Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la întâlnirea promovată de Oficiul Naţional pentru Pastoraţia Vocaţiilor din Conferinţa Episcopală Italiană (5 ianuarie 2017)

papa-vocatiiDiscurs rostit liber de Sfântul Părinte:

Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

Am pregătit acest discurs [arată acea scriere]: sunt cinci pagini. Este prea devreme să adormim încă o dată! Astfel eu îl voi încredinţa secretarului general şi voi încerca să vă spun ceea ce îmi vine în minte, ceea ce îmi vine să spun… Dumneavoastră [se adresează monseniorului Galantino] după aceea îl veţi face cunoscut…

Când mons. Galantino a început să vorbească [în salutul său adresat Sfântului Părinte] şi a spus motoul întâlnirii, „Ridică-te!…”, mi-a venit în minte momentul când acest cuvânt a fost spus lui Petru, în închisoare, a fost spus de înger: „Ridică-te!” (Fap 12,7). El nu înţelegea nimic. „Ia-ţi mantia…”. Şi nu ştia dacă visa, dacă nu visa. „Urmează-mă”. Şi porţile s-au deschis şi Petru s-a trezit pe stradă. Acolo şi-a dat seama că era realitate, că nu era un vis: era îngerul lui Dumnezeu şi îl eliberase. „Ridică-te!”, îi spusese. Şi el s-a ridicat, în grabă, şi a plecat. Şi unde merg? Merg unde cu siguranţă este comunitatea creştină. Şi într-adevăr a mers într-o casă de creştini, unde toţi se rugau pentru el. Rugăciunea… Bate la uşă, iese femeia din casă, îl priveşte… şi în loc să deschidă uşa se întoarce. Şi Petru, înspăimântat pentru că era paznicul acolo, care umbla prin oraş. Şi ea: „Hai, este Petru!” – „Nu, Petru este în închisoare!” – „Nu, este fantoma lui Petru” – „Nu, este Petru, este Petru!”. Şi Petru bătea la uşă, bătea la uşă… Acel „Ridică-te!” a fost oprit datorită temerii, datorită nesăbuinţei – dar, nu ştim – unei persoane. Cred că se numea… [Rode]. Este un complex, complexul celor care de frică, datorită lipsei de siguranţă preferă să închidă uşile.

Eu mă întreb câţi tineri, băieţi şi fete, simt astăzi în inima lor acel „ridică-te!” şi câţi – preoţi, consacraţi, surori – închid uşile. Şi ei ajung în frustrare. Au auzit acel „ridică-te!” şi băteau la uşă… „Da, da, ne rugăm” – „Da, acum nu se poate, ne rugăm”. Între paranteze, cineva, când a aflat că veneam la voi să vorbesc despre vocaţii, a spus: „Spuneţi-le să se roage pentru vocaţii, în loc să facă atâtea întâlniri!”. Nu ştiu dacă este adevărat, dar să ne rugăm este nevoie, însă să ne rugăm cu uşa deschisă! Cu uşa deschisă. Pentru că numai mulţumindu-ne să facem o întâlnire, fără a ne asigura că uşile sunt deschise, nu foloseşte. Şi uşile se deschid cu rugăciunea, bunăvoinţa, riscul. A risca împreună cu tinerii. Isus ne-a spus că prima metodă pentru a avea vocaţii este rugăciunea, şi nu toţi sunt convinşi de asta. „Eu mă rog… da, eu mă rog, în fiecare zi un Tatăl Nostru pentru vocaţii”. Adică, plătesc taxa. Nu, rugăciunea care iese din inimă! Rugăciunea care face ca Domnul să spună de mai multe ori acel „ridică-te!”: „Ridică-te! Fii liber, fii liberă! Ridică-te, te vreau cu mine. Urmează-mă. Vino la mine şi vei vedea unde locuiesc. Ridică-te!”. Dar cu uşile închise, nimeni nu poate intra la Domnul. Şi cheile uşilor le aveam noi. Nu numai Petru, nu, nu. Toţi.

