Categorii

Discursul Sfântului Părinte Francisc adresat participanţilor la Cursul promovat de Penitenţiaria Apostolică (4 martie 2016)

Papa-PenitenziariaIubiţi fraţi, bună ziua!

Sunt bucuros să vă întâlnesc, în timpul Postului Mare din Anul Jubiliar al Milostivirii, cu ocazia Cursului anual despre forul intern. Îl salut cordial pe cardinalul Piacenza, Penitenţiar Major, şi îi mulţumesc pentru expresiile sale respectuoase. Îl salut pe regent – care are o faţă atât de bună, trebuie să fie un bun confesor! – pe prelaţi, pe oficiali şi personalul din Penitenţiarie, pe colegii penitenţiarilor ordinari şi extraordinari din bazilicile papale – ale căror prezenţe au fost lărgite tocmai cu ocazia Jubileului – şi pe voi toţi care participaţi la Curs, care îşi propune să-i ajute pe preoţii noi şi pe seminariştii care sunt aproape de hirotonire să se formeze pentru a administra bine sacramentul Reconcilierii. Celebrarea acestui sacrament cere de fapt o pregătire adecvată şi actualizată, pentru ca aceia care se apropie să poată „atinge cu mâna măreţia milostivirii, izvor de adevărată pace interioară” (cf. Bula Misericordiae vultus, 17).

„Misterul credinţei creştine pare să găsească în acest cuvânt – «milostivire» – sinteza sa. Ea a devenit vie, vizibilă şi a ajuns la apogeul său în Isus din Nazaret” (ibid., 1). În acest sens, milostivirea, înainte de a fi o atitudine sau o virtute umană, este alegerea definitivă a lui Dumnezeu în favoarea fiecărei fiinţe umane pentru mântuirea sa veşnică; alegere sigilată cu sângele Fiului lui Dumnezeu.

Această milostivire divină poate ajunge gratuit la toţi cei care o invocă. De fapt, posibilitatea iertării este într-adevăr deschisă pentru toţi, ba chiar este deschisă larg, precum cea mai mare dintre „porţile sfinte”, deoarece coincide cu însăşi inima Tatălui, care îi iubeşte şi îi aşteaptă pe toţi fiii săi, în mod deosebit cei care au greşit mai mult şi care sunt departe. Milostivirea Tatălui poate să ajungă la fiecare persoană în multe moduri: prin deschiderea unei conştiinţe sincere; prin intermediul lecturii Cuvântului lui Dumnezeu care converteşte inima; printr-o întâlnire cu o soră sau un frate milostivi; în experienţele vieţii care ne vorbesc despre răni, despre păcat, despre iertare şi despre milostivire.

Există totuşi „calea sigură” a milostivirii, pe care parcurgând-o se trece de la posibilitate la realitate, de la speranţă la certitudine. Această cale este Isus, care are „puterea de a ierta păcatele pe pământ” (Lc 5,24) şi a transmis această misiune Bisericii (cf. In 20,21-23). Sacramentul Reconcilierii este aşadar locul privilegiat pentru a trăi experienţa milostivirii lui Dumnezeu şi a celebra sărbătoarea întâlnirii cu Tatăl. Noi uităm acest aspect, cu atâta uşurinţă: eu merg, cer iertare, simt îmbrăţişarea iertării şi uit să fac sărbătoare. Aceasta nu este doctrină teologică, ci eu aş spune, forţând un pic, că sărbătoarea este parte a sacramentului: este ca şi cum din pocăinţă ar face parte şi sărbătoarea pe care trebuie s-o fac cu Tatăl care m-a iertat.

Când, ca duhovnici, mergem la confesional pentru a-i primi pe fraţi şi pe surori, trebuie să ne amintim mereu că suntem instrumente ale milostivirii lui Dumnezeu faţă de ei; aşadar să fim atenţi să nu punem piedică acestui dar de mântuire! Confesorul este, el însuşi, un păcătos, un om care are mereu nevoie de iertare; el cel dintâi nu se poate lipsi de milostivirea lui Dumnezeu, care l-a „ales” şi l-a „constituit” (cf. In 15,16) pentru această mare misiune. Aşadar la el trebuie să ne dispunem mereu în atitudine de credinţă umilă şi generoasă, având ca unică dorinţă ca fiecare credincios să poată avea experienţa iubirii Tatălui. În asta nu ne lipsesc confraţi sfinţi la care să privim: să ne gândim la Leopold Mandic şi Pius de Pietrelcina, ale căror rămăşiţe pământeşti le-am venerat în urmă cu o lună în Vatican. Precum şi – îmi permit – unul din familia mea: părintele Cappello.

