Categorii

Duminica a III-a din Advent, Anul C

Sof 3,14-18; Is 12,2-6; Fil 4,4-7; Lc 3,10-18

Suntem în a treia duminică din Advent, care este în totalitate pătrunsă de tema bucuriei. De aceea, această duminică este numită „Gaudete”, ceea ce înseamnă „Bucuraţi-vă”. Ne putem întreba de ce anume ni se prezintă această temă în timpul Adventului, un timp al aşteptării. Tema acestei duminici ne invită să reflectăm ce înseamnă bucuria pentru noi. Este vorba de o bucurie sentimentală, care de multe ori nu-i decât o emoţie trecătoare, sau este vorba de o bucurie adevărată? Este această bucurie pentru noi o bucurie individuală şi particulară, sau o trăim în comuniune cu cel care se va naşte în curând, dar şi în comuniune cu semenii noştri?

Lecturile de azi dezvoltă tema prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul nostru ca fundament autentic al bucuriei omului. Este un lucru atât de necesar să nu-l căutăm pe Dumnezeu în înaltul cerului, ci să-l căutăm în mijlocul nostru, aproape de noi, înăuntrul fiecăruia dintre noi!

În ziua aceea se va zice Ierusalimului: „Nu te teme Sioane, nu-ţi pierde curajul. Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău ca un eliberator puternic. El îşi va găsi în tine bucuria şi veselia, cu dragoste reînnoită; va tresări şi va cânta de bucurie pentru tine, ca în zilele de sărbătoare” (Sof 3,16-18).

Aceste cuvinte, pe care le-am auzit din gura profetului Sofonia în prima lectură, au scopul să trezească în poporul ales speranţa şi curajul. Dumnezeu, cu toată puterea lui, trăieşte în mijlocul poporului ales, dar şi în mijlocul nostru. Putem să ne închipuim o bucurie mai mare decât aceasta? Există oare bucurie mai mare decât aceea a unui copil mic, care îl întâlneşte pe părintele său după un timp îndelungat de despărţire? Câţi dintre voi nu cunosc durerea despărţirii! Dar cât de mare este bucuria întâlnirii, cât de mult respect acordăm acelor clipe în care putem sta împreună după o îndelungă despărţire! Aşa trebuie să fie şi bucuria noastră când ne amintim de prezenţa Domnului în mijlocul nostru. Însă cum putem să descoperim această bucurie a prezenţei divine, dacă n-am căutat-o, n-am simţit-o, n-am experimentat-o? Astfel, invitaţia la bucurie este motivată de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru.

Acelaşi îndemn la bucurie, determinată de prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru, dar sub forma unui avertisment, îl găsim şi la sfântul Paul când ne atenţionează că „Domnul este aproape”. Însă nu e vorba de o prezenţă – apropiere care provoacă teamă. Dimpotrivă, această apropiere face să înflorească încrederea în Dumnezeu care aduce tot harul şi tot binele în viaţa noastră. Despre bucuria continuă, care vine împreună cu descoperirea personală a lui Dumnezeu, ne vorbeşte sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni: „… bucuraţi-vă mereu în Domnul, şi iarăşi vă spun: bucuraţi-vă. Bucuria voastră să fie cunoscută tuturor oamenilor” (Fil 4,4-5). Bucuria şi pacea în Domnul, despre care am auzit în aceeaşi scrisoare, sunt trăsături specifice care însoţesc prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul nostru. Este atât de greu să-i convingi pe oameni despre prezenţa lui Dumnezeu în inima ta, dacă exprimi prin toată fiinţa ta tristeţea. Dar în bucurie, în pacea interioară, Dumnezeu însuşi se revelează şi prezenţa lui devine evidentă nu numai pentru noi, ci şi pentru cei care sunt în jurul nostru. Din păcate, mulţi şi chiar foarte mulţi ating recordurile mondiale în materia tânguirii asupra răului acestei lumi şi a suferinţei pe care acest rău îl provoacă. Totuşi, ei uită că există un antidot simplu şi eficace la veninul răului, şi anume să facem binele cu bucurie. Faceţi binele pentru însuşi acest bine, să nu existe în lucrările voastre interese meschine, speranţa avantajelor efemere! Astfel, făcând binele veţi observa că acest lucru nu este altceva decât revelarea lui Dumnezeu. Deci revărsaţi în jurul vostru bucuria binelui făcut sau, cu alte cuvinte, faceţi binele cu bucurie! Deosebiţi-vă prin pace, care de multe ori iartă agresiunea şi violenţa! Poate ni se pare că nu este la modă să fii paşnic şi bucuros în simplitatea vieţii trăite, că nu este la modă această dorinţă de bine pentru toată lumea. Dar contează mai mult aceste păreri decât a trăi în conştiinţa că suntem uniţi cu Dumnezeu care aduce mântuire? Îndemnul făcut de sfântul Paul, să trăim în plinătatea bucuriei, uniţi cu Dumnezeu, rămâne valabil şi pentru noi.

