Categorii

Duminica a III-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Neh 8,1-6.8-10; 1Cor 12,12-30; Lc 1,1-4; 4,14-21

Dumnezeu este cu noi! Acesta este un mesaj la care suntem invitaţi să reflectăm în duminica de astăzi.

Prima lectură luată din Cartea lui Nehemia subliniază faptul că Dumnezeu era prezent în mijlocul poporului său, popor care citea şi înţelegea cuvântul Sfintei Scripturi. În a doua lectură, luată din Scrisoarea întâi către Corinteni a sfântului apostol Paul, se relatează cum Dumnezeu, prezent în lume, adună noul său popor pentru a forma un singur trup, Biserica. Mai mult, sfântul Luca, în fragmentul evanghelic de astăzi, ni-l face cunoscut pe Isus prezent la Nazaret, acolo unde fusese crescut, acolo unde copilărise.

Astăzi pentru ce ne-am adunat noi oare în această biserică, dacă nu tocmai pentru a ne întâlni cu Dumnezeu, prezent în cuvântul Sfintei Scripturi şi în taina Sfintei Euharistii?

Nehemia ne aminteşte un moment din viaţa poporului ales. Israeliţii, abia eliberaţi din robia Babilonului, reconstruiesc zidurile Ierusalimului, după care se adună într-o piaţă a oraşului pentru a sărbători. Cum anume sărbătoresc ei acest mare eveniment? Citind şi meditând cuvintele Legii lui Moise. Observăm astfel cum Legea sau Tora avea un rol important în viaţa fiecărui membru al poporului ales. La adunare au luat parte bărbaţi, femei, precum şi toţi cei care erau în stare să înţeleagă cuvintele cărţii sfinte. Aceştia nu doar că ascultau cuvintele care se citeau, dar trăiau acele momente într-un mod deosebit. Cei prezenţi erau interpelaţi de cuvântul lui Dumnezeu pe care îl auzeau, căci tot poporul, ne spune textul Scripturii, „plângea auzind cuvintele Legii” (Neh 8,9). Cuvântul lui Dumnezeu cerea din partea lor un răspuns.

În cadrul evangheliei, sfântul Luca ne aminteşte un eveniment din viaţa lui Isus, care după ce a fost botezat de Ioan Botezătorul, nu cu mult timp înainte, se întoarce în Galileea cu puterea Duhului Sfânt. Deoarece era zi de sâmbătă, Isus merge la sinagogă, aşa după cum obişnuiau toţi iudeii. Aici, cunoscut fiind datorită faimei sale care se răspândise în tot ţinutul, i se dă Sfânta Scriptură pentru a citi. Isus deschide cartea şi prin acest gest el ne arată încă odată că acceptă, că nu respinge scrierile cărţilor sfinte. În continuare, Isus citeşte fragmentul din Cartea lui Isaia în care acesta îl vesteşte pe Mesia şi misiunea sa. După aceasta Isus închide cartea. Prin acest gest el ne arată că timpul Vechiului Testament, al Vechii Alianţe, s-a încheiat şi că odată cu el începe un timp nou, o Nouă Alianţă. Folosindu-se de cuvintele profetului Isaia, Isus anunţă faptul că a venit să aducă vestea cea bună. Cui se adresează această veste bună? Textul Scripturii ne spune că aceasta se adresează celor săraci, celor închişi, celor orbi, celor asupriţi. Vedem astfel cum Dumnezeu este mereu alături de cei mici.

Am ascultat în prima lectură cum israeliţii, săraci cum erau, abia eliberaţi din sclavie, realizând că Dumnezeu este cu ei, îşi pun încrederea în el. Din acest moment tristeţea lor se va schimba în bucurie: „Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră” (Neh 8,10). Aceleaşi cuvinte ne sunt adresate şi nouă astăzi. Ce putem face ca să simţim şi noi puterea acestor cuvinte? Să recunoaştem că suntem mici şi că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Să recunoaştem că suntem închişi în egoismul nostru. Să recunoaştem că suntem orbi în faţa adevărului.

În evanghelie, Isus ne asigură de faptul că „astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta” (Lc 4,21). El însuşi a venit să împlinească promisiunile făcute de Dumnezeu poporului său. Le-a împlinit acum 2000 de ani şi continuă şi acum să le împlinească. Suntem dispuşi să vedem, să înţelegem ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră?

