Categorii

Duminica a IV-a a Paştelui – Ciclul C

Fap 13,14.43-52; Ap 7,9.14-17; In 10,27-30

În această viaţă, zi de zi suntem surprinşi de tot felul de evenimente, care mai de care mai zguduitoare. Vedem cum la radio, la televiziune suntem acaparaţi de ştiri despre diferite revolte, calamităţi, despre nedreptăţi sociale şi economice. Toate acestea îl fac pe om să nu se mai gândească la scopul său ultim pe acest pământ. În această lume debusolată şi agitată, omului îi sunt propuse diferite modele de urmat, care, până la urmă, se dovedesc a fi simple deziluzii.

În duminica a IV-a a Paştelui, două mari imagini domină celebrarea liturgiei cuvântului: imaginea Mielului şi imaginea Bunului Păstor. Cristos este Mielul care, prin jertfa sa de pe cruce, a adus mântuirea tuturor oamenilor. El este şi păstorul care conduce Biserica la tot adevărul, adică la Tatăl. Iată că în această lume agitată şi debusolată avem un ghid, un păstor care inspiră încredere, care conduce la păşune, care este atât de aproape de turma sa, încât devine el însuşi miel. Trăind încă sub semnul bucuriei pascale a învierii Domnului nostru Isus Cristos, Biserica ne invită să-l urmăm şi să ne deschidem la cuvântul pe care Isus Bunul Păstor ni-l adresează.

Despre cum este primit şi ascultat cuvântul lui Dumnezeu ni se vorbeşte în prima lectură de astăzi, luată din cartea Faptele Apostolilor. Aici îi vedem pe Paul şi pe Barnaba predicând „cuvântul lui Dumnezeu” (Fap 13,44) evreilor din Antiohia Pisidiei. Spre surprinderea apostolilor, acest cuvânt al lui Dumnezeu e întâmpinat cu refuz din partea evreilor, care nu-l pot accepta pe Isus ca Mesia şi Mântuitor în viaţa lor. Paul şi Barnaba nu se blochează în faţa refuzului şi a invidiei evreilor, ci îşi canalizează eforturile de a vesti cuvântul lui Dumnezeu păgânilor, căci de acum porunca lui Dumnezeu spune: ,,Pe tine te-am pus ca lumină a neamurilor să duci mântuirea până la capătul pământului” (Fap 13,47). În pofida obstacolelor, Paul şi Barnaba sunt plini de bucurie şi de Duh Sfânt şi sunt gata să ducă mai departe vestea cea bună. Dar de ce erau ei fericiţi? Ei sunt fericiţi deoarece cuvântul lui Dumnezeu a lucrat prin ei şi a fost primit de păgâni. Însă bucuria lor este şi mai mare, deoarece cei care au primit vestea cea bună s-au hotărât să-l iubească şi să-l vestească pe Cristos şi fraţilor lor. Cuvântul lui Dumnezeu de atunci şi până astăzi a cuprins o bună parte a lumii. Acum ne revine şi nouă, creştinilor de astăzi, datoria de a contribui la răspândirea mesajului creştin oriunde ne-am afla, căci prin botez suntem mesagerii lui Cristos şi nu putem fi cuprinşi de nepăsare sau lipsă de angajament în vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Da, nu putem fi indiferenţi, pentru că a asculta vocea lui Cristos înseamnă a fi în comuniune cu El, înseamnă a ne lăsa pătrunşi de valoarea salvifică a cuvintelor. Între păstor şi turmă se verifică o unire intimă şi vitală, o apartenenţă reciprocă asemănătoare unirii care există între Cristos şi Tatăl.

Despre această grijă şi apartenenţă faţă de Tatăl ni se vorbeşte şi în textul pericopei evanghelice pe care tocmai l-am ascultat. Sfântul evanghelist Ioan ni-l prezintă pe Cristos ca Bunul Păstor, acelaşi Cristos care nu numai că şi-a oferit într-o zi viaţa pentru noi, dar el dă viaţa veşnică tuturor celor care ascultă de glasul său. Da, viaţa veşnică este dăruită omului încă de pe acest pământ. Tatăl împreună cu Cristos, Cristos împreună cu Tatăl sunt interesaţi de mântuirea omului. Toţi oamenii şi fiecare în parte sunt preţioşi în faţa lui Dumnezeu. Dar oare cine vrea să ne separe de Cristos şi de Tatăl? În urma păcatului primilor părinţi, în om există o tendinţă de a se îndepărta de Dumnezeu, aşa cum vedem şi în parabola fiului risipitor (Lc 15,12). Dar, asemenea tatălui care aşteaptă zi de zi întoarcerea fiului său, la fel, şi Dumnezeu ne aşteaptă să ne întoarcem la el.

„Eu sunt păstorul ce bun. Eu cunosc oile mele şi ele mă cunosc pe mine”, spune Domnul. Bun în limba ebraică înseamnă şi frumos. Deci putem spune că bunătatea, frumuseţea Domnului căruia îi aparţinem, este izvorul bucuriei noastre. Bunătatea lui Dumnezeu mai poate fi înţeleasă ca duioşie, tandreţe, o iubire voită, statornică. Dacă Cristos ne cunoaşte pe fiecare în parte, şi noi îl putem cunoaşte pe Cristos dacă dăm la o parte tot ceea ce ne împiedică să auzim glasul Domnului care ne cheamă.

