Categorii

Duhovnicul şi milostivirea. În sfântul Alfons de’ Liguori fondator al redemptoriştilor

sacramentopenitenzaNumele sfântului Alfons este amintit în toată Biserica catolică drept patron al duhovnicilor şi moraliştilor. Titlul i-a fost atribuit de Papa Pius al XII-lea care l-a consacrat icoană şi model pentru studiile de teologie morală şi practica duhovnicilor. În scrisoarea apostolică din 26 aprilie 1950, Consueverunt omni tempore, citim: „Sfântul Alfons s-a remarcat prin prudenţă, doctrină şi asiduitate în a asculta spovezile credincioşilor şi în timpul episcopatului său în dieceza de Sfânta Agata a Goţilor a pregătit pentru administrarea sacramentului pocăinţei foarte mulţi preoţi. Sfântul a lăsat o doctrină teologică şi morală solidă pe care Suveranii Pontifi au definit-o normă sigură pentru cei care se dedicau apostolatului foarte delicat al direcţiunii sufletelor […] noi îl declarăm şi-l proclamăm pe sfântul Alfons episcop, învăţător şi mărturisitor al Bisericii, patron ceresc al tuturor duhovnicilor şi moraliştilor”.

Încă din primii ani de preoţie Alfons a spovedit mult, mai ales în timpul exerciţiilor spirituale şi misiunilor populare, dobândind o experienţă puternică. Primul biograf, părintele Antonio Maria Tannoia scrie: „După un an [de preoţie, 1727], a primit Alfons de la preaeminentul Pignatelli facultatea de a putea asculta spovezile: Asta e ceea ce se suspina de la mii de suflete, care voiau să-şi încredinţeze lui propriile conştiinţe. Era miraculos numărul oricărui grup sau condiţii, care din orice parte alergau la el. Alfons îi primea pe toţi cu o caritate suprafină”.

Ca duhovnic, sfântul Alfons a experimentat frumuseţea şi dulceaţa milostivirii lui Dumnezeu. Notează biograful: „Dimineaţa era primul care se prezenta în biserică, tot aşa era ultimul care se ridica din confesional. Alfons stima această activitate, şi repeta asta mereu, fiind bătrân, ca fiind cel mai profitabil pentru suflete, şi cel mai puţin supus vanităţii pentru un lucrător evanghelic; pentru că, spunea el, mai mult decât prin oricare altă slujire sufletele se împacă imediat cu Dumnezeu”.

În confesional, Alfons a avut ocazia să-şi dea seama de complexitatea slujirii şi de rodnicia sa pentru viaţa spirituală a credincioşilor. În tratatul Praxis confessarii el prezintă condiţiile pentru ca exercitarea acestei ars artium să fie rodnică: „Duhovnicul nu se poate mulţumi cu o sfinţenie care să se limiteze la simpla stare de har, ci trebuie să fie plin de caritate, blândeţe şi prudenţă”. Pentru a fi un bun duhovnic sfântul Alfons sfătuieşte amabilitatea, primirea, blândeţea, milostivirea şi caritatea. Sfântul repeta adesea: „Cu cât sufletele sunt mai înnoroiate în vicii şi posedate de Diavol, cu atât mai mult trebuie să le primim şi să le îmbrăţişăm pentru a le smulge din braţele Diavolului şi a le pune din nou în braţele lui Isus Cristos. Nu trebuie mult să spui: pleacă blestematule, nu te pot dezlega. Dar nu se ia în considerare că acel suflet este preţ al sângelui lui Isus Cristos”.

Când era de acum la odihnă în casa lui din Pagani, sfântul Alfons se destăinuia şi spunea că nu-şi aminteşte să fi trimis pe cineva vreodată fără să-i fi dat dezlegare. Nu că Alfons ar fi dezlegat de-a valma, dimpotrivă în timpul spovezilor se arăta prieten al păcătoşilor şi îi umplea de încredere în sângele lui Isus Cristos, dându-le mijloacele pentru a ieşi din păcat. Adesea repeta: „Dacă păcătosul nu se vede iubit, nu se rezolvă să părăsească păcatul”. Astfel nu-i înspăimânta pe păcătoşi şi câştiga atât de mult inimile încât, căpătând oroare de păcat, se dăruiau cu adevărat lui Isus Cristos.

