Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc la închierea lucrărilor celei de-a XIV- adunări generale ordinare a Sinodului Episcopilor

   Iubiţi Preafericiri, Eminenţe, Excelenţe, iubiţi fraţi şi surori,

   Înainte de toate aş vrea să-i mulţumesc Domnului care a condus drumul nostru sinodal în aceşti ani cu Duhul Sfânt, care nu lasă niciodată Biserica fără sprijinul său.

   Mulţumesc cu adevărat din inimă Eminenţei Sale cardinal Lorenzo Baldissseri, secretar general al Sinodului, Excelenţei Sale mons. Fabio Fabene, subsecretar, şi cu ei îi mulţumesc raportorului Eminenţa Sa cardinal Peter Erdö şi secretarului special Excelenţa Sa mons. Bruno Forte, preşedinţilor delegaţi, scriitorilor, consultanţilor, traducătorilor, cântăreţilor şi tuturor celor care au lucrat neobosit şi cu dăruire totală Bisericii: mulţumesc din inimă! Şi aş vrea să mulţumesc şi comisiei care a făcut raportul: unii au petrecut noapte albă.

   Vă mulţumesc vouă tuturor, dragi părinţi sinodali, delegaţi fraterni, auditori, auditoare şi asesori, parohi şi familii, pentru participarea voastră activă şi rodnică.

   Mulţumesc şi „anonimilor” şi tuturor persoanelor care au lucrat în tăcere contribuind cu generozitate la lucrările acestui Sinod.

   Fiţi siguri cu toţii de rugăciunea mea, pentru ca Domnul să vă răsplătească cu belşugul darurilor sale de har!

   În timp ce urmăream lucrările Sinodului, m-am întrebat: ce va însemna pentru Biserică a încheia acest Sinod dedicat familiei?

   Desigur nu înseamnă că am încheiat toate temele inerente familiei, ci am încercat să le luminăm cu lumina Evangheliei, a tradiţiei şi a istoriei bimilenare a Bisericii, revărsând în ele bucuria speranţei fără a cădea în repetarea uşoară a ceea ce este indiscutabil sau deja s-a spus.

   Cu siguranţă nu înseamnă că am găsit soluţii exhaustive la toate dificultăţile şi la îndoielile care provoacă şi ameninţă familia, ci am pus aceste dificultăţi şi îndoieli sub lumina credinţei, le-am examinat cu atenţie, le-am tratat fără frică şi fără a ascunde capul în nisip.

   Înseamnă că i-am pe toţi să înţeleagă importanţa instituţiei familiei şi a căsătoriei dintre bărbat şi femeie, întemeiată pe unitate şi pe indisolubilitate, şi s-o aprecieze ca bază fundamentală a societăţii şi a vieţii umane.

   Înseamnă că am ascultat şi am făcut să se asculte glasurile familiilor şi ale păstorilor Bisericii care au venit la Roma aducând pe umerii lor poverile şi speranţele, bogăţiile şi provocările familiilor din toate părţile lumii.

   Înseamnă că am dat dovadă despre vivacitatea Bisericii catolice, căreia nu-i este frică să zdruncine conştiinţele anesteziate sau să-şi murdărească mâinile discutând aprins şi deschis despre familie.

   Înseamnă că am încercat să privim şi să citim realitatea, ba chiar realităţile, de astăzi cu ochii lui Dumnezeu, pentru a aprinde şi a lumina cu flacăra credinţei inimile oamenilor, într-un moment istoric de descurajare şi de criză socială, economică, morală şi de negativitate prevalentă.

   Înseamnă că am dat mărturie tuturor că Evanghelia rămâne pentru Biserică izvorul viu de noutate veşnică, împotriva celui care vrea „s-o îndoctrineze” în pietre moarte de aruncat împotriva altora.

   Înseamnă şi că am despuiat inimile închise care adesea se ascund chiar şi în spatele învăţăturilor Bisericii, sau în spatele intenţiilor bune, pentru a şedea pe catedra lui Moise şi a judeca, uneori cu superioritate şi superficialitate, cazurile dificile şi familiile rănite.

   Înseamnă că am afirmat că Biserica este Biserica celor săraci cu duhul şi a păcătoşilor care caută iertarea şi nu numai a drepţilor şi a sfinţilor, ba chiar a drepţilor şi a sfinţilor când se simt săraci şi păcătoşi.

