Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat şefilor de stat şi de guvern din Uniunea Europeană cu ocazia celei de-a 60-a aniversări a semnării Tratatelor de la Roma (24 martie 2017)

Distinşi oaspeţi,

Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră în această seară, în ajunul celei de-a 60-a aniversări a semnării Tratatelor care instituie Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Doresc să semnific fiecăruia afectul pe care Sfântul Scaun îl nutreşte faţă de ţările dumneavoastră şi faţă de întreaga Europă, de destinele căreia, prin dispoziţia Providenţei, este legată indisolubil. Recunoştinţă deosebită exprim onoratului Paolo Gentiloni, preşedinte al Consiliului de Miniştri al Republicii Italiene, pentru cuvintele respectuoase pe care le-a adresat în numele tuturor şi pentru angajarea pe care Italia a desfăşurat-o în pregătirea acestei întâlniri; precum şi onoratului Antonio Tajani, preşedinte al Parlamentului European, care a dat glas aşteptărilor popoarelor din Uniune în această ocazie.

Întoarcerea la Roma după şaizeci de ani nu poate să fie numai o călătorie în amintiri, cât mai degrabă dorinţa de a redescoperi amintirea vie a acelui eveniment pentru a-i înţelege însemnătatea în prezent. Trebuie să ne întruchipăm în provocările de atunci, pentru a le înfrunta pe cele de astăzi şi de mâine. Cu relatările sale, pline de reevocări, Biblia ne oferă o metodă pedagogică fundamentală: nu se poate înţelege timpul pe care-l trăim fără trecut, înţeles nu ca un ansamblu de fapte îndepărtate, ci ca limfa vitală care irigă prezentul. Fără această conştiinţă realitatea îşi pierde unitatea, istoria îşi pierde firul logic şi omenirea pierde sensul propriilor acţiuni şi conducerea propriului viitor.

Ziua de 25 martie 1957 a fost o zi încărcată de aşteptări şi de speranţe, de entuziasm şi de trepidaţie, şi numai un eveniment excepţional, datorită însemnătăţii şi consecinţelor istorice, putea s-o facă unică în istorie. Amintirea acelei zile se uneşte cu speranţele prezentului şi cu aşteptările popoarelor europene care cer să se discearnă prezentul pentru a continua cu elan reînnoit şi încredere drumul început.

Erau conştienţi de asta părinţii fondatori şi liderii care, punând propria semnătură pe cele două tratate, au dat viaţă acelei realităţi politice, economice, culturale, dar mai ales umane, pe care astăzi o numim Uniunea Europeană. Pe de altă parte, aşa cum a spus ministrul afacerilor externe belgian Spaak, era vorba, „este adevărat, de bunăstarea materială a popoarelor noastre, de expansiunea economiilor noastre, de progresul social, de posibilităţi industriale şi comerciale total noi, dar mai ales (…) [de] o concepţie deosebită despre viaţă după măsura omului, fraternă şi dreaptă”[1].

După anii întunecaţi şi cruzi ai celui de-al doilea război mondial, liderii timpului au avut credinţă în posibilitatea unui viitor mai bun, „n-au avut lipsă de curaj şi n-au acţionat prea târziu. Amintirea nenorocirilor trecut şi a greşelilor lor pare că i-au inspirat şi le-au dat curajul necesar pentru a uita vechile conflicte şi a gândi să acţioneze în mod cu adevărat nou pentru a realiza marea transformare […] a Europei”[2].

 Părinţii fondatori ne amintesc că Europa nu este un ansamblu de reguli de respectat, nu un breviar de protocoluri şi proceduri de urmat. Ea este o viaţă, un mod de a-l concepe pe om pornind de la demnitatea sa transcendentă şi inalienabilă şi nu numai ca un ansamblu de drepturi de apărat, sau de pretenţii de revendicat. La originea ideii de Europa există „figura şi responsabilitatea persoanei umane cu fermentul său de fraternitate evanghelică, […] cu voinţa sa de adevăr şi de dreptate intensificată de o experienţă milenară”[3]. Roma, cu vocaţia sa la universalitate[4], este simbolul acestei experienţe şi pentru aceasta a fost aleasă ca loc al semnării Tratatelor, pentru că aici – a amintit ministrul afacerilor externe olandez Luns – „au fost puse bazele politice, juridice şi sociale ale civilizaţiei noastre”[5].

