Categorii

Duminica a III-a a Paştelui – Ciclul C

Fap 5,27b-32.40b-41; Ap 5,11-14; In 21,1-19

Astăzi este a treia duminică a Paştelui. Suntem încă în ambientul pascal. Timpul Pascal este un timp de speranţă. Cristos a înviat şi ne dă speranţa că ne va învia şi pe noi şi ne va aşeza în rândul fericiţilor din cer.

Cu toate acestea, primele secvenţe ale textului evanghelic de astăzi, luat din Evanghelia după sfântul Ioan, par să ilustreze cu totul altceva. Petru şi ceilalţi apostoli care-l însoţesc la pescuit parcă nu simt această înviere. Cristos a murit şi apoi a înviat! Dar parcă totul e ca înainte. Dacă a fost doar o iluzie? Vedem că Petru îşi reia viaţa de dinainte de a-l fi cunoscut pe Isus, se întoarce la preocupările sale de pescar. Prin atitudinea sa pare să spună: m-am înşelat, totul a fost inutil, un faliment total! Cei trei ani petrecuţi cu Isus par să fi fost în zadar. Petru redevine pescarul din Cafarnaum…

Deseori existenţa noastră se aseamănă cu noaptea nerodnică a ucenicilor plecaţi la pescuit, mai siguri pe propria existenţă – asemenea lui Petru – decât de învierea lui Cristos. Dacă am fi fost contemporani cu Cristos, ce atitudine am fi avut faţă de el? Cum ne-am fi raportat la misterul lui Cristos? – întreabă filozoful danez Sören Kierkegaard, în opera sa „Şcoala creştinismului”.

Noi trăim în timpul lui Isus cel Înviat; e mai mult decât dacă am fi fost contemporani cu el. Trebuie să ne întrebăm cu privire la cât îl simţim pe Cristos viu în viaţa noastră. Am făcut sărbătoare, am petrecut în aceste zile ale Paştelui, dar poate nu am reuşit să ne întâlnim cu Cristos în persoană. Oare criza lui Petru se manifestă şi în viaţa noastră? E posibil ca după ce Cristos a înviat să ne întoarcem la preocupările noastre ca mai înainte, aşa cum a făcut Petru? E posibil să fi intrat în Biserică şi să ieşim la fel cum am intrat?

Pasajul evanghelic ni-i prezintă pe ucenici într-un cadru nocturn. Când Ioan vorbeşte în evanghelia sa despre noapte. Acest cuvânt exprimă absenţa lui Cristos. Poate că şi noi orbecăim în întuneric. Poate că şi noi, din cauza totalitarismului democraţiei şi a libertăţii greşit înţelese şi asumate, avem sufletul cufundat în bezna nopţii păcatului. Pe bună dreptate putem asemăna timpul zilelor noastre cu noaptea ioanee. Uneori Isus lipseşte din societatea noastră, din instituţiile noastre, din casele noastre şi poate chiar din viaţa noastră.

Sosirea dimineţii, după cum ne descrie evanghelia, coincide cu prezenţa lui Isus. Este Domnul, sunt cuvintele pe care ucenicul iubit de Isus, Ioan, i le spune lui Petru, care încă nu şi-a dat seama că figura apărută pe malul Mării Tiberiadei este Învăţătorul. Petru, cu caracterul său impulsiv, sare imediat în picioare, încingându-şi haina, aruncându-se în apă, gata să ajungă la Isus şi să-l îmbrăţişeze. Este Domnul.

Isus era cu ei, dar ei nu l-au recunoscut. Isus este şi în mijlocul nostru, dar poate nici noi nu-l recunoaştem. El este mereu cu noi; a venit la noi şi, aşa cum ne-a promis, va rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor. Să-l rugăm pe Isus, împreună cu sfântul Augustin, să ne facă prezenţi prezenţei sale, adică să ne dea acea capacitate de a-l percepe în viaţa noastră.

În finalul evangheliei, Petru este însărcinat de Domnul să-i conducă, după ce îl întrebase de trei ori: Mă iubeşti? Îl vedem pe Petru întristându-se pentru această triplă întrebare care face referire atât de explicită la tripla trădare. Şi, de acum înainte, Petru va fi implicat în întregime în vestirea învierii lui Cristos.