   Înseamnă că am încercat să deschidem orizonturile pentru a depăşi orice hermeneutică conspirativă sau închidere de perspective, pentru a apăra şi pentru a răspândi libertatea fiilor lui Dumnezeu, pentru a transmite frumuseţea noutăţii creştine, uneori acoperită de rugina unui limbaj arhaic sau pur şi simplu incomprehensibil.

   În drumul acestui Sinod opiniile diferite care s-au exprimat liber – şi din păcate uneori cu metode nu complet binevoitoare – cu siguranţă au îmbogăţit şi au animat dialogul, oferind o imagine vie a unei Biserici care nu foloseşte „module preconfecţionate”, ci care ia din izvorul inepuizabil al credinţei sale apă vie pentru a adăpa inimile uscate[1].

   Şi – dincolo de chestiunile dogmatice bine definite de magisteriul Bisericii – am văzut că ceea ce pare normal pentru un episcop dintr-un continent, poate să fie straniu, aproape ca un scandal – aproape! – pentru episcopul dintr-un alt continent; ceea ce este considerat încălcare a unui drept într-o societate, poate să fie precept clar şi intangibil într-o altă societate; ceea ce pentru unii este libertate de conştiinţă, pentru alţii poate să fie numai învălmăşeală. În realitate, culturile sunt foarte diferite între ele şi fiecare principiu general – aşa cum am spus, chestiunile dogmatice bine definite de magisteriul Bisericii – fiecare principiu general are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat şi aplicat[2]. Sinodul din 1985, care celebra a 20-a aniversare a încheierii Conciliului al II-lea din Vatican, a vorbit despre înculturare ca despre „transformarea intimă a valorilor culturale autentice prin integrarea în creştinism şi înrădăcinarea creştinismului în diferitele culturi umane”[3]. Înculturarea nu slăbeşte valorile adevărate, ci demonstrează adevărata lor forţă şi autenticitatea lor, pentru că ele se adaptează fără a se schimba, ba chiar ele transformă paşnic şi treptat diferitele culturi[4].

   Am văzut, şi prin bogăţia diversităţii noastre, că provocarea pe care o avem în faţa noastră este mereu aceeaşi: să vestim Evanghelia omului de astăzi, apărând familia de toate atacurile ideologice şi individualiste.

   Şi, fără a cădea niciodată în pericolul relativismului sau de a-i demoniza pe alţii, am încercat să îmbrăţişăm pe deplin şi curajos bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu care depăşeşte calculele noastre umane şi care nu doreşte altceva decât „TOŢI OAMENII SĂ SE MÂNTUIASCĂ” (1Tim 2,4), pentru a insera şi pentru a trăi acest Sinod în contextul Anului Extraordinar al Milostivirii pe care Biserica este chemată să-l trăiască.

   Iubiţi confraţi,

   Experienţa Sinodului ne-a făcut să înţelegem mai bine şi că adevăraţii apărători ai doctrinei nu sunt cei care apără litera ci spiritul; nu ideile ci pe om; nu formulele ci gratuitatea iubirii lui Dumnezeu şi a iertării sale. Asta nu înseamnă în niciun mod a diminua importanţa formulelor: sunt necesare; importanţa legilor şi a poruncilor divine, ci a exalta măreţia adevăratului Dumnezeu, care nu ne tratează după meritele noastre şi nici după faptele noastre, ci numai după generozitatea nelimitată a milostivirii sale (cf. Rom 3,21-30; Ps 129; Lc 11,37-54). Înseamnă a depăşi tentaţiile constante ale fratelui mai mare (cf. Lc 15,25-32) şi ale lucrătorilor geloşi (cf. Mt 20,1-16). Ba chiar înseamnă a valoriza mai mult legile şi poruncile create pentru om şi nu viceversa (cf. Mc 2,27).

   În acest sens căinţa necesară, faptele şi eforturile umane asumă o semnificaţie mai profundă, nu ca preţ al mântuirii care nu poate fi cumpărată, săvârşită de Cristos în mod gratuit pe cruce, ci ca răspuns dat Celui care ne-a iubit cel dintâi şi ne-a mântuit cu preţul sângelui său nevinovat, în timp ce eram încă păcătoşi (cf. Rom 5,6).

   Prima datorie a Bisericii nu este aceea de a distribui condamnări sau anateme, ci este aceea de a proclama milostivirea lui Dumnezeu, de a chema la convertire şi de a conduce pe toţi oamenii la mântuirea Domnului (cf. In 12,44-50).