Dacă a fost clar încă de la început că inima pulsantă a proiectului politic european nu putea decât să fie omul, a fost la fel de evident riscul ca Tratatele să rămână literă moartă. Ele trebuiau să fie umplute de spirit vital. Şi primul element al vitalităţii europene este solidaritatea. „Comunitatea economică europeană – afirma primul ministru luxemburghez Bech – va trăi şi va avea succes numai dacă, în timpul existenţei sale, va rămâne fidelă faţă de spiritul de solidaritate europeană care a creat-o şi dacă voinţa comună a Europei în gestaţie este mai puternică decât voinţele naţionale”[6]. Acest spirit este necesar astăzi mai mult ca oricând, în faţa stimulentelor centrifuge precum şi a tentaţiei de a reduce idealurile întemeietoare ale Uniunii la necesităţile productive, economice şi financiare.

Din solidaritate se naşte capacitatea de deschidere spre ceilalţi. „Planurile noastre nu sunt de natură egoistă”[7], a spus cancelarul german Adenauer. „Fără îndoială, ţările care urmează să se unească (…) nu vor să se izoleze de restul lumii şi să ridice în jurul lor bariere de netrecut”[8], i-a făcut ecou ministrul afacerilor externe francez Pineau. Într-o lume care cunoştea bine drama zidurilor şi diviziunilor, era foarte clară importanţa de a lucra pentru o Europă unită şi deschisă şi voinţa comună de a se strădui pentru a înlătura acea barieră nenaturală care despărţea continentul de la Marea Baltică la Marea Adriatică. Atât de mult s-a trudit pentru a face să cadă acel zid! Şi totuşi astăzi s-a pierdut amintirea trudei. S-a pierdut şi conştiinţa dramei familiilor despărţite, a sărăciei şi a mizeriei pe care a provocat-o acea diviziune. Acolo unde generaţiile tânjeau să vadă căzând semnele unei duşmănii forţate, acum se discută despre modul de a lăsa în afară „pericolele” din timpul nostru: pornind de la lunga coloană de femei, bărbaţi şi copii, care fug de război şi de sărăcie, care cer numai posibilitatea unui viitor pentru ei şi pentru cei dragi ai lor.

În golul de memorie care caracterizează zilele noastre, adesea se uită şi o altă mare cucerire rod al solidarităţii stabilite la 25 martie 1957: cel mai lung timp de pace din ultimele secole. „Popoare care în decursul timpurilor au fost în terenuri opuse, luptând unii împotriva altora, (…) acum, în schimb, sunt uniţi prin bogăţia particularităţilor lor naţionale”[9]. Pacea se edifică mereu cu contribuţia liberă şi conştientă a fiecăruia. Totuşi, „pentru mulţi astăzi [ea] pare, într-un fel, un bun sigur”[10] şi astfel este uşor de a ajunge să fie considerată superfluă. Dimpotrivă, pacea este un bin preţios şi esenţial, pentru că fără ea nu suntem în măsură să construim un viitor pentru nimeni şi se ajunge „să trăim cu ziua”.

De fapt, Europa unită se naşte dintr-un proiect clar, bine definit, ponderat în mod adecvat, chiar dacă la început numai embrionar. Orice proiect bun priveşte la viitor şi viitorul sunt tinerii, chemaţi să realizeze promisiunile viitorului[11]. Aşadar, în părinţii fondatori era clară conştiinţa că sunt parte dintr-o operă comună, care nu numai că străbătea graniţele statelor, ci şi pe cele ale timpului aşa încât să lege generaţii între ele, toate părtaşe în mod egal de edificarea casei comune.

Distinşi oaspeţi,

Părinţilor Europei le-am dedicat această primă parte a intervenţiei mele, pentru că să ne lăsăm provocaţi de cuvintele lor, de actualitatea gândirii lor, de angajarea pasionată pentru binele comun care i-a caracterizat, de certitudinea că sunt parte a unei opere mai mari decât persoanele lor şi de mărimea idealului care îi anima. Denumirea lor comună era spiritul de slujire, unit cu pasiunea politică şi cu conştiinţa că „la originea civilizaţiei europene se află creştinismul”[12], fără de care valorile occidentale de demnitate, libertate şi dreptate sunt cel mult incomprehensibile. „Şi astăzi – afirma sfântul Ioan Paul al II-lea – sufletul Europei rămâne unit, pentru că, dincolo de originile sale comune, trăieşte valorile creştine şi umane identice, precum acelea a demnităţii persoanei umane, a sentimentului profund al dreptăţii şi libertăţii, a sârguinţei, a spiritului de iniţiativă, a iubirii faţă de familie, a respectului faţă de viaţă, a toleranţei, a dorinţei de cooperare şi de pace, care sunt note care o caracterizează”[13]. În lumea noastră multiculturală aceste valori vor continua să găsească deplină cetăţenie dacă vor şti să menţină legătura lor vitală cu rădăcina care le-a generat. În rodnicia acestei legături se află posibilitatea de a edifica societăţi autentic laice, lipsite de contrapoziţii ideologice, în care găsesc loc la fel originarul şi autohtonul, credinciosul şi necredinciosul.