A deschide uşile pentru ca să poată intra în biserici. Am aflat despre câteva dieceze, în lume, care au fost binecuvântate cu vocaţii. Vorbind cu episcopii [am întrebat]: „Ce aţi făcut?”. Înainte de toate, o scrisoare a episcopului, în fiecare lună, adresată persoanelor care voiau să se roage pentru vocaţii: bătrânelele, bolnavii, soţii… O scrisoare în fiecare lună, cu un gând spiritual, cu un material ajutător, pentru a însoţi rugăciunea. Episcopii trebuie să însoţească rugăciunea, rugăciunea comunităţii. Trebuie căutat un mod… Acest este un mod pe care acei episcopi – trei sau patru pe care i-am auzit – l-au găsit. Dar de atâtea ori episcopii sunt angajaţi, există atâtea lucruri… Da, da, dar nu trebuie uitat că prima îndatorire a episcopilor este rugăciunea! A doua îndatorire vestirea Evangheliei. Şi asta n-o spun teologii, acest lucru a fost spus de apostoli, când au avut acea mică revoluţie în care atâţia creştini se plângeau că văduvele nu erau bine îngrijite, pentru că apostolii nu aveau timp; atunci i-au „inventat” pe diaconi, pentru ca să se ocupe de văduve, de orfani, de săraci… Noi, în această Biserică din Roma, avem un bun diacon, l-am avut pe Laurenţiu, care şi-a dat viaţa; se ocupa de aceste lucruri… Şi la sfârşitul vestirii, când vestea comunităţii creştine, Petru spune: „Şi nouă ne revine rugăciunea şi vestirea Evangheliei” (cf. Fap 6,4). Dar cineva poate să-mi spună: „Părinte, dumneavoastră vorbiţi nurorii pentru ca să audă soacra?”. Da, este adevărat. Primul lucru este să ne rugăm, asta e ceea ce ne-a spus Isus: „Rugaţi-vă pentru vocaţii”. Eu aş putea să fac planul pastoral cel mai mare, organizarea cea mai perfectă, dar fără plămada rugăciunii va fi pâine nedospită. Nu va avea forţă. A ne ruga este primul lucru. Şi comunitatea creştină, în acea noapte în care Petru bătea la uşă, era în rugăciune. Spune textul: „Toată Biserica se ruga pentru el” (cf. Fap 12,5). Era în rugăciune. Şi când ne rugăm, Domnul ascultă, mereu, mereu! Dar să ne rugăm nu ca papagalii. Să ne rugăm cu inima, cu viaţa, cu totul, cu dorinţa ca acest lucru pe care eu îl cer să se facă. Să ne rugăm pentru vocaţii.

Gândiţi-vă dacă voi puteţi face un lucru de acest fel, aşa cum au făcut aceşti episcopi, care sunt oameni umili: „Tu ia această angajare, în fiecare zi fă vreo rugăciune”; şi a alimenta această angajare, mereu. Astăzi o broşură, luna viitoare o scrisoare, apoi o iconiţă…, dar să se simtă legaţi în rugăciune, pentru că rugăciunea tuturor face atâta forţă. O spune însuşi Domnul. Apoi, uşa deschisă. Este de plâns când tu mergi în parohie, în unele parohii… Şi între paranteze vreau să spun că parohii italieni sunt buni, vorbesc în general, însă aceasta este o mărturie pe care vreau s-o dau: niciodată n-am văzut în alte dieceze, în patria mea, în alte dieceze, organizaţii făcute de parohi aşa de puternice ca aici. Gândiţi-vă la voluntariat: în Italia voluntariatul este un lucru care nu se vede în altă parte. Este un lucru mare! Şi cine l-a făcut? Parohii. Parohii de la ţară, care slujesc unul, două, trei sate, merg, vin, cunosc numele tuturor, chiar şi al câinilor… Parohii. Apoi, oratoriul în parohiile italiene: este o instituţie puternică! Şi cine a făcut asta? Parohii! Parohii sunt buni. Dar uneori – şi vorbesc despre toată lumea – se merge în parohie şi se găseşte scris pe uşă: „Parohul primeşte lunea, joia, vinerea de la ora 15 la 16”; sau: „Se fac spovezi de la această oră la această oră”. Aceste uşi deschise… De câte ori – şi vorbesc despre dieceza mea precedentă – de câte ori secretarele, femei consacrate, sunt cele care-i primesc pe oameni, care-i sperie pe oameni! Uşa este deschisă, dar secretare le arată dinţii, şi oamenii fug! Este nevoie de primire. Pentru a avea vocaţii este necesară primirea. Este casa în care se primeşte.