   Fericitul Paul al VI-lea, cu minunate cuvinte, spunea: „Deci putem crede că fiecare păcat al nostru sau fugă de Dumnezeu aprinde în El o flacără de iubire mai intensă, o dorinţă de a ne avea din nou şi de a ne reinsera în planul său de mântuire […]. Dumnezeu, în Cristos, se revelează infinit de bun […]. Dumnezeu este bun. Şi numai în El însuşi; Dumnezeu este – o spunem plângând – bun pentru noi. El ne iubeşte, ne caută, ne gândeşte, ne cunoaşte, ne inspiră şi ne aşteaptă: El va fi – dacă se poate spune aşa – fericit în ziua în care noi ne întoarcem şi spunem: Doamne, în bunătatea ta, iartă-mă. Iată, aşadar, căinţa noastră devenind bucuria lui Dumnezeu”[5].

   Şi sfântul Ioan Paul al II-lea afirma că „Biserica trăieşte o viaţă autentică atunci când practică şi proclamă milostivirea […] şi când îi apropie pe oameni de izvoarele milostivirii Mântuitorului, a cărei depozitară şi împărţitoare este ea”[6].

   Şi Papa Benedict al XVI-lea a spus: „Milostivirea este în realitate nucleul central al mesajului evanghelic, este însuşi numele lui Dumnezeu […]. Tot ceea ce Biserica spune şi face, manifestă milostivirea pe care Dumnezeu o nutreşte faţă de om. Când Biserica trebuie să amintească un adevăr mai puţin cunoscut, sau un bine trădat, o face mereu determinată de iubirea milostivă, pentru ca oamenii să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug (cf. In 10,10)”[7].

   Sub această lumină şi graţie acestui timp de har pe care Biserica l-a trăit, vorbind şi discutând despre familie, ne simţim îmbogăţiţi reciproc; şi atâţia dintre noi au experimentat acţiunea Duhului Sfânt, care este adevăratul protagonist şi artizan al Sinodului. Pentru noi toţi cuvântul „familie” nu mai sună ca înainte de Sinod, până acolo încât în el găsim deja rezumatul vocaţiei sale şi semnificaţia întregului drum sinodal[8].

   În realitate, pentru Biserică a încheia Sinodul înseamnă „a merge împreună” din nou realmente pentru a duce în orice parte a lumii, în fiecare dieceză, în fiecare comunitate şi în fiecare situaţie lumina Evangheliei, îmbrăţişarea Bisericii şi sprijinul milostivirii lui Dumnezeu!

Mulţumesc!

Franciscus

Traducere de Pr. Mihai Pătrașcu


[1] Cf. Scrisoare către Marele Cancelar al „Pontificia Universidad Católica Argentina” la a suta aniversare a Facultăţii de Teologie, 3 martie 2015.

[2] Cf. Comisia Biblică Pontificală, Credinţa şi cultura în lumina Bibliei. Actele sesiunii plenare 1979 a Comisiei Biblice Pontificale, LDC, Leumann 1981; Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia Gaudium et spes, 44.

[3] Raportul final (7 decembrie 1985): L’Osservatore Romano, 10 decembrie 1985, 7.

[4] „În virtutea misiunii sale pastorale, Biserica trebuie să se menţină mereu atentă la schimbările istorice şi la evoluţia mentalităţilor. Desigur nu pentru a se supune lor, ci pentru a depăşi obstacolele care se pot opune primirii sfaturilor sale şi a directivelor sale” (Interviu luat cardinalului Georges Cottier în: La Civiltà Cattolica, 3963-3964, 8 august 2015, pag. 272).

[5] Omilie, 23 iunie 1968: Insegnamenti VI (1968), 1177-1178.

[6] Enciclica Dives in misericordia, 13. A mai spus: „În misterul pascal… Dumnezeu ne apare prin ceea ce este: un Tată cu inima tandră, care nu se opreşte în faţa nerecunoştinţei fiilor săi şi este mereu dispus la iertare” (Ioan Paul al II-lea, Regina Coeli, 23 aprilie 1995: Insegnamenti XVIII, 1 [1995], 1035). Şi aşa descria rezistenţa care se opune milostivirii: „Mentalitatea contemporană, probabil mai mult decât aceea a omului din trecut, pare să se opună Dumnezeului milostivirii şi tinde, de asemenea, să marginalizeze din viaţă şi să scoată din inima omului însăşi ideea milostivirii. Cuvântul şi conceptul de milostivire par să-l pună în încurcătură pe om” (Scrisoarea enciclică Dives in misericordia [30 noiembrie 1980], 2).