În ultimii şaizeci de ani lumea s-a schimbat mult. Dacă părinţii fondatori, care au supravieţuit după un conflict devastator, erau animaţi de speranţa unui viitor mai bun şi erau determinaţi de voinţa de a-l urmări, evitând apariţia de noi conflicte, timpul nostru este mai dominat de conceptul de criză. Există criza economică, ce a caracterizat ultimul deceniu, există criza familiei şi a modelelor sociale consolidate, există o răspândită „criză a instituţiilor” şi criza migranţilor: atâtea crize, care ascund frica şi rătăcirea profundă a omului contemporan, care cer o nouă hermeneutică pentru viitor. Totuşi, termenul „criză” nu are o conotaţie în sine negativă. Nu indică numai un moment urât care trebuie depăşit. Cuvântul criză are origine în verbul grec crino (κρίνω), care înseamnă a investiga, a examina, a judeca. Aşadar timpul nostru este un timp de discernământ, care ne invită să examinăm esenţialul şi să construim pe el: aşadar este un timp de provocări şi de oportunităţi.

Aşadar care este hermeneutica, cheia de interpretare cu care putem să citim dificultăţile din prezent şi să găsim răspunsuri pentru viitor? Reevocarea gândirii părinţilor ar fi de fapt sterilă dacă n-ar folosi ca să ne indice un drum, dacă n-ar deveni stimulent pentru viitor şi izvor de speranţă. Fiecare corp care pierde sensul drumului său, căruia îi dispare această privire spre înainte, îndură mai întâi o involuţie şi pe termen lung riscă să moară. Aşadar care este moştenirea părinţilor fondatori? Ce perspective ne indică pentru a înfrunta provocările care ne aşteaptă? Ce speranţă există pentru Europa de astăzi şi de mâine?

Răspunsurile le găsim tocmai în pilaştri pe care ei au intenţionat să edifice Comunitatea Economică Europeană şi pe care deja i-am amintit: centralitatea omului, o solidaritate activă, deschiderea spre lume, urmărirea păcii şi a dezvoltării, deschiderea spre viitor. Celui care conduce îi revine să discearnă drumurile speranţei – aceasta este misiunea dumneavoastră: să discerneţi drumurile speranţei –, să identifice parcursurile concrete pentru a face în aşa fel încât paşii semnificativi făcuţi până aici să nu se piardă, ci să fie garanţie a unui drum lung şi rodnic.

Europa regăseşte speranţă când omul este centrul şi inima instituţiilor sale. Consider că asta implică ascultarea atentă şi încrezătoare a instanţelor care provin atât de la indivizi, cât şi de la societate şi de la popoarele care compun Uniunea. Din păcate, adesea există senzaţia că este în desfăşurare o „dezlipire afectivă” între cetăţeni şi instituţiile europene, adesea percepute îndepărtate şi neatente la diferitele sensibilităţi care constituie Uniunea. A afirma centralitatea omului înseamnă şi a regăsi spiritul de familie, în care fiecare constituie liber după propriile capacităţi şi calităţi la casa comună. Este oportun de a ţine cont că Europa este o familie de popoare[14] şi – ca în orice familie bună – există susceptibilităţi diferite, dar toţi pot să crească în măsura în care sunt uniţi. Uniunea Europeană se naşte ca unitate a diferenţelor şi unitate în diferenţe. De aceea particularităţile nu trebuie să înspăimânte, nici nu se poate crede că unitatea este ocrotită de uniformitate. Mai degrabă ea este armonia unei comunităţi. Părinţii fondatori au ales tocmai acest termen ca fundament al entităţilor care se năşteau din Tratate, punând accentul pe faptul că se puneau în comun resursele şi talentele fiecăruia. Astăzi Uniunea Europeană are nevoie să redescopere sensul de a fi înainte de toate „comunitate” de persoane şi de popoare conștientă că „totul este mai mult decât partea şi este mai mult şi decât simpla sumă a lor”[15] şi că prin urmare „trebuie lărgită mereu privirea pentru a recunoaşte un bine mai mare care va aduce binefaceri tuturor”[16]. Părinţii fondatori căutau acea armonie în care totul este în fiecare dintre părţi, iar părţile sunt – fiecare cu propria originalitate – în tot.