Şi vorbind despre tineri, primirea pentru tineri. Acesta este un al treilea lucru un pic dificil. Tinerii obosesc, pentru că au mereu o idee, fac gălăgie, fac asta, fac ailaltă… Şi apoi vin: „Dar, aş vrea să vorbesc cu tine…” – „Da, vino”. Şi aceleaşi întrebări, aceleaşi probleme: „Eu ţi-am spus…”. Obosesc. Dacă vrem vocaţii: uşă deschisă, rugăciune, a sta pironiţi de scaun pentru a-i asculta pe tineri. „Dar sunt fantezişti!…”. Binecuvântat să fie Domnul! Ţie-ţi revine să-i „aterizezi”. A-i asculta: apostolatul urechii. „Vor să se spovedească, dar spovedesc mereu aceleaşi lucruri” – „Şi tu, când erai tânăr, ai uitat?”. Răbdarea: a asculta, ca să se simtă acasă, primiţi; ca să se simtă binevoiţi. Şi de mai multe ori fac copilării: mulţumire fie lui Dumnezeu, pentru că nu sunt bătrâni. Este important „a pierde timp” cu tinerii. Uneori plictisesc, pentru că – aşa cum spuneam – vin mereu cu aceleaşi lucruri; însă timpul este pentru ei. Mai mult decât a le vorbi, trebuie ascultaţi şi să se spună numai o „picăturică”, un cuvânt acolo, şi gata, pot să plece. Şi asta va fi o sămânţă care va lucra dinăuntru. Dar va putea spune: „Da, am fost cu parohul, cu preotul, cu sora, cu preşedintele Acţiunii Catolice, şi m-a ascultat ca şi cum n-ar avea nimic de făcut”. Asta tinerii o înţeleg bine.