[7] Regina Coeli, 30 martie 2008: Insegnamenti IV, 1 (2008), 489-490; şi vorbind despre puterea milostivirii afirmă: „Milostivirea e cea care pune o limită răului. În ea se exprimă natura cu totul specială a lui Dumnezeu – sfinţenia sa, puterea adevărului şi a iubirii” (Omilie în Duminica Îndurării Divine, 15 aprilie 2007: Insegnamenti III, 1 [2007], 667).

[8] O analiză acrostihă a cuvântului „familie” ne ajută să rezumăm misiunea Bisericii în datoria de: (Formare) a forma noile generaţii să trăiască în mod serios iubirea nu ca pretenţie individualistă bazată numai pe plăcere şi pe acel „foloseşte şi aruncă”, ci pe a crede din nou în iubirea autentică, rodnică şi perpetuă, ca singura cale pentru a ieşi din sine, pentru a se deschide altuia, pentru a ieşi din singurătate, pentru a trăi voinţa lui Dumnezeu, pentru a se realiza pe deplin, pentru a înţelege că este căsătoria „spaţiul în care se manifestă iubirea divină; pentru a apăra sacralitatea vieţii, a fiecărei vieţi; pentru a apăra unitatea şi indisolubilitatea legăturii conjugale ca semn al harului lui Dumnezeu şi al capacităţii omului de a iubi în mod serios” (Omilie la Liturghia de deschidere a Sinodului, 4 octombrie 2015: L’Osservatore Romano, 5-6 octombrie 2015, pag. 7) şi pentru a valoriza cursurile prematrimoniale ca oportunitate de a aprofunda sensul creştin al sacramentului căsătoriei; (Andare) a merge spre alţii pentru că o Biserică închisă în ea însăşi este o Biserică moartă; o Biserică ce nu iese din propriul ţarc pentru a căuta, pentru a primi şi pentru a conduce pe toţi spre Cristos este o Biserică ce trădează misiunea sa şi vocaţia sa; (Manifestare) a manifesta şi a răspândi milostivirea lui Dumnezeu familiilor nevoiaşe, persoanelor abandonate, bătrânilor neglijaţi, copiilor răniţi de despărţirea părinţilor, familiilor sărace care luptă pentru a supravieţui, păcătoşilor care bat la uşile noastre şi celor îndepărtaţi, celor apţi şi tuturor celor care se simt răniţi în suflet şi în trup şi perechilor sfâşiate de durere, de boală, de moarte sau de persecuţie; (Illuminare) a lumina conştiinţele, adesea înconjurate de dinamici dăunătoare şi subtile, care încearcă chiar să ia locul lui Dumnezeu creatorul: aceste dinamici trebuie demascate şi combătute în respectul deplin faţă de demnitatea fiecărei persoane; (Guadagnare) a câştiga şi a reconstrui cu umilinţă încrederea în Biserică, în mod serios diminuată din cauza comportamentelor şi a păcatelor fiilor săi; din păcate contra-mărturia şi scandalurile comise în interiorul Bisericii de unii clerici au lovit credibilitatea sa şi au întunecat strălucirea mesajului său mântuitor; (Lavorare) a munci intens pentru a susţine şi a încuraja familiile sănătoase, familiile fidele, familiile numeroase care în pofida trudelor zilnice continuă să dea o mare mărturie de fidelitate faţă de învăţăturile Bisericii şi faţă de poruncile Domnului; (Ideare) a concepe o pastoraţie familială reînnoită care să se bazeze pe Evanghelie şi să respecte diversităţile culturale; o pastoraţie capabilă să transmită Vestea Bună cu limbaj atrăgător şi bucuros şi să elimine din inimile tinerilor frica de a asuma angajamente definitive; o pastoraţie care să acorde o atenţie deosebită copiilor care sunt adevăratele victime ale sfâşierilor familiale; o pastoraţie inovatoare care să realizeze o pregătire adecvată pentru sacramentul matrimonial şi să supende practicile în vigoare care adesea au grijă mai mult de aparenţa unei formalităţi decât o educaţie la o angajare care să dureze toată viaţa; (Amare) a iubi necondiţionat toate familiile şi îndeosebi pe cele care trec printr-un moment de dificultate: nicio familie nu trebuie să se simtă singură sau exclusă de la iubirea sau de la îmbrăţişarea Bisericii; adevăratul scandal este frica de a iubi şi de a manifesta concret această iubire.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.