Categorii

Duminica a II-a din Advent, Anul C

Bar 5,1-9; Ps 125,1-6; Fil 1,4-6.8-11; Lc 3,1-6

Suntem în duminica a II-a din Advent, acest timp privilegiat de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Isus Cristos. Este un timp de aşteptare şi de veghere, căci Fiul lui Dumnezeu vine în lume ca să o mântuiască. Cu toţii ştim câte pregătiri se fac cu ocazia vizitelor unor persoane importante. Totul este ordonat şi aranjat, făcându-se eforturi deosebite pentru ca oaspetele să se simtă cât mai bine. Aceste pregătiri sunt o recunoaştere a importanţei acelei persoane şi, astfel, sunt o formă de respect deosebit care i se oferă. Ei bine, şi noi suntem chemaţi în acest timp sfânt să ne pregătim sufletele, căci persoana importantă care vine este însuşi Fiul lui Dumnezeu. Însă cât de bine reuşim să facem această pregătire? Cât de dispuşi suntem să ne transformăm noi inima într-un loc bineplăcut lui Isus pentru a se naşte? Deja am parcurs o săptămână din acest timp şi fiecare dintre noi poate să-şi dea seama de progresele sau regresele făcute în această direcţie. Dar nu suntem singuri. Biserica, asemenea unei mame iubitoare, ne vine în ajutor, mai ales, prin lecturile propuse la această sfântă Liturghie. Mesajul acestor lecturi vine în completarea celui din duminica trecută. Dacă atunci am fost invitaţi la speranţă, acum suntem invitaţi să însoţim această speranţă cu convertirea. Cu alte cuvinte, Biserica ne îndeamnă la o aşteptare activă a venirii Mântuitorului, o aşteptare însoţită de convertire.

În prima lectură, profetul Baruh se adresează cetăţii Ierusalimului, aici personificată, cerându-i să lepede haina întristării şi a suferinţei şi să se îmbrace cu veşmintele slavei lui Dumnezeu. Poporul israelit era în exil în Babilon. Păcătuise, se închinase la alţi zei şi Domnul îl pedepsise prin acest exil foarte dureros pentru popor, care se vede astfel dezmoştenit de pământul făgăduinţei. Dar intervine profetul care anunţă că Domnul îi va întoarce pe fiii lui Israel din Babilon, dacă aceştia îşi vor recunoaşte păcatul, se vor căi de el şi se vor întoarce din nou la Dumnezeul cel adevărat. Poporului i se cere să se întoarcă de pe calea cea rea pe care pornise, deoarece, în ciuda repetatelor încălcări, Domnul vrea să rămână fidel Alianţei pe care a încheiat-o cu poporul prin Moise. Astfel, Domnul va coborî tot muntele înalt şi toate stâncile, va umple văile, va face pământul neted, pentru ca Israel să se întoarcă în Ţara făgăduinţei ocrotit de slava lui. Iată, cu alte cuvinte, care este mesajul central pe care îl transmite profetul: Israele, ai greşit, ai fost pedepsit, dar nu-ţi pierde speranţa. Întoarce-te la Domnul care te iartă şi-ţi vine în întâmpinare netezindu-ţi calea. Transformă acest exil, această pedeapsă, într-o purificare. Renunţă la toţi idolii şi la toate păcatele tale, redevino poporul lui Dumnezeu şi el te va ocroti şi te va îmbrăca cu slava sa. Cât de actual este mesajul profetului! De câte ori nu ne regăsim şi noi căzuţi în exilul păcatului, al slăbiciunii! De câte ori nu trădăm iubirea lui Dumnezeu care prin Botez ne-a făcut fiii săi! Dar suntem îndemnaţi să nu ne descurajăm, să nu ne înecăm în valul tristeţii. Dumnezeu ne iubeşte şi vine în întâmpinarea noastră, dar noi suntem cei care trebuie să pornim pe cale, pe calea convertirii, a întoarcerii totale de la păcat. Noi trebuie să redevenim fiii iubiţi ai Tatălui. Dacă vom reuşi acest lucru, ferice de noi! Dacă nu, să nu ne descurajăm, ci să continuăm să luptăm, pentru ca la sfârşit să putem spune şi noi odată cu psalmistul: „Mari lucruri a făcut Domnul pentru noi, ne e inima plină de bucurie”.

