurie în sânul mamei sale. Când Uza, cel

care conducea carul, atinge în mod sacrileg chivotulLegământului,

şi Dumnezeu îl pedepseşte, David se sperie

şi exclamă: „Cum să intre chivotul Domnului la mine?”

Când Maria intră în casa Elisabetei, aceasta exclamă:

„Cum să intre la mine Maica Domnului Isus?” Chivotul

Legământului, înainte de a ajunge la Ierusalim, a poposit

şi a rămas trei luni în casa lui Edom Obed, şi Domnul i-a

binecuvântat pe el şi toată familia lui. Tot trei luni a rămas

şi Maria în casa Elisabetei şi toată familia ei a fost

binecuvântată.

Iată sentimentele pe care Biserica vrea să ni le sădească

în inimi, astăzi, în ajunul Crăciunului, şi cu care să aşteptăm

naşterea Domnului. Umilinţă, golirea inimii de orice

vanitate, mândrie, orgoliu, ambiţie, ca să-l putem privi pe

Fiul lui Dumnezeu culcat pe paie, într-o iesle. Sacrifi carea

propriei voinţe, ca să-l întâmpinăm pe Cristos venit în

lume pentru a împlini voinţa Tatălui. Bucurie – bucuria

că în inima golită de mândrie şi păcat a intrat Cristos şi

că am devenit, asemenea Mariei, chivotul, locuinţa vie a

lui Dumnezeu.

În încheiere să ne îndreptăm privirile şi să o contemplăm

din nou pe Maria. Scrie sfântul Bernard: „Fecioara

este ea însăşi calea regală pe care a venit la noi Mântuitorul.

Trebuie să ne străduim să mergem spre Mântuitorul

nostru pe aceeaşi cale pe care el a venit la noi”. Acum,

celebrând Euharistia, noi ne îndreptăm spre Cristos împreună

cu aceea prin care el a venit la noi. Trupul lui

Cristos pe care îl primim este „trupul adevărat născut

din Maria fecioară”. Ne îndeamnă sfântul Ambroziu: „Să

avem în noi sufl etul Mariei ca să-l preamărim pe Domnul;

să fi e în noi duhul Mariei ca să tresăltăm de bucurie în

Dumnezeu Mântuitorul nostru”.

Pr. Claudiu Dumea

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.