Prima lectură, luată din cartea Faptele apostolilor, ne descrie această angajare totală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli de a-l vesti pe Cristos cel înviat. Au umplut tot Ierusalimul cu învăţătura lor despre misterul lui Cristos. Întâlnirea cu Cristos, pe malul Mării Tiberiadei, îi redimensionează viaţa lui Petru. Semnele de întrebare se transformă în certitudini; certitudini care-l determină să se bucure că a fost învrednicit să sufere ocara pentru numele lui Isus. Această lectură este o continuare şi o împlinire a evangheliei. Misiunea pe care Isus i-o încredinţează lui Petru în evanghelie este confirmată şi împlinită în lectura din Faptele Apostolilor.

Cristos a înviat! „Văpaia dragostei cereşti aprinde inimile reci”, cântăm noi în biserică. Da, iubirea lui Cristos a înlăturat gheaţa din inima lui Petru şi a aprins în el credinţa şi speranţa în învierea sa. Îl credeam pierdut. Dar iată-l pe Petru devenind piatra de temelie a Bisericii lui Cristos. Iată-l stând în picioare în faţa lumii întregi, dând mărturie şi acum despre Cristos cel Înviat. Spiritul petrin, care se perpetuează în persoana Sfântului Părinte, continuă şi astăzi să fie o mărturie vie împotriva nesiguranţei, a delăsării, a relativismului şi a indiferentismului. El ne transmite după 2000 de ani de la evenimentele centrale ale creştinismului că Dumnezeu este iubire, Deus caritas est, şi ne insuflă o speranţă care salvează, Spe salvi.

Deseori teama de a ne compromite sau de a fi luaţi în râs, jigniţi sau marginalizaţi că suntem ucenicii lui Cristos, ne împiedică să vorbim şi să acţionăm. Cum să facem pentru a învinge aceste temeri? Domnul, în fragmentul din cartea Faptele apostolilor, ne ajută să înţelegem că, tocmai în încercări, ucenicii nu sunt singuri şi, chiar dacă unii încearcă să-i intimideze, ei nu se lasă intimidaţi. Trebuie să ne susţină convingerea că acela care ne-a trimis să vestim evanghelia este însuşi Domnul Isus. Aceasta este convingerea care-l susţine pe Petru în faţa Sinedriului. Aceasta este convingerea care-l susţine pe papa în faţa instanţelor acestei lumi.

Nu putem să tăcem asupra a ceea ce am văzut, auzit şi experimentat; trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Noi trebuie să fim o mreajă care-i adună pe oameni pentru cauza lui Cristos. Cristos mizează pe mărturia vieţii noastre şi vrea să fim, asemenea lui Petru, semne ale evangheliei sale pentru a-l face simţit în mijlocul lumii şi pentru a transforma pământul în cer, după cum spune sfântul Ioan Gură de Aur.

O tânără din Italia, pe nume Marzia, s-a învrednicit să intre şi ea în oastea celor care dau mărturie despre dragostea lui Cristos cel Înviat. Fără teama de a se compromite şi fără prejudecata de a fi luată în râs, jignită sau marginalizată de ai săi, a renunţat la o strălucită carieră de avocat pentru a-i ajuta pe sinistraţii dintr-un sat din România. Convinsă că aceasta este voinţa lui Isus, a investit toate resursele sale umane şi spirituale pentru a le arăta că lui Dumnezeu îi pasă de ei. „Bunurile mele, spunea ea, nu sunt ale mele, ci sunt daruri de la Dumnezeu pe care eu trebuie să le ofer fraţilor mei, pentru a le arăta cât îi pasă lui Dumnezeu de ei”. Bunul cel mai de preţ pe care ea a putut să-l ofere acestor sărmani oameni a fost mărturia sa de credinţă.

Destinul unui astfel de suflet dedicat lui Dumnezeu, după cum aflăm din lectura a doua, va fi fericirea veşnică în patria cerească. Apocalipsul sfântului Ioan ne dezvăluie bucuria fericiţilor din cer. O bucurie fără margini cuprinde întreaga curte cerească, chemată să celebreze liturgia Mielului jertfit şi glorios, Cristos înviat. În jurul Tatălui şi al Fiului, o ceată nenumărată de chipuri, istorii şi provenienţe inundă de laudă veşnică lăcaşul ceresc. Acesta este destinul celor care, în viaţă, s-au învrednicit să fie martori ai învierii lui Cristos. Să privim şi noi la aceşti fericiţi şi să ne propunem ca, într-o bună zi, să le stăm alături în patria cerească, acolo unde Cristos celebrează liturgia veşnică.

 

Marcelin BLAJ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.