Categorii

Duminica a II-a a Paştelui – Ciclul C

Fap 5,12-16; Ps 117; Ap 1,9-13; 17-19; In 20, 19-31

„Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut” (In 20,28)

Am putea spune că aceasta este esenţa mesajului cu care suntem interpelaţi astăzi, în a doua duminică a Paştelui, de cuvântul lui Dumnezeu. Aş dori să fac o precizare încă de la început: această duminică se numeşte a Paştelui, nu de după Paşti. De ce? Pentru că misterul pătimirii, morţii şi învierii Domnului nostru Isus Cristos, punctul central de referinţă pentru întreaga noastră viaţă de credinţă, nu poate rămâne închis într-o zi, iar Biserica ne oferă şapte săptămâni pentru a celebra şi medita intens acest mister.

Revenind la cuvintele pe care Mântuitorul le-a adresat apostolului Toma, referitor la acestea, sfântul Grigore cel Mare, într-o omilie de-a sa, face remarca potrivit căreia prin aceste cuvinte suntem indicaţi în special noi, cei care credem în Cel pe care nu l-am perceput prin simţurile noastre. Am fost desemnaţi noi, cu condiţia însă ca să facem ca faptele noastre să urmeze credinţei. Şi crede cu adevărat cel care pune în practică, prin viaţa sa, adevărul în care crede.

Despre această credinţă şi despre „ziua Domnului” ne vorbeşte liturgia cuvântului de astăzi. Astfel, vedem că în prima lectură ni se arată cum prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni. Numărul celor care credeau se mărea din ce în ce mai mult. Erau aduşi bolnavi şi oameni chinuiţi de duhuri necurate, pentru ca măcar umbra sfântului apostol Petru să cadă asupra lor pentru a fi vindecaţi. De unde aveau apostolii această putere sau, mai bine zis, de la cine aveau puterea de a-i vindeca pe cei bolnavi? De la Cristos cel înviat, care, venind în mijlocul lor, le-a dăruit pacea sa şi pe Duhul Sfânt, izvorul acestei puteri. Roadele învierii sale începeau să se facă puternic simţite. Vindecarea trupurilor, dar şi alungarea duhurilor necurate sunt simboluri ale victoriei definitive a lui Cristos asupra puterilor întunericului. Această putere vindecătoare a acţionat şi asupra noastră la botez, când am fost vindecaţi de pata păcatului originar. Suntem chemaţi să fim necontenit vindecaţi prin sfintele sacramente. Este vorba despre aceeaşi putere, acelaşi Cristos care este izvorul vindecării. În locul apostolilor sunt episcopii, urmaşii acestora, şi colaboratorii lor, preoţii, care ne împart sfintele sacramente din porunca lui Cristos.

Textul sacru ne spune că veneau mulţi bolnavi la apostoli, iar alţii mai neputincioşi erau aduşi, însă ne mai spune că erau şi unii care nu îndrăzneau să li se alăture. Aceştia sufereau de o altă boală mult mai gravă decât a celor dinainte: împietrirea inimii. Oare nu aceasta este cauza profundă a celor mai mari rele ale timpurilor noastre? Oare nu boala spirituală cauzează atâtea şi atâtea necazuri în întreaga societate? Îi avem pe vindecători, preoţii, şi mijloacele de vindecare, sfintele sacramente. Nu lipseşte decât răspunsul omului, credinţa lui.

Trecând la textul psalmului, vedem că acesta ne oferă ca primă impresie imaginea unei atmosfere liturgice în care soliştii şi corul se întrepătrund. Acest psalm îl laudă pe Dumnezeu pentru lucrările minunate pe care le-a săvârşit pentru poporul său şi a fost cântat şi de Isus însuşi la sfârşitul cinei pascale iudaice. Am dorit să aduc în prim-plan această idee pentru a evidenţia rolul pe care îl are comunitatea în trăirea personală a credinţei, lucru cu care ne vom mai întâlni la textul evanghelic.

A doua lectură, luată din Apocalipsul sfântului Ioan, ne arată cum apostolul Ioan este răpit în extaz pe când se afla pe Insula Patmos, prizonier „datorită cuvântului lui Dumnezeu şi a mărturiei date despre Cristos”. Şi citim în textul sacru că această revelaţie a avut loc în „ziua Domnului”.

Ideea „zilei Domului” apare atât în a doua lectură, cât şi în evanghelie. Şi de ce este accentuată de către liturgie? Pentru ca noi să ne amintim că duminica este sărbătoarea primordială a comunităţii creştine, este „Paştele săptămânal”.

Se constată că este o urgenţă a zilelor noastre de a readuce în faţa conştiinţelor importanţa cinstirii zilei Domnului. Iată cum se exprimă Conferinţa Episcopală Italiană, într-un document de-al său, cu privire la această realitate:

Suntem conştienţi de noile condiţii de viaţă şi de noul mod de a trăi, care expun duminica la un proces de profundă transformare, însă nu trebuie să ajungă să fie trăită precum o simplă zi de odihnă sau de evadare din cotidian, în care omul îmbrăcat de sărbătoare, dar incapabil să sărbătorească, să sfârşească prin a se închide într-un orizont atât de strâmt care nu-i permite să vadă cerul.