Toate acestea sunt contemplate în lectura a doua luată din Apocalipsul sfântului Ioan. Datorită faptului că sfântul Ioan era obişnuit cu templul şi cu sărbătorile ce se ţineau la Ierusalim, nu i-a fost greu să facă o paralelă în descrierea Ierusalimului ceresc şi a celor care au ajuns la viaţa cea veşnică. El s-a inspirat din sărbătoarea Corturilor, unde evreii timp de 8 zile locuiau în corturi. Era sărbătoarea bucuriei, când cei veniţi în pelerinaj la templu se îmbrăcau în haine albe, purtau ramuri de palmieri în mână şi formau o grandioasă procesiune de la templu la bazinul Siloe. Mulţimea descrisă de sfântul Ioan în cea de-a doua lectură e acea mulţime care a ajuns la viaţa cea veşnică, venită din toate naţiunile, rasele şi popoarele, îmbrăcată în veşminte albe, cu ramuri de palmieri în mână, care nu mai simt nici foame, nici sete, fiindcă Mielul-Păstor a condus-o la apele vieţii veşnice şi din ochii căreia Dumnezeu a şters orice lacrimă.

Această convingere profund creştină o găsim şi în următoarea povestire.

Se spune că, acum câteva secole, o ducesă plictisită de rutina zilei se plimba prin Roma. Trecând pe lângă o frumoasă capelă, se decide să intre pentru a-i admira picturile. Spre surprinderea ei, aici îl vede la lucru pe Michelangelo, renumitul pictor al Renaşterii. Intrând în vorbă cu el despre aparenta inutilitate a vieţii, ducesa primeşte un răspuns la care nu se aştepta: ,,Am 86 de ani, spuse Michelangelo, şi abia aştept ca Dumnezeu să mă cheme la el acasă”. Surprinsă, ducesa îl întrebă: „Sunteţi sătul şi obosit de viaţă?” Marele artist îi răspunse: ,,Nu, sunt dornic şi înfometat de viaţă!” Poate sunt persoane, asemenea marelui artist, care sunt înfometate de viaţă, dar de o viaţă care urmează celei din această lume. Noi după care viaţă suntem înfometaţi? Oare ce va fi în această viaţă? Ce urmează după moarte? Sunt întrebări care îl preocupă pe om şi îl neliniştesc, dar şi pe fiecare dintre noi. Mântuitorul ne asigură că, dacă vom asculta glasul său şi-l vom urma, vom avea viaţa veşnică. Căci viaţa veşnică nu e un titlu de proprietate cu care plecăm din această lume. Viaţa veşnică, paradisul, începe în această viaţă.

Cel care ne conduce pe toţi la viaţa veşnică este Cristos, Bunul Păstor care îşi cunoaşte şi îşi iubeşte turma. El este acelaşi păstor pe care îl descrie şi profetul Ezechiel: ,,Cum îşi cercetează un păstor turma când e în mijlocul oilor sale împrăştiate, aşa îmi voi cerceta şi le voi strânge din toate locurile pe unde au fost risipite” (Ez 34,12-15).

Cristos, chiar dacă s-a înălţat la cer, nu şi-a părăsit niciodată turma, nu şi-a lăsat oiţele, ci a orânduit păstori sufleteşti care să-i conducă turma la mântuire. De aceea, astăzi, Biserica, din dorinţa papei, a orânduit ca în această duminică să se facă rugăciuni pentru vocaţii şi, într-un mod special, pentru vocaţii la sfânta preoţie şi viaţa consacrată. Cu ocazia acestei zile, papa adresează tinerilor din întreaga lume o scrisoare prin care îi îndeamnă să se întrebe ca tânărul din evanghelie: ,,Ce trebuie să fac pentru a dobândi viaţa veşnică?” sau: Care e voinţa ta, Doamne, ca viaţa mea să aibă sens? Iar dacă tânărul sau tânăra aude invitaţia lui Isus şi îl urmează, atunci poate spune că şi-a găsit cu adevărat sensul vieţii. Sfântul Părinte atrage atenţia că cei chemaţi la apostolat nu-l pot urma pe Isus fără să poarte crucea pe umeri.

Dacă vocaţia la preoţie şi viaţa consacrată sunt două vocaţii particulare, vocaţia de a fi sfânt e adresată fiecăruia în parte. Fiecare ne sfinţim urmând calea pe care ne-a orânduit-o Dumnezeu. Deci putem spune că, în afară de aceste două vocaţii particulare, o vocaţie este şi viaţa în familie. După cum preotul întâmpină greutăţi în viaţa sa şi în familie vă loviţi adesea de obstacole în viaţa trăită în comun, dar Dumnezeu în ambele cazuri întotdeauna intervine cu harurile sale şi ne ajută să depăşim dificultăţile. Însuşi Papa Benedict al XVI-lea ne îndeamnă că „imitarea lui Isus, Bunul Păstor, este calea obligatorie a propriei sfinţiri”.

Aşadar, să ne îndeplinim datoriile propriei vocaţii ascultând de vocea Bunului Păstor, pentru că, numai făcând parte din turma sa, vom avea certitudinea că vom ajunge la izvoarele vieţii veşnice pentru a putea participa la bucuria liturgiei cereşti în comuniune cu toţi cei care şi-au curăţat hainele în sângele Mielului.

Ştefan-Cătălin ROTĂRAŞ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.