Categorii

Document interlocutor: Textul din Creta despre raporturile dintre Biserica ortodoxă şi lumea creştină

Sinod-ortodox-creștinChestiunea raporturilor cu ceilalţi creştini a fost în centrul dezbaterilor sfântului şi marelui conciliu al Bisericii ortodoxe la 24 şi 25 iunie. Documentul dedicat ei a fost cel mai controversat dintre toate, chiar dacă tocmai această chestiune a fost la originea procesului conciliar. Enciclicele patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea din 1902 şi din 1904, considerate punctul de început al acestui proces, justificau nevoia de consultări panortodoxe tocmai pentru a adopta o atitudine comună faţă de ceilalţi creştini, îndeosebi faţă de vetero-catolici şi faţă de anglicani. Agenda fixată de prima conferinţă panortodoxă din 1961 propunea, cu titlul general „Raporturile Bisericii ortodoxe cu restul lumii creştine”, să se studieze „mijloacele de apropiere şi de unire a Bisericilor din punctul de vedere panortodox”, distingând raporturile pe baza diferitelor Biserici şi confesiuni.

Prima conferinţă preconciliară, în 1976, printre cele zece teme ale agendei conciliului, prevedea două despre raporturi, pe de o parte „cu celelalte Biserici şi confesiuni creştine” şi, pe de altă parte, „cu mişcarea ecumenică”. A treia conferinţă preconciliară din 1986 a propus pentru prima dată două documente despre aceste teme, referitoare la diferitele dialoguri teologice bilaterale (cu anglicanii, vetero-catolicii, Bisericile orientale antice, catolicii, luteranii, reformaţii) şi, respectiv, la raporturile multilaterale în cadrul mişcării ecumenice, adică în mod fundamental al Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Cele două documente au fost reunite într-unul singur de o comisie interortodoxă specială în 2014 şi în 2015. Acest text, aprobat de a cincea conferinţă panortodoxă în octombrie 2015, sinaxa primaţilor din ianuarie 2016 l-a inserat în sfârşit în ordinea de zi a sfântului şi marelui conciliu cu titlul Raporturile Bisericii ortodoxe cu ansamblul lumii creştine.

Paragrafele introductive ale documentului, după ce au afirmat identitatea Bisericii ortodoxe cu Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică, confirmă angajarea sa ecumenică. Amintesc că Biserica ortodoxă „a cultivat mereu dialogul cu aceia care au plecat”, „a participat la mişcarea ecumenică încă de la naşterea sa” şi „a luptat mereu pentru refacerea unităţii”. Prin urmare, participarea la această mişcare „nu merge deloc împotriva naturii şi a istoriei Bisericii ortodoxe, ci constituie expresia coerentă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi”. Scopul acestei angajări de „a căuta, pe baza adevărului credinţei şi a tradiţiei Bisericii antice al celor şapte concilii ecumenice, unitatea tuturor creştinilor”.

Prima parte a documentului tratează despre dialogurile bilaterale şi declară că Biserica ortodoxă „acceptă denumirea istorică a celorlalte Biserici şi confesiuni creştine eterodoxe care nu sunt în comuniune cu ea”. Este dispusă în mod favorabil să ia parte la dialogul teologic „având convingerea că, prin dialog, aduce o mărturie dinamică despre plinătatea adevărului lui Cristos şi despre comorile sale spirituale tuturor celor care sunt în afara ei, având ca obiectiv acela de a netezi calea care conduce la unitate”. Finalitatea dialogurilor teologice este afirmată clar: este „refacerea unităţii în adevărata credinţă şi în iubire”. Însă textul recunoaşte că există o „ierarhizare cu privire la dificultăţile care se prezintă de-a lungul căii pentru a ajunge la acest obiectiv fixat pe scară panortodoxă”. În afară de asta precizează că dialogurile teologice bilaterale trebuie să fie „expresia deciziei unanime a tuturor preasfintelor Biserici locale”. Prin urmare, dacă o Biserică refuză să participe, trebuie să comunice în scris propriul refuz patriarhului ecumenic şi tuturor Bisericilor ortodoxe.