Apoi, un alt lucru despre tineri: trebuie să fim atenţi la ce anume caută, pentru că tinerii se schimbă cu timpurile. În timpurile mele era moda reuniunilor: „Astăzi vom vorbi despre iubire”, şi fiecare pregătea tema iubirii, se vorbea… Eram satisfăcuţi. Apoi, ieşeam de acolo, mergeam la stadion ca să vedem meciul – încă nu era televiziune – eram liniştiţi. Se făceau fapte de caritate, vizite la spitale… totul aranjat. Dar eram destul de „statici”, în sens figurat. Astăzi tinerii trebuie să fie în mişcare, tinerii trebuie să meargă; pentru a lucra pentru vocaţii trebuie puşi în mişcare tinerii şi asta se face însoţind. Apostolatul mersului. Şi cum să mergem, cum? Să facem un maraton? Nu! A inventa, a inventa acţiuni pastorale care să-i implice pe tineri, în ceva care să-i determine să facă ceva: în vacanţă să mergem o săptămână să facem o misiune în satul acela, sau să facem ajutor social în satul celălalt, sau în fiecare săptămână să mergem la spital, asta, aia…, sau să dăm de mâncare celor fără adăpost în marile oraşe… există… Tinerii au nevoie de asta, şi se simt Biserică atunci când fac asta. Şi tinerii care nu se spovedesc, probabil, sau nu merg la Împărtăşanie, dar se simt Biserică. După aceea, se vor spovedi, după aceea, vor merge la Împărtăşanie; dar tu, pune-i în mişcare. Şi mergând, Domnul vorbeşte, Domnul cheamă. Şi vine o idee: trebuie să facem asta…; eu vreau să fac…; şi se implică în problemele celuilalt. Tineri în mişcare, nu opriţi. Tinerii opriţi, care au totul sigur… sunt tineri ieşiţi la pensie! Şi există atâţia, astăzi! Tineri care au totul asigurat: sunt pensionari ai vieţii. Studiază, vor avea o meserie, dar inima este deja închisă. Şi sunt pensionari. Aşadar, a merge, a merge cu ei, a-i face să meargă, a-i face să umble. Şi pe drum găsesc întrebări, întrebări la care este greu de răspuns! Eu vă mărturisesc, când am vizitat unele ţări sau şi aici în Italia, unele oraşe, de obicei fac o reuniune sau un prânz cu un grup de tineri. Întrebările pe care ţi le pun, în acele momente, te fac să tremuri, pentru că tu nu ştii cum să răspunzi… Pentru că sunt neliniştiţi [în sens pozitiv: sunt în căutare], şi această nelinişte este un har al lui Dumnezeu, este un har al lui Dumnezeu. Tu nu poţi opri neliniştea. Vor spune trăsnăi, uneori, dar sunt neliniştiţi, şi asta e ceea ce contează. Şi această nelinişte este necesar să fie pusă în mişcare.

„Ridică-te!”. Uşa deschisă. Rugăciunea. Apropierea de ei, a-i asculta. „Dar sunt plictisitori!…”. A-i asculta, a-i pune în mişcare, a-i face să meargă, cu propuneri de „făcut”. Ei înţeleg mai bine limbajul mâinilor decât pe cel al capului sau pe cel al inimii; înţelege acel a face: înţeleg bine! Gândesc aşa, aşa, dar înţeleg, fac bine dacă tu le dai de făcut. Înţeleg bine: au o capacitate ascuţită de a judeca; trebuie să aranjăm un pic capul, dar asta vine, vine cu timpul.

Şi în sfârşit, ultimul lucru care îmi vine în minte pentru pastoraţia vocaţională este mărturia. Un băiat, o fată, este adevărat că simte chemarea Domnului, dar chemarea este mereu concretă, şi cel puţin majoritatea dăţilor, cea mai mare parte dintre dăţi este: „Eu aş vrea să devin ca aceea sau ca acela”. Mărturiile noastre sunt ceea ce îi atrage pe tineri. Mărturii ale preoţilor buni, ale surorilor bune. Odată a mers o soră să vorbească într-un colegiu – era o superioară, cred că era o maică generală, într-o altă ţară, nu aici – a reunit – acest lucru este istoric – comunitatea educativă din acel colegiu de surori, şi această maică generală în loc să vorbească despre provocarea educaţiei, despre tinerii care sunt educaţi, despre toate aceste lucruri, a început să spună: „Noi trebuie să ne rugăm pentru canonizarea maicii noastre fondatoare”, şi a trecut peste jumătate de oră vorbind despre maica fondatoare, că trebuie făcută asta, că trebuie cerută minunea… Însă comunitatea educativă, profesorii, profesoarele [se gândeau]: „Dar de ce ne spune aceste lucruri, în timp ce noi avem nevoie de altceva… Da, asta e bine, ca să fie beatificată şi canonizată, dar noi avem nevoie de un alt mesaj”. La sfârşit, una dintre profesoare – bună, era bună această profesoară, am cunoscut-o – a spus: „Maică, pot să spun un lucru?” – „Da” – „Maica voastră nu va fi niciodată canonizată” – „Dar de ce?” – „Eh, pentru că în mod sigur este în purgator” – „Dar nu spune aceste lucruri! De ce spui asta?” – „Pentru că v-a întemeiat pe voi. Pentru că tu care eşti generala eşti atât de – să spunem – nesăbuită, ca să nu spun mai mult, maica ta generală n-a ştiut să vă formeze”. Nu este aşa? Este mărturia: ca să vadă în voi trăind ceea ce predicaţi. Ceea ce v-a determinat să deveniţi preoţi, surori, chiar laici care lucrează cu forţă în casa Domnului. Şi nu oameni care caută siguranţă, care închid uşile, care-i înspăimântă pe ceilalţi, care vorbesc despre lucruri care nu interesează, care îi plictisesc pe tineri, care nu au timp… „Da, da, dar mă grăbesc puţin…”. Nu. Este nevoie de o mărturie mare!