Europa regăseşte speranţă în solidaritate, care este şi antidotul cel mai eficace la populismele moderne. Solidaritatea comportă conştiinţa de a fi parte dintr-un singur trup şi în acelaşi timp implică şi capacitatea pe care o are fiecare membru de „a simpatiza” cu celălalt şi cu totul. Dacă unul suferă, toţi suferă (cf. 1Cor 12,26). Tot aşa şi noi astăzi plângem împreună cu Regatul Unit victimele atentatului care a lovit Londra în urmă cu două zile. Solidaritatea nu este un o propunere bună: este caracterizată de fapte şi gesturi concrete, care apropie de aproapele, în orice condiţie s-ar afla. Dimpotrivă, populismele înfloresc tocmai din egoism, care închide într-un cerc restrâns şi sufocant şi care nu permite să se depăşească mărginirea propriilor gânduri şi de „a privi dincolo”. Trebuie reînceput să se gândească în mod european, pentru a îndepărta pericolul opus al unei uniformităţi cenuşii, adică triumful particularismelor. Politicii îi revine această leadership ideală, care să evite să se bazeze pe emoţii pentru a câştiga consens, ci mai degrabă să elaboreze, într-un spirit de solidaritate şi subsidiaritate, politici care să facă să crească toată Uniunea într-o dezvoltare armonioasă, aşa încât cel care reuşeşte să alerge mai repede să poată întindă mâna celui care merge mai încet şi celui căruia îi vine mai greu să-l ajungă pe cel care este în frunte.

Europa regăseşte speranţă când nu se închide în frica siguranţelor false. Dimpotrivă, istoria sa este determinată puternic de întâlnirea cu alte popoare şi culturi şi identitatea sa „este, şi a fost mereu, o identitate dinamică şi multiculturală”[17]. Există interes în lume faţă de proiectul european. A fost încă din prima zi, cu mulţimea aglomerată în piaţa Campidoglio şi cu mesaje de felicitare care au venit de la alte state. Şi mai mult există astăzi, pornind de la acele ţări care primesc ajutoarele care, cu generozitate vie, le sunt oferite pentru a face faţă consecinţelor sărăciei, ale bolilor şi ale războaielor. Deschiderea spre lume implică această capacitate de „dialog ca formă de întâlnire”[18] la toate nivelurile, începând de la cel dintre statele membre şi dintre instituţii şi cetăţeni, până la cel cu numeroşii imigraţi care ajung pe coastele Uniunii. Nu ne putem limita să gestionăm grava criză migratoare din aceşti ani ca şi cum ar fi numai o problemă numerică, economică sau de siguranţă. Chestiunea migratoare pune o întrebare mai profundă, care este înainte de toate culturală. Ce cultură propune astăzi Europa? De fapt, frica ce se observă adesea are în pierderea idealurilor motivul său cel mai radical. Fără o adevărată perspectivă ideală ajungem să fim dominaţi de teama că celălalt ne smulge din obişnuinţele consolidate, ne privează de conforturile obţinute, pune într-un fel în discuţie un stil de viaţa format adesea numai din bunăstare materială. Dimpotrivă, bogăţia Europei a fost mereu deschiderea sa spirituală şi capacitate de a-şi pune întrebări fundamentale cu privire la sensul existenţei. Deschiderii spre sensul veşnicului i-a corespuns şi o deschidere pozitivă, chiar dacă nu lipsită de tensiuni şi de erori, faţă de lume. Bunăstarea obţinută pare în schimb că i-a tăiat aripile şi a făcut să se coboare privirea. Europa are un patrimoniu ideal şi spiritual unic în lume care merită să fie repropus cu pasiune şi prospeţime reînnoită şi care este cel mai bun remediu împotriva golului de valori din timpul nostru, teren fertil pentru orice formă de extremism. Acestea sunt idealurile care au făcut Europa acea „peninsulă a Asiei” care de la Urali ajunge la Atlantic.