Acest mesaj de convertire este preluat şi de Ioan Botezătorul, considerat de unii ultimul profet, în momentul în care îşi începe predicarea publică pe malurile Iordanului. Imaginea aceasta a netezirii drumului este specifică ambientului cultural semitic şi se referă fie la nivelarea unei porţiuni de teren pentru a se putea circula cu carele, fie la acele căi procesionale care conduceau la marile temple din Antichitate. Însă acum această imagine este spiritualizată. Ioan Botezătorul se adresează iudeilor care îl aşteptau pe Mesia. El le vesteşte că acesta este aproape şi, de aceea, trebuie să se pregătească. Ce anume trebuie să facă? Ei trebuie să se boteze, şi să se convertească. Pentru aceasta, Ioan recurge la imaginea despre care am vorbit. Ei trebuie să netezească drumul inimilor lor pentru a-i face loc Domnului să intre şi să locuiască în ele. Iată ce spune un exeget italian, Ortensio da Spinetoli, cunoscut interpret al Evangheliei după sfântul Luca: „A pregăti calea Domnului înseamnă a îndepărta obstacolele care ar întârzia sau împiedica accesul său în inima omului. Dumnezeu nu poate intra acolo unde există aroganţă, orgoliu, indiferenţă”. Acesta este îndemnul lui Ioan: să îndepărtăm bolovanii aroganţei, să astupăm văile indiferenţei şi gropile păcatului, pentru a-i construi Domnului un drum drept către centrul inimii noastre.

Dar cum să facem acest lucru într-o lume care aleargă tocmai să se îndepărteze de Dumnezeu, să-l scoată din toate aspectele vieţii noastre? Iată ce povesteşte un preot iezuit care locuia într-un centru al congregaţiei sale foarte aproape de o universitate din Paris:

Eram capelan al universităţii când a început celebra revoltă studenţească din anul 1968. Deoarece evenimentele tindeau să degenereze, toţi ne rugam lui Dumnezeu să-i lumineze pe oameni pentru a înceta acele dezordini. La un moment dat, la poartă vine un tânăr care dorea să vorbească cu mine. L-am recunoscut: era unul dintre instigatori. Însă expresia feţei sale mi-a atras atenţia şi m-am hotărât să-l ascult. După un moment de tăcere, îmi spune: „Părinte vreau să mă mântuiesc, vreau să redevin copil al lui Dumnezeu”. Oarecum mirat, l-am întrebat: „Dar ce te-a determinat la această hotărâre?” „Părinte, îmi zice, făceam parte dintre aceia care credeau că, dacă vor scăpa de orice autoritate, vor fi liberi şi fericiţi. Însă, după un timp, am realizat cât de mult greşeam. Cu cât mă afundam mai mult în viaţa libertină şi plină de păcate pe care o alesesem, cu atât îmi dădeam seama cât de greşit gândeam şi cât de înrobit deveneam. Acum o lună, fratele meu, care ducea aceeaşi viaţă ca şi mine, a murit din cauza unei supradoze de droguri. Atunci am simţit cu adevărat că viaţa mea este goală, lipsită de orice sens. De aceea, am început să caut adevăratul sens al vieţii. Din întâmplare, am intrat într-o biserică din oraşul meu natal, Lyon, în care se celebra sfânta Liturghie. Nu ştiu ce m-a fascinat sau m-a atras, dar de atunci am continuat să merg din ce în ce mai des la Liturghie. Am luat legătura cu preotul de acolo şi el m-a îndreptat spre dumneavoastră pentru a vă cere ajutorul”.