În evanghelia de azi, Ioan Botezătorul cheamă la convertire, care nu este altceva decât apropiere de Dumnezeu. Reprezentanţii diferitelor grupuri din comunitatea ebraică se apropie de Ioan Botezătorul cu întrebarea ce trebuie să facă ei pentru a se mântui, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Ioan Botezătorul răspunde prin îndemnul la îndeplinirea îndatoririlor cu toată dreptatea, bunătatea interioară, plini de bucurie în Dumnezeu, chiar şi atunci când îndeplinirea acestor datorii nu pare un lucru cu totul special. La un astfel de răspuns putem să ne întrebăm dacă nu avem nevoie de ceva special, de minuni, de eforturi extraordinare în practicarea postului. Răspunsul lui Ioan pare că nu pune accentul pe aceste lucruri. Ca să-l întâlnim pe Dumnezeu, care este aproape de noi, este important să ne lepădăm de rău, să ne lepădăm de păcat. Astfel, convertirea noastră va aduce cu adevărat roadele bune de care ne vom bucura, în primul rând, noi înşine, dar şi toţi oamenii din jurul nostru. În acest context, este foarte bine să ne amintim de botezul unui copil când părinţii şi naşii, în numele copilului, îşi reînnoiesc credinţa în unicul Dumnezeu şi se leapădă de Satana şi de toate lucrările lui. Astfel, iată unicul lucru de făcut: să ne ţinem de această promisiune valabilă pentru toţi şi viaţa noastră de zi cu zi va fi plină de bunătate, de pace şi de bucurie-semnele iubirii înţelese de orice om.

Astăzi, cuvântul Domnului ne îndeamnă să luăm mai multe hotărâri: în primul rând, să lăsăm loc în noi pentru bucuria adevărată, care nu este altceva decât o naştere continuă a lui Isus Cristos în mijlocul nostru, adică o pace interioară cu noi înşine, cu semenii noştri şi, mai ales, cu Dumnezeu. În al doilea rând, să înţelegem că bucuria este un lucru lăuntric şi nu putem să o legăm cu uşurinţă de anumite condiţionări exterioare, cum ar fi: sănătatea, un serviciu bun, o familie bună, averi. Paradoxal, există oameni care sunt fericiţi şi bucuroşi, cu toate că sunt înconjuraţi de atâtea probleme, încercări şi suferinţe. Prin urmare, trebuie să acceptăm totul cu bucurie şi atunci tot binele care este prezent în viaţa noastră se va mări însutit, iar tot răul pe care nu-l putem evita pe deplin nu va lăsa răni aşa de adânci. În al treilea rând, bucuria care se descoperă în noi nu este desăvârşită dacă nu este împărtăşită. Ce folos vom avea din bucuria care nu este răspândită? Cum va putea aceasta dăinui, dacă nu îşi găseşte răspunsul în alţii? Adevărata bucurie o cunoaşte numai acela care iubeşte şi este iubit. Prin urmare, rezumând ceea ce am auzit mai sus, putem afirma că bucuria este o stare care trebuie să dăinuie, să izvorască din interiorul nostru, să fie împărtăşită cu semenii noştri, ca o stare a conştiinţei că Dumnezeu este în mijlocul nostru.

V-aţi întrebat vreodată de ce în imaginile de Crăciun sunt prezenţi păstoraşii care se bucură împreună cu oastea cerească de naşterea lui Isus Cristos, şi nu alţii?