A doua parte a documentului se referă mai ales la Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Textul aminteşte că unele Biserici ortodoxe au fost membri fondatori ai lui şi că, după aceea, toate Bisericile ortodoxe locale au devenit membru, deşi Bisericile ortodoxe din Georgia şi din Bulgaria s-au retras în 1997 şi, respectiv, în 1998. Apoi declară că Biserica ortodoxă „nu accept deloc ideea egalităţii confesiunilor şi nu poate concepe unitatea Bisericii ca o adecvare interconfesională”. Întemeindu-se pe Declaraţia din Toronto (1950), subliniază că acest Consiliu Ecumenic al Bisericilor „nu este o super-Biserică şi nu trebuie să devină astfel în niciun caz”. Afirmă importanţa muncii comisiei Credinţă şi Constituţie şi evaluează pozitiv textele teologice publicate de ea.

Faţă de schiţa din 1986 au fost adăugate două paragrafe. Ortodocşilor care ameninţă unitatea „cu pretextul unei presupuse apărări a purităţii ortodoxiei” documentul le aminteşte că „păstrarea credinţei ortodoxe pure este garantată numai de sistemul conciliar”. În sfârşit, subliniind necesitatea unui dialog ecumenic, consideră „indispensabil ca acest dialog să meargă în acelaşi pas cu mărturia în lume şi cu acţiuni care să exprime «bucuria de nedescris» a Evangheliei (1Pt 1,8), excluzând orice act de prozelitism, de uniatism sau orice altă acţiune care să provoace antagonism confesional”. Cuvântul „uniatism”, care nu era prezent în schiţa iniţială, a fost adăugat de conciliu.

Sunt multe aspectele pozitive ale acestui important document al sfântului şi marelui conciliu. Cităm în primul rând reafirmarea solemnă a angajării Bisericii ortodoxe în mişcarea ecumenică şi în dialogurile teologice bilaterale. Faptul de a fi afirmat clar că scopul acestei angajări este unitatea creştinilor este şi mai important deoarece enciclica acestui conciliu pare să justifice dialogul, în mod un pic apologetic, cu iradierea mărturiei ortodoxe. În al treilea rând, adăugarea, în documentul final, a necesităţii unei evaluări panortodoxe periodice a dialogurilor teologice bilaterale şi multilaterale, apare la rândul său deosebit de oportună.

Acest document va fi cu siguranţă comentat şi evaluat de partenerii de dialog ai Bisericii ortodoxe. Ne mulţumim aici să facem câteva observaţii dintr-un punct de vedere catolic. Prima se referă la desemnarea celorlalţi creştini. În timp ce schiţa preconciliară declara că „Biserica ortodoxă recunoaşte existenţa istorică a altor Biserici şi confesiuni creştine care nu sunt în comuniune cu ea”, conciliul a înlocuit termenul „existenţă” cu „denumire”, adăugând termenul „eterodoxe” (nr. 6). Mai înainte fraza „Biserici şi confesiuni creştine” a fost înlocuită cu „creştini” (nr. 20). Ne putem întreba cu privire la semnificaţia acestor schimbări. Dacă ar indica o recunoaştere pur nominală, adică o ne-recunoaştere de fapt, a statutului eclezial al Bisericilor care se bucură de succesiunea apostolică, ni s-ar părea o inovaţie surprinzătoare. Celebra Enciclică a Bisericii din Constantinopol către toate Bisericile din lume, din 1920, nu era de fapt adresată „Bisericilor din Orient, surori ale Bisericii noastre, veneratelor Biserici din Occident şi celor din restul creştinătăţii”? Şi schiţele textelor preconciliare, de peste cincizeci de ani, nu folosesc termenul „Biserică”, îndeosebi pentru Biserica catolică şi Bisericile orientale, fără ca asta să trezească dezbateri deosebite? În sfârşit, cum s-ar putea înţelege lucrările ecleziologice ale Comisiei mixte internaţionale de dialog teologic între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă, la care participă aproape toate Bisericile ortodoxe, fără o reciprocă recunoaştere eclezială?