Cât de sugestiv este exemplul acestui tânăr! Şi noi trăim în mijlocul unei societăţi care caută să se eschiveze de orice regulă, mai ales morală, să răstoarne cu totul scara valorilor, transformând răul în bine şi invers. Suntem chemaţi, mai ales acum, prin cuvintele Botezătorului, să ne deschidem iubirii lui Dumnezeu, să ne lepădăm de rău, să „facem drepte cărările lui”. Să ne convertim inimile, să le golim de orice rău şi de orice păcat, pentru ca Dumnezeu să le umple cu harul său.

Tot acest drum nu ar fi constant şi rodnic fără o virtute absolut necesară: credinţa. Credinţa este cea care ne dă forţă să înaintăm pe drumul nostru de întoarcere la Domnul. Sfântul Luca, perfect conştient de acest lucru, ne ajută prin scrierile sale să ne întărim în credinţă şi să nu ne descurajăm. Destinatarii săi sunt creştini proveniţi mai ales dintre păgâni. De aceea, el inserează deseori în evanghelia sa referinţe istorice şi geografice concrete. Fragmentul de azi este un exemplu în această privinţă. Dar de ce insistă Luca asupra acestor date istorice şi geografice? Răspunsul este simplu: el vrea să demonstreze că planul de iubire şi de mântuire al Tatălui s-a realizat în istorie, că Isus s-a întrupat şi ne-a mântuit cu adevărat. Isus nu e o figură ideatică sau un mit. El este o realitate şi o persoană istorică ce a luat parte la evenimentele timpului său, care a dus o viaţă umană, terestră. El este dovada clară că Dumnezeu a intrat în interiorul lumii pentru a mântui lumea din interior. Aceasta este baza credinţei noastre pe care o mărturisim: Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a născut din Fecioara Maria pentru a realiza planul de mântuire al Tatălui său pentru noi, fiii săi. Aşadar, drumul nostru de convertire, pentru a fi autentic şi fructuos, trebuie să se bazeze pe credinţă. Fără ea nu am fi decât nişte sărmani pribegi în această lume, fără niciun scop precis în viaţă. Însă, întăriţi şi animaţi de ea, ne descoperim calitatea de fii iubiţi ai Tatălui ceresc care ne cheamă pe toţi cu braţele deschise.

În a doua lectură, sfântul Paul salută comunitatea din Filipi, întemeiată de el, şi le spune că ei ocupă un loc important în rugăciunile sale. Dar pentru ce se roagă Paul!? Pentru ca „iubirea lor să crească tot mai mult”. Iată cum înţelege Paul viaţa creştinului: o viaţă în care iubirea să crească tot mai mult. O viaţă în care iubirea să fie centrul şi inima fiecărei acţiuni, fiecărei relaţii. Am văzut că aşteptarea specifică timpului Adventului pe care îl trăim acum trebuie însoţită de convertire şi animată de credinţă. Paul ne arată acum că ea trebuie trăită în iubire. Acesta este îndemnul pe care Apostolul neamurilor ni-l adresează şi nouă, creştinii mileniului al treilea. O viaţă care se vrea a fi aproape de Dumnezeu şi care vrea să fie plăcută lui Dumnezeu nu poate fi decât o viaţă în iubire. Iar noi suntem chemaţi să dăm mărturie despre iubire, mai ales în aceste timpuri când se vorbeşte atât de mult despre ea, dar se trăieşte atât de puţin. Iubirea trebuie să fie modul nostru concret de a ne trăi vocaţia de fii ai lui Dumnezeu, modul nostru concret de a ne manifesta hotărârea de a ne întoarce cu totul la Domnul.

Aşadar, suntem îndemnaţi astăzi să ne pregătim inimile şi sufletele, pentru ca Isus să vină şi să locuiască în ele. Să păşim plini de încredere şi determinare pe acest drum de aşteptare pe care îl reprezintă Adventul. Acest lucru să-l facem animaţi de credinţă şi trăind în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Să-i cerem bunului Dumnezeu să ne dea tăria şi statornicia necesare pentru a reuşi să devenim slujitori fideli, cu o inimă curată şi sinceră în care Pruncuşorul care se va naşte să-şi găsească un leagăn plăcut. Să-i deschidem larg porţile sufletului nostru lui Cristos şi el ne va ajuta.

Cătălin Farcaş

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.