Categorii

Duminica a III-a din Postul Mare – Ciclul C

Ex 3,1-8.13-15; Ps 103; 1Cor 10,1-6.10-12; Lc 13,1-9

Cel care este m-a trimis la voi.

Convertiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.

Dacă nu faceţi pocăinţă, cu toţii veţi pieri la fel.

Aceste trei versete exprimă sinteza mesajului pe care astăzi ni-l transmite Cristos şi pe care Biserica doreşte să ni-l reamintească. Suntem în duminica a treia din Postul Mare, timp ce este şi trebuie să fie caracterizat de o atitudine de convertire. Ne răsună încă în memorie cuvintele evangheliei din duminica trecută, când pe Muntele Tabor, unde Isus s-a schimbat la faţă, s-a auzit un glas: „Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!” (Mc 9,7) Prin aceste cuvinte, Tatăl nostru ceresc ne-a indicat modelul pe care trebuie să-l urmăm în drumul nostru de convertire. Şi Biserica, pentru a ne susţine în decizia noastră pe care am luat-o la începutul acestui post de a ne schimba viaţa, ne reaminteşte astăzi, prin intermediul lecturilor, cine este cu adevărat Dumnezeu şi de ce trebuie să ne convertim.

Am ascultat în prima lectură, luată din Cartea Exodului, unul dintre cele mai frumoase fragmente biblice. Ni se relatează episodul în care Dumnezeu îi vorbeşte lui Moise din mijlocul rugului aprins şi îi face cunoscut numele său. De ce a făcut Dumnezeu aceasta? Îi spune lui Moise: „Am văzut suferinţa poporului meu care este în Egipt şi am auzit strigătele pe care le scoate din pricina cruzimii supraveghetorilor. Pentru că îi cunosc durerile, am coborât ca să-l eliberez” (Ex 3,7-8). Dumnezeu vede, aude, coboară ca să elibereze. Dar, deşi este atotputernic, el preferă să acţioneze prin oameni. Şi pentru misiunea de eliberare a poporului său din robia Egiptului îl alege pe Moise. Grea misiune pentru Moise, imposibilă chiar! Cum să te opui puternicului faraon, care are la dispoziţie o armată formidabilă? Urmând logica umană, Moise refuză. Abia după ce Dumnezeu îi dezvăluie numele, el acceptă misiunea. În concepţia antică, a cunoaşte numele unei divinităţi însemna a dispune de forţele ei. Astfel, cu forţele Dumnezeului care îi vorbeşte din rugul aprins şi al cărui nume acum îl cunoaşte, Moise se încumetă să-l înfrunte pe faraon.

„Eu sunt cel care sunt” (Ex 3,14), i se prezintă Dumnezeu lui Moise. Oare ce-o fi înţeles Moise din aceasta? Oricum, pentru noi expresia are două înţelesuri. Primul este de natură filozofică, abstractă: eu sunt cel care este, care există, care fiinţează, Fiinţa absolută, necesară, care subzistă în ea însăşi şi prin ea însăşi. Mult mai important pentru noi este al doilea înţeles. Spunea filozoful Kierkegaard: „Nu prezintă interes să ştii dacă Dumnezeu există, prezintă interes să ştii dacă Dumnezeu este iubire”. Şi acesta este cel de-al doilea înţeles al numelui lui Dumnezeu: eu sunt cel care sunt cu tine, lângă tine, alături de tine, ca să te ajut, ca să te ocrotesc, ca să te iubesc.

Aşadar, Dumnezeu este întotdeauna alături de noi. „El ne iartă păcatele şi ne vindecă de orice infirmitate, ne scapă viaţa de la pierzare şi ne încununează cu bunătate şi îndurare, este îndelung răbdător şi plin de dragoste” (Ps 103,3-4.8), am auzit psalmistul cântând.

Toate sunt bune şi frumoase… Dar atenţie! Ne avertizează sfântul Paul: „Fraţilor, nu vreau să ignoraţi ceea ce s-a petrecut la ieşirea din Egipt, căci în pustiu cei care nu au fost pe placul lui Dumnezeu au pierit” (1Cor 10,1.5). Deşi evreii au beneficiat în pustiu de protecţie divină, de mană, de apă ieşită din stâncă, au cârtit împotriva lui Dumnezeu. Oare noi, care azi ne bucurăm de binecuvântările divine prin intermediul Bisericii, nu tot aşa facem atunci când amânăm sau refuzăm să ne schimbăm?

Numai că, spre binele şi mântuirea noastră, Dumnezeu este asemenea viticultorului din parabola evangheliei de azi, care are răbdare, care oferă iubirea şi ajutorul său chiar şi atunci când ani la rând roadele aşteptate întârzie să apară. Dumnezeu îl iubeşte pe om indiferent dacă omul îl iubeşte sau nu pe Dumnezeu. Iar dacă omul nu îl iubeşte pe Dumnezeu, Dumnezeu nu se răzbună.