Ne putem întreba dacă ar fi fost de preferat păstrarea abordării adoptate de conferinţele panortodoxe din 1961 şi din 1986: acestea nu tratau în mod nediferenţiat raporturile Bisericii ortodoxe cu ansamblul Bisericilor şi confesiunilor. În această privinţă, documentul final face o aluzie interesantă la o „ierarhie a dificultăţilor”, care nu poate să nu amintească „ierarhia adevărurilor” menţionată de Conciliul al II-lea din Vatican, şi îndeamnă, ţinând cont de „specificul problemelor legate de orice dialog bilateral”, la o „diferenţiere în metodologia de urmat”. Noi am adăuga cu plăcere că o diferenţiere terminologică ar putea însoţi această diferenţiere metodologică, în funcţie de câteva criterii.

Unul dintre criteriile importante ale recunoaşterii ecleziale, dintr-un punct de vedere catolic, este succesiunea apostolică. Acest punct de vedere pare de altfel să fie împărtăşit de anumite Biserici ortodoxe. Astfel Biserica ortodoxă rusă, în Principiile fundamentale ale raporturilor cu neortodocşii, afirmă clar că „dialogul cu Biserica catolică s-a construit şi trebuie să se construiască în viitor ţinând cont de faptul fundamental că este o Biserică ce a păstrat succesiunea apostolică a hirotonirilor” (Conciliul episcopal din 2000). Însă există un alt criteriu, şi mai fundamental, pentru dialogul ecumenic: recunoaşterea botezului. Ei bine, în mod surprinzător, cuvântul botez nu este menţionat nici măcar o dată în acest document al sfântului şi marelui conciliu despre raporturile cu ansamblul lumii creştine.

O altă observaţie: documentul se intitulează Raporturi, dar în practică limitează acestea din urmă la dialogul teologic, când nu este o aluzie rapidă la „problemele spinoase pe care ni le pune lumea de astăzi” (nr. 23). Dialogul adevărului este, desigur, un aspect esenţial al raporturilor dintre Biserici, dar nu le epuizează. Aceste raporturi interesează şi mărturia comună şi colaborarea practică în multe domenii, care sunt menţionate numai în treacăt.

Relaţiile se dezvoltă şi, şi mai ales, în cadrul dialogului carităţii, pentru care Papa Paul al VI-lea şi patriarhul Atenagora au fost modelele profetice. În afară de asta, Atenagora a subliniat că dialogul carităţii are şi o semnificaţie teologică. În această privinţă, primirea fraternă rezervată de conciliu observatorilor din celelalte Biserici şi cuvintele cordiale pe care patriarhul Bartolomeu le-a adresat lor, în sesiunile de deschidere şi de închidere, arată bine că, dincolo de dezbaterile terminologice, există deja o recunoaştere trăită a eclezialităţii celorlalte comunităţi creştine, îndeosebi a Bisericii catolice şi a Bisericilor orientale.

În sfârşit, raporturile noastre sunt şi de ordin spiritual: ne rugăm unii pentru alţii şi-l implorăm pe Domnul să grăbească împlinirea rugăciunii sale pentru unitate. Tocmai asta evocă un pasaj din documentul sfântului şi marelui conciliu, cu care încheiem aceste scurte observaţii: „În raporturile sale cu ceilalţi creştini, [Biserica ortodoxă] nu se bazează numai pe forţele umane ale celor care conduc dialogurile, ci se bazează înainte de toate şi pe ocrotirea Duhului Sfânt şi pe harul Domnului care s-a rugat «ca toţi să fie una» (In 17,21)”.

De Hyacinthe Destivelle

(După L’Osservatore Romano, 3 iulie 2016)

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.