Nu ştiu, asta e ceea ce mi-a izbucnit în inimă pornind de la acel „ridică-te!” pe care l-am auzit spunându-l monseniorul Galantino, de la motoul întâlnirii voastre. Şi am vorbit despre ceea ce simt. Şi vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi, vă mulţumesc pentru această întâlnire, vă mulţumesc pentru rugăciuni… Şi înainte! Lumea nu se termină cu noi, trebuie să mergem înainte…

Acum, înainte de binecuvântare, s-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria: „Bucură-te Marie…”.

[Binecuvântarea]

__________________

Discursul încredinţat de Sfântul Părinte

Iubiţi fraţi şi surori!

La sfârşitul întâlnirii voastre de pastoraţie vocaţională, organizate de Oficiul din Conferinţa Episcopală Italiană, sunt bucuros să vă pot primi şi întâlni. Îi mulţumesc monseniorului Galantino pentru cuvintele sale respectuoase; şi vă felicit pentru angajarea cu care duceţi înainte această întâlnire anuală, în care se împărtăşeşte bucuria fraternităţii şi frumuseţea diferitelor vocaţii.

În faţa noastră se deschide orizontul şi drumul spre Adunarea sinodală din 2018, despre tema „Tinerii, credinţa şi discernământul vocaţional”. „Da”-ul total şi generos al unei vieţi dăruite este asemenea cu un izvor de apă, ascuns de atâta timp în adâncimile pământului, care aşteaptă să izvorască şi să curgă în afară, într-un râuleţ de puritate şi prospeţime. Astăzi tinerii au nevoie de un izvor de apă proaspătă pentru a se adăpa şi apoi a continua drumul lor de căutare. „Tinerii au dorinţa unei vieţi mari. Întâlnirea cu Cristos, a se lăsa cuprinşi şi conduşi de iubirea sa lărgeşte orizontul existenţei şi dăruieşte o speranţă solidă care nu dezamăgeşte” (Enciclica Lumen fidei, 53).

În acest orizont se situează şi slujirea voastră, cu stilul său de vestire şi de însoţire vocaţională. Această angajare cere pasiune şi simţ de gratuitate. Pasiunea implicării personale, în a şti să vă îngrijiţi de vieţile care vă sunt încredinţate ca nişte cutii care păstrează în ele o comoară preţioasă de păzit. Şi gratuitatea unei slujiri în Biserică, slujire care cere mare respect faţă de cei ai căror tovarăşi de călătorie deveniţi. Este angajarea de a căuta fericirea lor, şi asta merge mult dincolo de preferinţele şi aşteptările voastre. Îmi însuşesc cuvintele Papei Benedict al XVI-lea: „Fiţi semănători de încredere şi de speranţă. De fapt este profund sentimentul de rătăcire pe care adesea îl trăieşte tineretul de astăzi. Adesea cuvintele umane sunt lipsite de viitor şi de perspectivă, lipsite şi de sens şi de înţelepciune. […] Şi totuşi, aceasta poate să fie ora lui Dumnezeu” (Discurs adresat participanţilor la Întâlnirea europeană despre pastoraţia vocaţională, 4 iulie 2009).