Astfel, evanghelia de astăzi abordează o problemă care i-a frământat şi îi frământă pe oameni, credincioşi sau necredincioşi: cum pot fi interpretate evenimentele tragice care-i lovesc pe oameni? Un turn se prăbuşeşte şi mai mulţi oameni sunt ucişi… Pilat dă ordin şi un grup de galileeni sunt masacraţi, iar sângele lor este amestecat cu sângele jertfelor! Şi apare întrebarea firească: Unde era Dumnezeu în acele momente? De ce Dumnezeu permite asemenea tragedii, asemenea suferinţe?

Ne regăsim şi noi în asemenea întrebări, într-o asemenea atitudine! De câte ori, în momentele noastre de suferinţă, nu ridicăm ochii spre cer şi întrebăm: De ce, Doamne? Unde eşti, Doamne? Pentru contemporanii lui Isus exista convingerea că suferinţa şi nenorocirile sunt provocate de păcatul omului: nu există moarte fără păcat, nu există suferinţă fără vină – spuneau rabinii!

Isus nu confirmă această convingere, nici nu dă o explicaţie, ci le propune ascultătorilor săi un alt mod de a gândi şi de a trăi: „Credeţi voi că cei optsprezece peste care s-a prăbuşit turnul din Siloe şi i-a omorât erau mai vinovaţi decât ceilalţi locuitori din Ierusalim? Eu vă spun că nu!” (Lc 13,4) Nimeni nu are dreptul să judece şi să-i împartă pe oameni în buni şi răi, în nevinovaţi şi vinovaţi, în drepţi şi păcătoşi, în funcţie de binele sau necazul care vine peste ei! „I-a bătut Dumnezeu” – spunem noi uneori văzând ceea ce se întâmplă. Dar Dumnezeu bate, loveşte, se răzbună? Nu, ne spune Cristos, Dumnezeu este asemenea viticultorului din parabola de astăzi, care are răbdare, care oferă iubirea şi ajutorul său chiar şi atunci când ani la rând nu vin roadele aşteptate.

Acesta este primul pas în convertirea noastră: a renunţa la prejudecăţile noastre cu privire la Dumnezeu, a nu-l mai învinovăţi pentru suferinţele şi necazurile vieţii noastre. Şi abia atunci când îl vom privi astfel pe Dumnezeu vom înţelege că nu ne putem apropia oricum de el, că trebuie să ne scoatem – asemenea lui Moise – sandalele pline de praful înstrăinării, că trebuie să ne recunoaştem păcatele şi să i le mărturisim în scaunul de spovadă.

Şi acesta este cel de-al doilea pas: să avem încredere că, oricât de mare este vinovăţia noastră, oricât de mari ar fi păcatele noastre, oricât ne-ar condamna inima noastră, la el găsim îndurare şi milă.

Iar al treilea pas este o consecinţă logică a celui anterior, căci iertării şi refacerii comuniunii cu Dumnezeu îi urmează iertarea şi refacerea comuniunii cu aproapele. Iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu mă obligă, dar îmi dă şi capacitatea să descopăr în semenul meu, în cel de lângă mine, un fiu al lui Dumnezeu, chiar dacă el îşi calcă în picioare această demnitate!

Într-o povestire se vorbeşte despre un rege tânăr şi dornic de cunoaştere, ce le-a poruncit învăţaţilor din ţara sa să adune în scris tot ce merită a fi cunoscut din istoria omenirii. După 40 de ani, învăţaţii i-au prezentat rezultatele muncii lor în o mie de volume. Regele, care între timp împlinise 60 de ani, spuse: „O mie de cărţi nu mai pot citi. Scoateţi esenţialul din acestea!” După zece ani, învăţaţii au rezumat conţinutul în o sută de cărţi. Regele spuse: „Şi acestea sunt prea multe. Am deja 70 de ani. Scrieţi-mi esenţialul”. Învăţaţii s-au apucat iarăşi de lucru şi au redactat o singură carte. Când s-au prezentat pentru a treia oară la rege, acesta era deja pe patul de moarte. Totuşi, dorind să afle cel puţin sinteza muncii învăţaţilor, preşedintele comisiei îi rezumă esenţialul istoriei omenirii într-o singură frază: „Ei au trăit, au suferit, au murit. Ceea ce contează şi ceea ce dăinuie este iubirea”.

Fraţilor, spre deosebire de regele din această povestire, noi nu trebuie să ajungem pe patul de moarte ca să aflăm esenţialul. Îl cunoaştem încă de mici şi ni-l reamintim de fiecare dată când participăm la sfânta Liturghie. Esenţialul este că Dumnezeu, care ne iubeşte şi s-a jertfit pentru a ne mântui, aşteaptă răspunsul nostru la chemarea sa, aşteaptă alegerea noastră.

Poate că ne place să stăm liniştiţi, să evităm astfel de alegeri, să ne prefacem că nu auzim chemarea… Dar nu putem amâna pentru totdeauna decizia de a fi pentru sau împotriva lui Cristos. Mai devreme sau mai târziu nu vom mai rezista şi atunci va trebui să alegem între libertate şi sclavie. Dacă nu ne decidem să ne schimbăm viaţa, foarte curând ne-o vom îngropa chiar cu mâinile noastre. Cristos bate la uşa noastră. Până când vom continua să-i spunem „Nu”?

Marius COJAN

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.