În decembrie 2004, un puternic dezastru natural, un tsunami, a lovit India. Într-una dintre localităţile afectate se afla o biserică închinată sfintei Fecioare Maria, o bazilică vizitată anual de câteva milioane de pelerini. În momentul în care a avut loc dezastrul, în biserică se aflau câteva sute de oameni la sfânta Liturghie. Pe o rază mai mare de un kilometru în jurul bisericii, a fost distrus totul şi peste 1.000 de persoane şi-au pierdut viaţa. Biserica, în schimb, a rămas neatinsă, iar credincioşii din interiorul ei nevătămaţi. Unii ar putea spune că a fost o simplă întâmplare faptul că biserica aceea nu a fost afectată. Alţii ar putea spune că biserica a fost construită în aşa fel încât să reziste unor astfel de dezastre. Alţii ar putea spune că mâna salvatoare a lui Dumnezeu a intervenit apărând biserica sa. Până la urmă, depinde de ochii cu care fiecare dintre noi privim realitatea care ne înconjoară. Privim noi cu ochii credinţei la tot ce se întâmplă în jurul nostru? Îl vedem pe Dumnezeu prezent în viaţa noastră? Episcopul acelei dieceze, într-un comunicat de presă, întreba: „Poate cineva să spună că acest fapt nu este un miracol?” Şi tot el continuă: „Puterea protectoare a sfintei Fecioare Maria a salvat mii de vieţi, aşa după cum persoanele care se aflau în biserică nu au fost atinse de valurile ucigaşe”.

Revenind la textul evangheliei de astăzi, observăm, în primul rând, că ochii celor prezenţi în sinagogă erau aţintiţi asupra lui Isus. În al doilea rând observăm că israeliţii îl ascultau pe Isus cu atenţie, acesta afirmând în final: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre” (Lc 4,21). Ochii şi urechile fac referinţă la două simţuri importante. Deseori, pentru a crede, omul are nevoie să vadă şi să audă. Totuşi, nu toţi cei care l-au întâlnit pe Isus, nu toţi cei care l-au văzut şi l-au ascultat au crezut în el. De ce? Deoarece credinţa este un dar al lui Dumnezeu, un dar pe care omul este liber să-l accepte sau nu. Să-l rugăm, aşadar, pe Dumnezeu să ne dea credinţă, să putem descoperi prezenţa sa în viaţa noastră. Odată ce l-am descoperit nu vom putea rămâne indiferenţi. Ceea ce am văzut şi auzit ne va conduce la următorul pas, la a da mărturie. Astfel ne învaţă şi Conciliul al II-lea din Vatican în constituţia dogmatică Lumen gentium, numărul 17, atunci când subliniază că fiecăruia dintre noi îi revine îndatorirea de a răspândi personal credinţa.

Astăzi suntem chemaţi cu toţii să dăm mărturie de faptul că l-am întâlnit pe Dumnezeu, să trăim fiecare moment al vieţii noastre cu gândul că Dumnezeu ne este alături. Putem face aceasta doar dacă trăim în unitate, ca o adevărată familie, ca un singur trup, după cum subliniază lectura a doua de astăzi: „Toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, spre a forma un singur trup, fie iudei, fie greci, fie sclavi, fie liberi” (1Cor 12,13). Dacă ne considerăm creştini, nu-i putem spune celui de lângă noi: Nu am nevoie de tine (cf. 1Cor 12,21). Iar dacă unul dintre noi ar fi bolnav sau ar suferi din orice fel de motiv, noi trebuie să-i spunem: Nu pleca, am nevoie de tine.

„Voi sunteţi trupul lui Cristos” ne spune sfântul Paul în Scrisoarea întâi către Corinteni (1Cor 12,27). Noi suntem uniţi, prin urmare, de legătura iubirii lui Dumnezeu. Noi suntem indispensabili unii pentru alţii, deoarece un trup, un trup sănătos, nu poate fi divizat în membrele sale. Deseori apar conflicte şi dezbinări, deoarece în egalitatea noastră vedem totuşi că unul are mai mult, iar altul mai puţin; vedem că, deşi suntem uniţi într-o singură credinţă, într-o singură naţiune sau într-o singură familie, suntem totuşi diferiţi. Noi suntem diferiţi deoarece diferită este şi misiunea noastră. Suntem îndemnaţi astăzi să ne acceptăm fiecare misiunea la care am fost chemaţi. Unii, după cum am auzit, au fost chemaţi să fie apostoli, alţii profeţi, alţii învăţători, alţii au fost chemaţi pentru a vindeca, pentru a ajuta, pentru a conduce.

Să încercăm în această zi la sfânta Liturghie să descoperim într-adevăr prezenţa lui Dumnezeu între noi şi să plecăm fiecare la casele noastre cu intenţia de a trăi toate clipele în prezenţa sa, după voinţa sa.

Eusebiu BULAI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.