Pentru a fi credibili şi a intra în sintonie cu tinerii, trebuie privilegiată calea ascultării, a şti „să se piardă timp” în primirea întrebărilor lor şi a dorinţelor lor. Mărturia voastră va fi cu atât mai convingătoare dacă veţi şti să povestiţi, cu bucurie şi adevăr, frumuseţea, uimirea şi minunăţia de a fi îndrăgostiţi de Dumnezeu, bărbaţi şi femei care trăiesc cu recunoştinţă alegerea lor de viaţă pentru a-i ajuta pe alţii să lase o amprentă inedită şi originală în istorie. Asta cere să nu fim dezorientaţi de solicitările exterioare, ci să ne încredem în milostivirea şi în duioşia Domnului reînsufleţind fidelitatea alegerilor noastre şi prospeţimea „primei iubiri” (cf. Ap 2,5).

Prioritatea vestirii vocaţionale nu este eficienţa a ceea ce facem, ci mai degrabă atenţia privilegiată faţă de vigilenţă şi faţă de discernământ. Înseamnă a avea o privire capabilă să perceapă pozitivitatea în evenimentele umane şi spirituale pe care le întâlnim; o inimă uimită şi recunoscătoare în faţa darurilor pe care persoanele le poartă în ele, scoţând în evidenţă mai mult potenţialităţile decât limitele, prezentul şi viitorul în continuitate cu trecutul.

Este nevoie astăzi de o pastoraţie vocaţională cu orizonturi ample şi cu respiraţie de comuniune; capabilă să citească în mod curajos realitatea aşa cum este cu trudele şi rezistenţele, recunoscând semnele de generozitate şi de frumuseţe ale inimii umane. Există urgenţa de a readuce în comunităţile creştine o nouă „cultură vocaţională”. „Face parte încă din această cultură vocaţională capacitatea de a visa şi a dori lucruri mari, acea uimire care permite să se aprecieze frumuseţea şi a o alege pentru valoarea sa intrinsecă, pentru că face frumoasă şi adevărată pacea” (Opera Pontificală pentru Vocaţii, Noi vocaţii pentru o nouă Europă, 8 decembrie 1997, 13b).

Iubiţi fraţi şi surori, nu încetaţi să vă repetaţi vouă înşivă: „eu sunt o misiune” şi nu simplu „eu am o misiune”. „Trebuie să ne recunoaştem pe noi înşine ca marcaţi cu foc de această misiune de a lumina, a binecuvânta, a da viaţă, a ridica, a vindeca, a elibera” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 273). A fi misiune permanentă cere curaj, îndrăzneală, fantezie şi voinţă de a merge mai departe, mai încolo. „Ridică-te, mergi şi nu te teme” a fost tema Întâlnirii voastre. ea ne ajută să ne amintim de multe istorii de vocaţie, în care Domnul îi invită pe cei chemaţi să iasă din ei pentru a fi dar pentru ceilalţi; lor le încredinţează o misiune şi îi asigură: „Nu te teme pentru că eu sunt cu tine” (Is 41,10). Această binecuvântare a sa devine încurajare constantă şi pasionată pentru a putea merge dincolo de fricile care ne închid în noi înşine şi paralizează orice dorinţă de bine. Este frumos a şti că Domnul ia asupra sa fragilităţile noastre, ne pune din nou pe picioare pentru a regăsi, zi după zi, răbdarea infinită de a reîncepe.

Să ne simţim mânaţi de Duhul Sfânt ca să găsim cu curaj drumuri noi în vestirea evangheliei vocaţiei; pentru a fi bărbaţi şi femeie care, ca sentinele (cf. Ps 130,6), ştiu să perceapă firele de lumină ale noilor zori, într-o reînnoită experienţă de credinţă şi de pasiune pentru Biserică şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Să ne mâne Duhul ca să fim capabili de o răbdare iubitoare, care nu se teme de inevitabilele încetineli şi rezistenţe ale inimii umane.

Vă asigur rugăciunea mea; şi voi, vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Mulţumesc.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.