Se spune într-o legendă că, înainte de a se naşte Isus, unicul Fiu al celui Preaînalt, Dumnezeu îl trimisese pe îngerul Mihail să caute oameni vrednici să primească vestea cea bună, să fie primii cu care însuşi Dumnezeu să împartă bucuria naşterii Fiului său. Coborând, îngerul a trecut, în primul rând, prin palatul regelui. Câtă zarvă era acolo! Regele dădea un banchet pentru toţi supuşii lui, se părea că sărbătoarea lor nu va avea sfârşit, însă chipurile supuşilor exprimau mai degrabă teamă, căci ştiau că regele este iute la mânie şi nu voiau să-l supere. Bucuria lor era cu desăvârşire artificială. Îngerul, dezamăgit, a plecat mai departe. Trecând pe lângă templu, îi văzu pe preoţii care îndeplineau datoriile lor în grabă mare. Dar de fiecare dată când a încercat să intre în vorbă cu ei, primea acelaşi răspuns că n-au timp pentru el. Îngerul, indignat de primirea lor, şi-a continuat căutările. Mergând mai departe, a zărit şi o garnizoană de soldaţi romani. Câtă ordine, câtă disciplină! Toate ordinele date soldaţilor erau îndeplinite cu stricteţe. Însă, apropiindu-se, îngerul a privit feţele lor care exprimau duritate şi cruzime. Îngerul, pe drept, s-a speriat şi în grabă a părăsit acel loc. Dezamăgit de cele întâlnite, îngerul a dorit să revină în cer cu vestea tristă că misiunea lui a eşuat. Deodată, a auzit muzica liniştită, lentă, a unui fluier de cioban. Fermecat de ea, a căutat locul de unde se auzea. Astfel, zări un grup de păstoraşi pe care-i trecuse cu vederea. Însă acum îi vedea atât de bucuroşi de viaţa lor, cu toate că la prima vedere ea era simplă şi neatrăgătoare, plină de munci zilnice şi istovitoare de păstorit. Atunci îngerul a înţeles că a scăpat din vedere faptul că viaţa lor plină de greutăţi a fost acceptată cu bucurie, cu sinceritate. Îngerul se gândi că, dacă păstoraşii sunt mulţumiţi de viaţa lor simplă, dacă se acceptă unii pe alţii şi se ajută reciproc, cu atât mai mult îl vor primi cu bucurie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul lor. De atunci ei au fost desemnaţi ca fiind primii oameni cu care însuşi Dumnezeu îşi împarte bucuria naşterii lui Isus Cristos în lume.

Mulţi consideră că creştinismul nu propune dobândirea bucuriei în această lume, de aceea, ei cred că bucuria adevărată nu poate fi atinsă pe pământ, ci numai în Paradis. Mulţi consideră că viaţa cotidiană este monotonă şi plictisitoare şi nu poate să aducă această bucurie. Totuşi, „bucuria” este un nume pe care-l putem atribui lui Dumnezeu. De aceea, speranţa plină de bucurie trebuie să fie etalonul credinţei noastre, etalonul vieţii noastre de zi cu zi. Prin urmare, bucuria este un sentiment interior al prezenţei lui Dumnezeu care este în mijlocul nostru. Dumnezeu este un loc de adăpost în furtunile vieţii, este locul de origine spre care tinde omul, ştiind că acolo va găsi pace, odihnă, mulţumire, fericire. Această idee o găsim şi la sfântul Augustin, care scrie: „Fiecare fiinţă tinde spre locul ei de origine, adică spre acel punct unde ştie că îşi va afla odihna. Bucuria constă în a tinde spre acel loc”.

Mai este puţin timp până la sărbătoarea Crăciunului. Dumnezeu doreşte mult să facem o alegere bună şi să fim şi noi printre cei în mijlocul cărora se naşte Fiul său, Isus Cristos. Să nu uităm că bucuria este rugăciunea, bucuria este puterea, bucuria este iubirea prin care putem să trăim cu Dumnezeu în comuniune intimă. Să nu pătrundă în noi niciun fel de întristare care ar putea să ne facă să uităm de bucuria lui Isus Cristos care se naşte în mijlocul nostru.

Stanislav Obreja

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.