Despre ce este vorba? Despre un stereotip al petrecerii duminicii, care include: excursii, ieşiri în aer liber, somn, muzică, dans, TV, calculator, petreceri mai mult sau mai puţin decente etc., Dumnezeu fiind uitat, iar comunitatea din care se face parte fiind ignorată. Este vorba despre mentalitatea atât de necreştină indusă de societatea în care trăim, care numai când este în nevoie spune „Doamne-ajută!” şi uită să spună „Mulţumesc, Doamne!”.

Aici putem să ne întrebăm personal: eu cum trăiesc duminica? Ce loc ocupă Dumnezeu în planul pe care îl fac pentru petrecerea acestei zile?

Pentru a evita această situaţie sau, în unele cazuri, chiar pentru a o combate, trebuie să privim la exemplul Bisericii primare, pe a cărei bază am fost zidiţi: Aceşti primi fraţi ai noştri în credinţă comemorau încă de la început învierea Domnului, săptămânal. Asemenea lor, şi noi suntem chemaţi să ne trăim credinţa, iar a ne trăi credinţa, care este darul lui Dumnezeu, înseamnă a fi în comuniune, alături de fraţii noştri. Să privim la exemplul din evanghelia de astăzi: atunci când apostolul Toma revine la credinţă, cum se întâmplă aceasta? Unde se află? În mijlocul comunităţii. Duhul Sfânt, darul lui Cristos cel înviat, a fost trimis şi la noi. Să-l lăsăm să lucreze în viaţa noastră fără să ne descurajăm, întăriţi de cuvintele lui Isus spuse lui Toma: „Fericiţi sunt cei care nu au văzut şi au crezut”. Să privim astăzi spre coasta străpunsă a Mântuitorului, de unde ne vine pacea.

Fiind împreună, ne întărim reciproc în credinţă, aici, la biserică, la sfânta Liturghie, unde ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi frângem aceeaşi pâine, sfânta Euharistie. Nimic nu este mai important pentru viaţa noastră de credinţă decât sfânta Liturghie, unde îl avem în mijlocul nostru pe Cristos care se jertfeşte pentru noi Tatălui. Noi, cei clădiţi pe temelia apostolilor, acum, la mai bine de 2000 de ani, nu putem face decât acelaşi lucru: să trăim împreună, lăudându-l pe Dumnezeu cu bucurie şi în simplitatea inimii şi, prin aceasta, trăind în stima şi uimirea necreştinilor.

Din păcate, nu se întâmplă întotdeauna aşa. Pierdem din vedere uneori esenţialul; uităm că noi nu trăim veşnic pe acest pământ, că speranţa noastră nu se reduce la sănătate, belşug, bogăţie, ci noi credem în învierea noastră, în viaţa veşnică, în răsplata pe care o vom primi în funcţie de cum am trăit pe acest pământ. Iată ce ne spune următoarea întâmplare:

Un preot dintr-un oraş al Italiei a făcut o mărturisire a unui fapt uimitor şi trist în acelaşi timp: unei învăţătoare de la o şcoală generală, un anumit elev din clasa a IV-a i-a spus cu ceva timp în urmă că el împreună cu întreaga sa familie au intrat într-o sectă. Băieţelul avea o minte sclipitoare, poate de aceea învăţătoarea a rămas foarte surprinsă de aderarea sa şi a familiei sale la o grupare din afara Bisericii lui Cristos şi l-a întrebat cum au ajuns la o astfel de decizie: „Veţi înţelege!”, i-a răspuns el. „Ei ne-au asigurat că vom învia după moarte”. Învăţătoarea a rămas perplexă: „Dar… nimeni nu v-a mai spus aceasta la catehism?” „Nu, doamnă, nimeni”, a venit răspunsul lui. „Atunci la predică, la biserică?” „Nu, doamnă, nimeni nu a spus-o…”

Cum este posibil ca, în zilele noastre, într-o familie să nu se ştie de învierea morţilor? Pentru că nu se mai spune Crezul, iar atunci când este învăţat la catehism este recitat mecanic. Apoi se observă, nu peste tot, dar destul de des, tendinţa de a crede că ar fi în detrimentul educaţiei copiilor a le vorbi despre lumea de dincolo, sau a-i învăţa să pună o floare sau să spună o rugăciune la locul unde bunicul, bunica sau cineva apropiat aşteaptă învierea. O altă cauză poate fi alcătuirea unor predici sofisticate care nu mai vorbesc clar despre adevăruri atât de importante, ci se ocupă de cu totul alte probleme. Sau poate este lucrarea Celui Rău, pentru că are tot interesul să ne facă să uităm că acea coastă deschisă a lui Isus a fost o probă incontestabilă a morţii şi a învierii noastre, la sfârşitul lumii.

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru darul credinţei şi pentru că avem privilegiul de a nu fi lipsiţi de posibilitatea de a primi sacramentele şi să ne rugăm pentru creştinii care simt din plin această lipsă spirituală. Să trăim ca adevăraţi creştini ancoraţi în credinţa învierii în timpul binecuvântat al Paştelui.

Maricel BULAI

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.