Categorii

Duminica a II-a din Timpul de peste An – Ciclul C

Is 62,1-5; 1Cor 12,4-11; In 2,1-12

Am ascultat în evanghelia de astăzi prima minune pe care a săvârşit-o Isus la nunta cea mai cunoscută din istorie, cea din Cana Galileii. Icoanele pe care le avem în locuinţe ni-l arată pe Isus în multe ipostaze, fie răstignit pe cruce, fie la Cina cea de Taină, ori ca păstorul cel bun înconjurat de oiţe, ori bătând la uşă, însă poate nicăieri la o masă festivă, ca nuntaş, aşa cum ni s-a relatat astăzi.

 Ceea ce vrea să ne dezvăluie Isus la nunta din Cana a fost prezis cu sute de ani mai înainte de către profetul Isaia, după cum am auzit în prima lectură. Acesta afirmă că nunta are rolul de simbol pentru credinţă, şi anume: Dumnezeu urmăreşte unirea cea mai intimă cu omul. Păcatul însă se opune şi Isus a venit să-l înlăture; îl ia asupra sa, pentru ca atât Dumnezeu, cât şi omul să sărbătorească cu cea mai mare bucurie unirea ipostatică dintre cele două firi: divină şi umană, în Cristos, prin care să se realizeze unirea dintre Dumnezeu şi om. „După cum se bucură mirele de mireasă, aşa se va bucura Dumnezeu de tine”. Când? Când fiecare om se străduieşte să atingă intimitatea cu Isus, de care s-a bucurat şi sfântul Paul afirmând: „Pentru mine a trăi este Cristos” (Fil 1,21).

La nunta din Cana începe un raport nou între Cristos şi ucenici printr-o legătură bazată pe credinţă: „au crezut în el ucenicii lui”. Din acest raport nou s-a zămislit Biserica, apărând în lume ca o comunitate carismatică prin excelenţă. „Unuia îi dă Duhul harul vindecărilor, altuia puterea de a face minuni, altuia profeţia, altuia discernământul duhurilor, altuia varietatea limbilor”.

În lectura a doua, sfântul apostol Paul are două afirmaţii fundamentale: mai întâi, că toate carismele vin de la Duhul Sfânt, iar în al doilea rând, că multitudinea carismelor pentru a fi semnul Duhului trebuie să realizeze „edificarea comunităţii”, trebuie să urmărească binele întregii comunităţi, deci al fiecărui membru în parte.

În spatele varietăţii carismelor fiecăruia este carisma iubirii, carismă dăruită tuturor. Dragostea este capacitatea creştinilor de a colabora unii cu alţii.

Ajungând la cea de-a treia lectură vreau să fac o precizare: Evanghelia după sfântul Ioan are două părţi: primele 12 capitole sunt numite „Cartea Semnelor”, iar următoarele nouă capitole sunt numite „Cartea Gloriei”. Primul semn din cele şapte este acela al transformării apei în vin la nunta din Cana Galileii. Intenţia lui Isus era aceea de a se revela, de a-şi arăta dumnezeirea şi misiunea răscumpărătoare.

Ziua nunţii, „a treia zi”, în limbajul creştin evocă ziua gloriei lui Isus, iar ora, ceasul lui Isus, este, de asemenea, o expresie pascală care se identifică tot cu gloria sa.

În evanghelia sa, Ioan nu o menţionează pe sfânta Fecioară Maria decât la început, la nunta din Cana, şi apoi la sfârşit, la picioarele crucii, fără a-i prezenta numele, Maria, ci pe acela de mama lui Isus. Valoarea acestei expresii este dată de faptul că mama Cuvântului întrupat participă la opera răscumpărării sale. Maria observă „că mirii nu mai au vin”. Intenţia Mariei este de a ajuta tânăra familie şi se face mijlocitoare în faţa Fiului cel Preaînalt. E prima care recunoaşte că Vechea Alianţă este „sterilă” de har, nu putea da mântuirea, şi îl roagă pe Isus să dea viaţă Noii Alianţe şi să intervină.

Atunci Isus îi răspunde: „Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie?”. Aici cuvântul „femeie” nu are un sens umilitor, ci un sens profund teologic. Se referă la femeia din Geneză şi la toate celelalte femei din Vechiul Testament. Misiunea lui Isus era de a face voinţa Tatălui. Maria este fiica lui Israel, dar este şi imagine a Bisericii.