Fiecare credincios căit, după dezlegarea preotului, are certitudinea, prin credinţă, că păcatele sale nu mai există. Nu mai există! Dumnezeu este atotputernic. Mie îmi place să cred că are o slăbiciune: o memorie rea. Odată ce El te iartă, uită. Şi acest lucru este mare! Păcatele nu mai există, au fost şterse de milostivirea divină. Fiecare dezlegare este, într-un anumit mod, un jubileu al inimii, care îmbucură nu numai pe credincios şi Biserica, ci mai ales pe Dumnezeu însuşi. Isus a spus asta: „Va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Aşadar, este important ca duhovnicul să fie şi un „canal de bucurie” şi credinciosul, după ce a primit iertarea, să nu se mai simtă oprimat de păcate, ci să poată gusta lucrarea lui Dumnezeu care l-a eliberat, să trăiască în aducere de mulţumire, gata să repare răul comis şi să meargă în întâmpinarea fraţilor cu inimă bună şi disponibilă.

Iubiţi fraţi, în acest timp al nostru, marcat de individualism, de atâtea răni şi de ispita de a ne închide, este un adevărat dar a vedea şi a însoţi persoane care se apropie de milostivire. Asta comportă, pentru noi toţi, şi o obligaţie şi mai mare de coerenţă evanghelică şi de bunăvoinţă paternă; suntem păzitori, şi niciodată stăpâni, fie ai oilor, fie ai harului.

Să repunem în centru – şi nu numai în acest An jubiliar! – sacramentul Reconcilierii, adevărat spaţiu al Duhului în care toţi, confesori şi penitenţi, putem trăi experienţa unicei iubiri definitive şi fidele, cea a lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre fiii săi, o iubire care nu dezamăgeşte niciodată. Sfântul Leopold Mandic repeta că „milostivirea lui Dumnezeu este superioară oricărei aşteptări a noastre”. Obişnuia să spună şi celui care suferea: „Avem în cer inima unei mame. Fecioara, Mama noastră, care la picioarele Crucii a simţit toată suferinţa posibilă pentru o creatură umană, înţelege necazurile noastre şi ne mângâie”. Maria, Scăparea păcătoşilor şi Mama milostivirii, să conducă şi să susţină slujirea fundamentală a Reconcilierii.

Şi ce fac dacă mă aflu în dificultate şi nu pot da dezlegarea? Ce trebuie făcut? Înainte de toate, să se caute dacă există o cale, de atâtea ori se găseşte. Al doilea: să nu ne legăm numai de limbajul vorbit, ci şi de limbajul gesturilor. Există oameni care nu pot vorbi şi cu gestul exprimă căinţa, durerea. Şi al treilea: dacă nu se poate da dezlegare, să vorbim ca un tată: „Ascultă, pentru asta eu nu pot [să te dezleg], dar pot să te asigur că Dumnezeu te iubeşte, că Dumnezeu te aşteaptă! S-o rugăm împreună pe Sfânta Fecioară Maria pentru ca să te păzească; şi vino, întoarce-te, pentru că eu te voi aştepta aşa cum te aşteaptă Dumnezeu”; şi să dăm binecuvântarea. Astfel această persoană iese din confesional şi se gândeşte: „Am găsit un tată şi nu m-a bătut”. De câte ori aţi auzit oameni care spun: „Eu nu mă spovedesc niciodată, pentru că o dată am fost şi a ţipat la mine”. Şi în cazul limită în care eu nu pot să dezleg, să simtă căldura unui tată! Să-l binecuvânteze şi să-i spună să revină. Precum şi să se roage un pic cu el sau cu ea. Mereu acesta este punctul: acolo este un tată. Şi aceasta este şi sărbătoare şi Dumnezeu ştie cum să ierte lucrurile mai bine decât noi. Dar ca măcar să putem fi imagine a Tatălui.

Mulţumesc Penitenţiariei Apostolice pentru slujirea sa preţioasă şi vă binecuvântez din inimă pe voi toţi şi slujirea pe care o desfăşuraţi drept canale de milostivire, în special în acest timp jubiliar. Amintiţi-vă, vă rog, să vă rugaţi şi pentru mine.

Şi astăzi voi merge şi eu acolo, cu penitenţiarii voştri, să spovedesc la „Sfântul Petru”.

Franciscus

Traducere de pr. dr. Mihai Pătrașcu

Ne spui părerea ta?

You must be logged in to post a comment.