Alfons era un om practic, de bun simţ. Experienţa misiunilor populare, spovezile, studiul, i-au dat acea caritate pastorală pusă în scris în teologia morală. Pe duhovnici îi sfătuia înainte de toate să aibă o bună şi frumoasă viaţă de rugăciune, caritate deplină, studiu bun, echilibru şi sfinţenie a vieţii. Şi schiţează cele patru funcţii pe care trebuie să le exercite duhovnicul bun: părinte, medic, învăţător şi judecător. Ca părinte, duhovnicul îi va primi pe penitenţi cu iubire sinceră; ca medic, va trebui să diagnostice cu prudenţă rădăcinile răului şi să-i indice penitentului medicamentul vindecării; ca învăţător, el va încerca să cunoască profund legea lui Dumnezeu; în sfârşit, ca judecător, va practica echitatea.

Ca duhovnic Alfons era atent să aleagă pocăinţele sacramentale şi spunea: „Să impunem acea pocăinţă care este acceptată cu plăcere şi să fim siguri că se va face şi să nu-i încărcăm pe penitenţi cu lucruri pe care cu greu le acceptă şi cu uşurinţă le lasă. Pocăinţa trebuie să fie salutară, să facem ca să capete oroare nu faţă de pocăinţă ci faţă de păcat”. Cuvinte măsurate, de bun simţ şi pline de umanitate. Penitenţilor le dăruia o mică broşură compusă de el, erau adunate în ea maximele pentru viaţa creştină.

Această acţiune pastorală a sa ca duhovnic va fi învingătoare, va da oportunitate atâtor suflete să recupereze şi să respire milostivirea lui Dumnezeu. Scrie Tannoia: „Cu această dulce, dar utilă conduită a sa, îi afecţiona pe penitenţi de spovada sacramentală şi îi depărta de păcat. Cu aceste maniere aşa de amabile se vedea cum câştigă pentru Isus Cristos o cantitate de suflete, care îmbătrânite în păcat, zăceau în viciu”.

În Anul Milostivirii duhovnicii sunt chemaţi la practicarea milostivirii. Sacramentul reconcilierii, ne aminteşte Papa Francisc, este întâlnirea cu milostivirea. Provocarea pastorală pe care Pontiful a demarat-o este în faptul de a şti să înţelegem şi să trăim forţa milostivirii lui Dumnezeu. Biserica se auto-realizează în viaţa sacramentală şi ori de câte ori se săvârşeşte o faptă de milostenie trupească şi sufletească. Spovada sacramentală îi ajută pe penitenţi să recupereze faţa de milostivire a Biserici mame.

Duhovnicii, după exemplul sfântului Alfons, au o mare şi frumoasă responsabilitate: a-i atrage pe penitenţi la milostivirea lui Dumnezeu, a face să se simtă maternitatea Bisericii şi mai ales a exprima paternitatea lor iertătoare. Aşadar, face bine a reciti cartea sfântului Alfons Practica duhovnicului pentru a exercita bine slujirea sa. Sfântul îi sfătuieşte pe duhovnici să fie înainte de toate părinte de caritate şi să primească în confesional cu atenţie pe cei săraci, bădărani şi păcătoşi: „[Duhovnicul] îmbrăcându-se cu viscerele de milostivire, cu cât mai înnoroiat de păcate este acel suflet, cu atât mai mare caritate caută să folosească faţă de el, cu scopul de a-l trage la Dumnezeu, spunându-i: Hai, cu veselie, fă o spovadă bună. Spune totul cu libertate; nu te înroşi pentru nimic, fii vesel, pentru că Dumnezeu te iartă cu siguranţă, dacă ai intenţie bună: înadins te-a aşteptat, pentru a te ierta”.

De Mario Colavita

(După L’Osservatore Romano, 9 august 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.