„Erau acolo şase vase goale de piatră”. Numărul şase arată imperfecţiunea, piatra care reprezintă duritatea, rigorismul Vechii Alianţe, al Vechii Economii. Isus Cristos este cel de-al şaptelea vas care aduce o Nouă Lege, o Nouă Alianţă. „Slujitorii, la porunca lui Isus, au umplut vasele până sus”. Isus nu dă cu zgârcenie, nu măsoară, ci cu plinătate, dăruindu-se total pentru ceilalţi. Nicolae Steinhardt spunea: „Numai clătinat şi îndesat, cu toată generozitatea oferă celui care îi cere. Eu am venit să aveţi viaţă şi să o aveţi din belşug”.

„Transformarea apei în vin, cam o cantitate de 600 de litri”. Odată cu terminarea vinului s-a terminat şi bucuria acelor miri. Sfântul Ieronim comentează astfel acest verset:

Vinul devine semnul bogăţiei bunurilor mesianice pe care Isus le inaugurează cu această primă minune. De fapt, timpurile mesianice reprezintă imaginea banchetului în care trebuie să curgă vin din belşug. Cu siguranţă, banchetul lui Isus la nunta din Cana evocă pentru primii creştini ultima sa cină pe care o luase împreună cu ucenicii lui, Cina cea de Taină în care Isus transformase vinul în sângele său, în aşteptarea banchetului definitiv pe care Isus îl anunţase deja: „Vă spun că nu voi mai bea din fructul viţei de vie până în ziua în care voi bea un vin nou în împărăţia Tatălui meu” (Mt 26,29).

Să reţinem din această evanghelie trei cuvinte: bucurie, plinătate şi credinţă. De unde ne vine nouă bucuria, dacă nu dintr-o inimă iubitoare dăruită lui Cristos şi aproapelui, dintr-o inimă bună, umilă şi profund umană?

Se relatează că într-un sat sărac din China oamenii pregăteau o nuntă. Fiindcă mirii erau săraci, au căzut de acord ca fiecare să aducă o sticlă cu vin care urma să fie turnată într-un butoi mare, pus la intrarea în sala nunţii. Când a sosit momentul festiv, servitorul a turnat în pahare pentru a ciocni cu mirii. Nu mică a fost mirarea nuntaşilor când au văzut că în pahare nu era altceva decât apă. Ruşinea i-a cuprins pe toţi, căci fiecare gândise la fel: o sticlă cu apă nu se simte deloc într-un butoi atât de mare. Astfel, bucuria celor doi tineri a fost umbrită de gestul de laşitate, de zgârcenie al nuntaşilor. Invitaţii, în loc să vină cu vinul iubirii şi al solidarităţii, au venit cu apă, un element cât se poate de inutil în cazul de faţă.

Bucuria vine de la oameni sau de la Dumnezeu? Oare nu avem mai multă încredere în oameni decât în Dumnezeu? Să facem o comparaţie: mirii din evanghelie l-au invitat pe Isus la nuntă pentru că le era prieten, pe când mirii din acest exemplu „nu l-au invitat” pe Isus, ci şi-au pus încrederea în nuntaşi. Să ne întrebăm: oare noi l-am invitat pe Isus la nunta noastră? El răspunde imediat invitaţiei şi nu vine niciodată cu mâna goală.

Şi noi ne-am adunat astăzi la un ospăţ euharistic, la un banchet, şi a sosit ceasul să oferim cadoul nostru. Ce cadouri oferim? Cristos nu are nevoie de cadouri, dar are nevoie de inima noastră. Ce fel de inimă avem? O inimă de piatră, sau o inimă plină de bucurie? Eşti pregătit să oferi inima ta aşa cum este, eşti gata să te laşi transformat şi să iei loc la acest ospăţ?

Apostolii au văzut minunea de la nunta din Cana Galileii şi au crezut în Cristos. Să crească şi în noi credinţa, cei care participăm la sfânta Liturghie, şi, văzând ceea ce se celebrează pe altar, să fim transformaţi în adevăraţi ucenici ai lui Cristos.

Câte familii de astăzi oare nu constată în mod dureros că „nu mai au vinul iubirii, vinul înţelegerii, vinul dragostei”? La această Liturghie suntem invitaţi să ne împărtăşim din potirul său, să bem vinul său, care este sângele său, să ne apropiem cu încredere de izvorul iubirii sale, iubire care s-a dăruit cu totul până la sfârşit. 

Pavel BEŞLEAGĂ

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.