Europa regăseşte speranţă când investeşte în dezvoltare şi în pace. Dezvoltarea nu este dată de un ansamblu de tehnici productive. Ea se referă la toată fiinţa umană: demnitatea muncii sale, condiţii adecvate de viaţă, posibilitatea de a avea acces la instruire şi la îngrijirile medicale necesare. „Dezvoltarea este noul nume al păcii”[19], afirma Paul al VI-lea, pentru că nu există adevărată pace atunci când există persoane marginalizate sau constrânse să trăiască în mizerie. Nu există pace acolo unde lipseşte locul de muncă sau perspectiva unui salariu demn. Nu există pace în periferiile oraşelor noastre, în care se răspândesc drogurile şi violenţa.

Europa regăseşte speranţă când se deschide spre viitor. Când se deschide spre tineri, oferindu-le perspective serioase de educaţie, posibilităţi reale de inserare în lumea muncii. Când investeşte în familie, care este prima şi fundamentala celulă a societăţii. Când respectă conştiinţa şi idealurile cetăţenilor săi, când garantează posibilitatea de a face copii, fără frica de a nu-i putea întreţine. Când apără viaţa în toată sacralitatea sa.

Distinşi oaspeţi,

În alungirea generală a perspectivelor de viaţă, şaizeci de ani astăzi sunt consideraţi timpul maturităţii depline. O vârstă crucială în care încă o dată suntem chemaţi să ne punem în discuţie. Şi Uniunea Europeană este cheamă astăzi să se pună în discuţie, să se îngrijească de inevitabilele boli care vin cu anii şi să găsească parcursuri noi pentru a continua propriul drum. Însă spre deosebire de o fiinţă umană de şaizeci de ani, Uniunea Europeană nu are în faţa sa o bătrâneţe inevitabilă, ci posibilitatea unei noi tinereţi. Succesul său va depinde de voinţa de a lucra încă o dată împreună şi de voinţa de a paria pe viitor. Dumneavoastră, ca lideri, vă va reveni să discerneţi calea unui „nou umanism european”[20], format din idealuri şi concreteţe. Asta înseamnă să nu vă fie frică de a asuma decizii eficace, în măsură să răspundă la problemele reale ale persoanelor şi de a rezista la proba timpului.

Din partea mea nu pot decât să asigur apropierea Sfântului Scaun şi a Bisericii de întreaga Europă, la a cărei edificare a contribuit din totdeauna şi va contribui mereu, invocând asupra ei binecuvântarea Domnului, pentru ca s-o ocrotească şi să-i dea pace şi progres. De aceea îmi însuşesc cuvintele pe care Joseph Bech le-a rostit în Campidoglio: Ceterum censeo Europam esse aedificandam, de altfel cred că Europa merită să fie construită.

Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

[1] P.H. Spaak, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.

[2] Ibid.

[3] A. De Gasperi, La nostra patria Europa. Discorso alla Conferenza Parlamentare Europea, 21 aprilie 1954, în: Alcide De Gasperi e la politica internazionale, Cinque Lune, Roma 1990, vol. III, 437-440.

[4] Cf. P.H. Spaak, Discurs, cit.

[5] J. Luns, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.

[6] J. Bech, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.

[7] K. Adenauer, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.

[8] C. Pineau, Discurs rostit cu ocazia semnării Tratatelor de la Roma, 25 martie 1957.

[9] P.H. Spaak, Discurs, cit.

[10] Discurs adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat pe lângă Sfântul Scaun, 9 ianuarie 2017: L’Osservatore Romano, 9-10 ianuarie 2017, pag. 4.

[11] Cf. P.H. Spaak, Discurs, cit.

[12] A. De Gasperi, La nostra patria Europa, cit.

[13] Act europeistic, Santiago de Compostela, 9 noiembrie 1982: AAS 75/I (1983), 329.

[14] Cf. Discurs la Parlamentul European, Strasbourg, 25 noiembrie 2014: AAS 106 (2014), 1000.

[15] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 235.

[16] Ibid.

[17] Discurs cu ocazia conferirii premiului Carol cel Mare, 6 mai 2016: L’Osservatore Romano, 6-7 mai 2016, pag. 4.

[18] Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 239.

[19] Paul al VI-lea, Scrisoarea enciclică Populorum progressio, 26 martie 1967, 87: AAS 59 (1967), 299.

[20] Discurs cu ocazia conferirii premiului Carol cel Mare, 6 mai 2016: L’Osservatore Romano, 6-7 mai 2016, pag. 5.

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.